Denial of long-term residence for national security threat: validity of classified evidence and strict requirements for permanent status

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 28 mai 2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcţia Migraţie, a solicitat anularea adresei nr. x/20.04.2015, emisă de pârât şi obligarea acestuia la emiterea unei decizii prin care să acorde reclamantului dreptul de şedere pe termen lung.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 2517 din 08 octombrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcţia Migraţie, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 2517 din 08 octombrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. (astfel cum s-a reţinut prin raportul întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului), solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei civile atacate şi, în rejudecare cauzei, admiterea cererii formulate.

Recurentul-reclamant a criticat sentinţa atacată pentru neanalizarea temeinică a înscrisurilor depuse la dosar şi a legislaţiei incidente în materie, arătând, în esenţă, că nu i-a fost respectat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce priveşte încălcarea dreptului său la apărare, recurentul-reclamant a susţinut că la data de 30 septembrie 2015, a solicitat instanţei de fond să-i fie încuviinţată proba cu înscrisuri suplimentare, prin care urmărea să conteste argumentele din decizia atacată, vizând faptul că prezenta un pericol pentru siguranţa naţională. Instanţa de fond a respins în mod nelegal această probă, motivând că înscrisurile nu au fost depuse odată cu răspunsul la întâmpinare, deşi necesitatea probei cu înscrisuri suplimentare a apărut ulterior momentului formulării răspunsului la întâmpinare, ca urmare a înscrisurilor noi depuse de intimatul-pârât, care i-au fost comunicate la data de 31 august 2015.

Recurentul-reclamant a precizat că înscrisurile depuse de intimatul-pârât nu au fost cunoscute anterior demarării litigiului, astfel încât, a fost în imposibilitatea de formula apărări cu privire la motivele care au stat la baza adoptării măsurii contestate.

Recurentul-reclamant a mai susţinut că intimatul-pârât nu a respectat dispoziţiile O.U.G. nr. 194/2002, iar instanţa de fond nu a cercetat temeinic aceste prevederi legale pentru a sancţiona atitudinea intimatului-pârât, care i-a prelungit dreptul de şedere temporară pe teritoriul României până în august 2016.

În acest sens, recurentul a înţeles să redea dispoziţiile art. 50, art. 6 lit. h) şi art. 8 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002, care prevăd condiţiile de prelungire a dreptului de şedere temporară pe teritoriul României şi a făcut trimitere la documentele depuse la dosarul cauzei, din care rezultă că îndeplineşte condiţiile cerute de art. 71 din O.U.G. nr. 194/2002 pentru acordarea dreptului de şedere pe termen lung.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-pârât Inspectoratul General pentru Imigrări a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând apărările formulate pe parcursul soluţionării litigiului în primă instanţă.

5. Procedura de soluţionare a recursului

5.1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din 01 noiembrie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din data de 25 aprilie 2018, completul de filtru, constatând că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen de judecată pe fond a căii de atac.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Criticile formulate de recurentul-reclamant A., subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., republicat, sunt neîntemeiate.

Potrivit textului de lege mai sus enunţat, se poate solicita casarea unei hotărâri atunci când, prin hotărârea pronunţată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Or, în cauză, nu s-a dovedit încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor legale care guvernează desfăşurarea procesului civil, respectiv, a celor referitoare la condiţiile stabilite şi impuse de lege cu privire la activitatea de judecată şi la raporturile dintre părţi şi instanţă, actele de procedură efectuate în cauză asigurând întreaga desfăşurare a procesului în condiţiile legii, potrivit art. 237 din C. proc. civ., republicat.

Susţinerile recurentului-reclamant potrivit cărora, prin respingerea de către instanţa de fond a cererii apărătorului său ales de a mai depune înscrisuri relevante cauzei, nu a avut posibilitatea de a combate motivele care au condus la respingerea cererii de acordare a dreptului de şedere pe termen lung, care se regăsesc în înscrisurile noi depuse de pârât la dosar, şi care i-au fost comunicate prin rezoluţia din 31 august 2015, sunt neîntemeiate.

