Jurisdictional conflict over mandatory fiscal inspection measures: value-based vs. authority-rank criteria for jurisdiction

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată adresată Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi Ministerul Finanţelor Publice - Serviciul de Soluţionare a Contestaţiilor, anularea Dispoziţiei obligatorii nr. CRR-AIF-3216/09.11.2016, a Raportului de inspecţie economico-financiară nr. CRR-AIF-3215/09.11.2016 şi a Procesului-verbal nr. x/14.11.2016, acte emise de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova; anularea Deciziei nr. 20/P/15.03.2017 de soluţionare a plângerii formulate împotriva actelor anterior indicate emisă de Ministerul Finanţelor Publice - Serviciul de Soluţionare a Contestaţiilor, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Hotărârea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal

Prin Sentinţa civilă nr. 505 din 31 ianuarie 2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că în cauza dedusă judecăţii este vorba de un litigiu ce are ca obiect anularea actelor administrativ fiscale prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii de plată fiscale în sumă de 1.635.058 RON, la care se adaugă accesorii, în sensul prevederilor Codului de procedură fiscală.

Instanţa a apreciat că, în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se stabileşte competenţa materială a instanţei de contencios administrativ în funcţie de criteriul valoric, motiv pentru care văzând valoarea sumei în litigiu a constatat că revine Curţii de Apel Bucureşti competenţa materială de soluţionare a litigiului dedus judecăţii.

2.2. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ

Prin încheierea din 8 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

Instanţa a constatat ivit un conflict negativ de competenţă şi a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că obiectul judecăţii în dosarul de faţă priveşte, în primul rând, Dispoziţia nr. 3216/2016 emisă de DGRFP Craiova, prin care au fost stabilite o serie de măsuri obligatorii, în temeiul art. 21 din O.G. nr. 24/2011.

Instanţa a reţinut că, prin aceeaşi acţiune, au fost contestate atât actele premergătoare emiterii dispoziţiei, respectiv Raportul de inspecţie economico-financiară nr. 3215/2016 şi Procesul-verbal nr. x/2016, cât şi Decizia de soluţionare a plângerii prealabile emisă de Ministerul Finanţelor Publice sub nr. x/2017.

A constatat instanţa că actul administrativ care produce efecte juridice în sarcina reclamantei este reprezentat de Dispoziţia nr. 3216/2016 emisă de DGRFP Craiova, dispoziţie care este obligatorie, potrivit art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 94/2011, constituie titlu de creanţă, conform art. 22 alin. (1) din O.G. nr. 94/2011 şi împotriva căreia se poate formula plângere prealabilă, în temeiul Legii nr. 554/2004, potrivit art. 23 alin. (1) din aceeaşi ordonanţă.

Curtea a apreciat că legea specială în materie, reprezentată de O.G. nr. 94/2011, face trimitere la legea generală de contencios administrativ, respectiv la Legea nr. 554/2004, urmând ca instanţa, în raport de prevederile acestei legi, să stabilească competenţa de soluţionare a cauzei de faţă.

Astfel, instanţa constată că atât potrivit dispoziţiilor din O.G. nr. 94/2011, cât şi potrivit dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, reclamanta trebuie să formuleze plângere prealabilă împotriva acestei dispoziţii, soluţionată de către o instituţie de rang central, însă acest fapt nu poate schimba obiectul acţiunii în contencios administrativ, care priveşte actul administrativ producător de efecte juridice, act emis de către o autoritate publică teritorială.

Faţă de motivele pentru care instanţa învestită iniţial cu soluţionarea acţiunii a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei, Curtea a apreciat că dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 stabilesc criteriul valoric doar în situaţia în care litigiul priveşte acte administrative prin care se stabilesc "taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora până la 1. 000. 000 RON", ceea ce nu este cazul în speţă.

Prin urmare, a stabilit curtea că criteriul care poate fi folosit în cauză, în raport de prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, este doar cel al rangului autorităţii emitente al actului administrativ producător de efecte juridice, acesta fiind reprezentat de către Dispoziţia nr. 3216/2016 emisă de către DGRFP Craiova.

II. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în regulator de competenţă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu stabilirea regulatorului de competenţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 135 din C. proc. civ., republicat, analizând obiectul cauzei deduse judecăţii şi dispoziţiile legale incidente, va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, pentru considerentele ce urmează:

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Înalta Curte constată că, în cauză, ne aflăm în faţa unui conflict negativ de competenţă tipic, întrucât dispoziţiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., republicat, dispun că există conflict de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe îl constituie problema instanţei competente material să soluţioneze cauza, în raport cu prevederile legale incidente în materie.

Înalta Curte reţine că reclamanta a învestit instanţa de contencios administrativ a tribunalului cu o acţiune ce are ca obiect dispoziţia de măsuri obligatorii emisă de DGRFP Craiova, în temeiul art. 21 din O.G. nr. 24/2011.

Competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal este reglementată de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data formulării acţiunii, potrivit căruia:

"Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de RON se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".

Legea reglementează competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal în funcţie de două criterii: poziţionarea autorităţii publice emitente a actului contestat în sistemul administraţiei publice (autorităţi centrale/locale) şi valoarea impozitului, taxei, contribuţiei, datoriei vamale care face obiectul actului contestat.

Regulile privind competenţa sunt de strictă interpretare şi, în raport cu obiectul acţiunii, Înalta Curte apreciază că sumele stabilite prin măsurile din dispoziţia obligatorie contestată de reclamantă nu se încadrează în cele expres prevăzute de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pentru că nu privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, ci se referă la venituri încasate în mod nelegal şi la daune interese corespunzătoare.

În conformitate cu prevederile art. 23 din O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare şi art. 33 alin. (1) şi (3) din Normele metodologice privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare aprobate prin H.G. nr. 101/2002 privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare, împotriva dispoziţiei obligatorii se poate formula plângere prealabilă conform art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, dispoziţia obligatorie fiind privită ca un act administrativ şi nu ca un act de impunere fiscală, care să fie contestat în condiţiile C. proc. fisc.

Astfel, în cauză, în stabilirea instanţei competente, nu este aplicabil criteriul valoric, ci criteriul rangului emitentului actului contestat.

Pornind de la această premisă, este necesară identificarea actului administrativ care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, act supus executării şi care poate constitui obiect al acţiunii în contencios administrativ.

Înalta Curte reţine că Dispoziţia Obligatorie nr. CRR-AIF 3216/09.11.2016 reprezintă titlu de creanţă şi că neaducerea la îndeplinire a obligaţiei prevăzute de art. 24 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 94/2011, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 107/2012, cu modificările ulterioare, se sancţionează contravenţional, potrivit art. 25 alin. (2) lit. a) din acelaşi act normativ.

Deci, actul cu caracter executoriu, care conţine măsurile de restabilire a legalităţii şi regularităţii, este dispoziţia obligatorie, în timp ce Decizia nr. 20/P/15.03.2017 emisă de Ministerul Finanţelor Publice - Serviciul de Soluţionare a Plângerilor Prealabile şi Contestaţiilor este actul prin care este soluţionată contestaţia administrativă prealabilă sesizării instanţei.

Prin urmare, în raport cu actul administrativ vătămător, Dispoziţia Obligatorie nr. CRR-AIF 3216/09.11.2016, şi cu emitentul acestui act, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, autoritate de rang local, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine, în primă instanţă, secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa soluţionării cauzei privind pe reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi Ministerul Finanţelor Publice - Serviciul de Soluţionare a Contestaţiilor în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 octombrie 2018.

Procesat de GGC - GV