Procedând la verificarea actelor şi lucrărilor dosarului, instanţa de control judiciar constată că în cadrul măsurilor luate de prima instanţă în vederea fixării primului termen de judecată, conform dispoziţiilor art. 201 din C. proc. civ., republicat, s-a dispus comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât, iar întâmpinarea şi înscrisurile ataşate acesteia, depuse de pârât la dosar, au fost comunicate reclamantului la data de 19 iunie 2015, care nu a formulat răspuns la întâmpinare.

La data de 18 august 2015, pârâtul a depus noi înscrisuri la dosar, în completarea probatoriului solicitat prin întâmpinare, iar judecătorul fondului a dispus prin rezoluţia din 31 august 2015, comunicarea acestor înscrisuri către reclamant şi fixarea primului termen de judecată la data de 30 septembrie 2015.

La termenul de judecată acordat, reclamantul reprezentat convenţional prin avocat, a solicitat încuviinţarea probelor cu înscrisuri şi martori, iar în cadrul probei cu înscrisuri, a cărei măsură de respingere este criticată în prezentul recurs, apărătorul ales a solicitat administrarea probei cu înscrisurile depuse la dosar până la acel moment, sub rezerva de a mai depune şi alte înscrisuri pe măsură ce le va deţine, constând într-un contract încheiat între o societate şi mai multe instituţii de învăţământ superior.

La interpelarea primei instanţe cu privire la motivul pentru care nu a depus la dosar acest nou înscris până la termenul de judecată din 30 septembrie 2015, apărătorul ales a precizat că a încheiat cu reclamantul contractul de asistenţă juridică la data de 29 septembrie 2015, motiv pentru care, abia la acel moment a studiat înscrisurile existente la dosar şi a luat cunoştinţă de susţinerile formulate de pârât, având în vedere că un alt avocat a redactat cererea de chemare în judecată.

Deliberând asupra probei cu înscrisuri solicitată de apărătorul reclamantului, în mod judicios instanţa de fond a încuviinţat proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei şi a respins proba cu noul înscris, cu motivarea că această probă trebuia propusă prin cererea de chemare în judecată sau cel mai târziu prin răspunsul la întâmpinare, în raport de momentul la care reclamantului i-au fost comunicate întâmpinarea şi înscrisurile ataşate, depuse de pârât la dosar.

Afirmaţiile recurentului-reclamant potrivit cărora necesitatea probei cu înscrisuri suplimentare a apărut ulterior momentului formulării răspunsului la întâmpinare, ca urmare a înscrisurilor noi depuse de intimatul-pârât la dosar, şi care i-au fost comunicate la data de 31 august 2015, nu pot fi primite în susţinerea încălcării dreptului său la apărare.

Astfel, în raport de data comunicării către reclamant a acestor noi înscrisuri depuse de pârât şi având în vedere data la care a fost fixat primul termen de judecată, reclamantul a avut posibilitatea de a formula apărări în cauză şi de a depune înscrisuri în combaterea motivelor care au stat la baza măsurii contestate, în mod întemeiat judecătorul fondului reţinând că îi aparţine reclamantului, în exclusivitate, culpa în transmiterea cu întârziere către apărătorul său ales a înscrisurilor comunicate de instanţă prin rezoluţia din 31 august 2018, în condiţiile în care a încheiat contractul de asistenţă juridică cu acesta la data de 29 septembrie 2015.

Mai mult, aşa cum în mod judicios a constatat judecătorul fondului, prin concluziile scrise depuse la dosar la data de 5 octombrie 2015, reclamantul nu a făcut referire la motivele care au stat la baza adoptării măsurii contestate.

Procedând în modalitatea prezentată anterior, prima instanţă a respectat dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ., republicat, reţinându-se că reclamantul a avut posibilitatea să formuleze apărări în cauză şi să îşi prezinte argumentele în condiţii de contradictorialitate, conform cerinţelor impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 8 iunie 2006, pronunţată în cauza Lupşa contra României.

Motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, este nefondat, sentinţa recurată fiind pronunţată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei.

Recurentul-reclamant A. a supus controlului de legalitate adresa nr. x/20.04.2015, emisă de intimatul-pârât Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcţia Migraţie, prin care i s-a comunicat soluţia de respingere a cererii sale de acordare a dreptului de şedere pe termen lung în România, în temeiul prevederilor art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, vizând pericolul prezentat pentru securitatea naţională.

Într-o manieră clară şi judicios argumentată, prima instanţă, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, a reţinut că se justifică măsura adoptată de autoritatea publică pârâtă, întemeiată pe conţinutul documentelor clasificate "secrete de stat", cu nivelul de secretizare "strict secret", pe care judecătorul fondului a avut abilitatea legală de a le consulta nemijlocit.

Cu referire la susţinerile recurentului-reclamant în sensul că la documentele clasificate depuse de intimatul-pârât la dosarul cauzei, a avut acces numai instanţa de judecată, Înalta Curte învederează că informaţiile privind securitatea naţională fac parte din categoria informaţiilor clasificate "secrete de stat", astfel cum rezultă din prevederile art. 17 lit. f) din Legea nr. 182/2002, iar accesul la aceste informaţii este permis numai în baza unei autorizaţii scrise eliberate de conducătorul persoanei juridice care deţine astfel de informaţii, potrivit art. 28 alin. (1) din legea menţionată.

În contextul prevederilor legale conţinute în Legea nr. 182/2002, se reţine că, în primă instanţă, cauza reclamantului a fost examinată de un judecător care deţine certificat de acces la informaţii clasificate "secrete de stat", împrejurare care îi conferă acestuia dreptul de a examina informaţii care se circumscriu securităţii naţionale, fără însă a altera exigenţele şi calitatea de judecător.

În legătură cu aspectul analizat, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauzele Surek contra Turciei, Vereniging Weekblad Bluf contra Olandei) s-a statuat că accesul la informaţii poate fi îngrădit pentru protejarea interesului naţional, îngrădirile libertăţii de informare trebuind să îndeplinească o serie de condiţii, să fie prevăzute de lege, să aibă scop legitim şi să fie recunoscute într-o societate democratică.

La dosarul întocmit de autoritatea publică pârâtă are acces şi recurentul-reclamantul prin apărător, dacă acesta din urmă deţine autorizaţie de acces la informaţii clasificate, potrivit Legii nr. 182/2002. De asemenea, în vederea consultării documentelor clasificate existente la dosar, apărătorul ales al recurentului-reclamant avea posibilitatea de a solicita instituţiei abilitate autorizaţie de acces la aceste informaţii.

În cazul informaţiilor clasificate "secrete de stat", care au condus, în speţă, la adoptarea deciziei de respingere a dreptului de şedere pe termen lung, se constată că îngrădirea este prevăzută de lege, are un scop legitim constând în imperativele siguranţei naţionale şi este necesară într-o societate democratică, situându-se în marja de apreciere a statului.

Prima instanţă a examinat în mod real documentele care conţin informaţii clasificate "secrete de stat", precum şi celelalte înscrisuri existente la dosar şi faţă de conţinutul acestora, a apreciat în mod corect că soluţia de respingere a cererii de acordare a dreptului de şedere pe termen lung este legală şi temeinică.

În condiţiile arătate, având în vedere materialul probator administrat în cauză, urmează a fi înlăturate susţinerile recurentului-reclamant potrivit cărora adoptarea măsurii contestate pentru motivul că prezintă pericol pentru securitatea naţională, nu are la bază împrejurări obiective care să fundamenteze o astfel de condiţie.

În raport de conţinutul documentelor clasificate consultate, cu respectarea procedurii legale, şi de completul de judecată învestit cu soluţionarea recursului, precum şi de necesitatea protejării interesului naţional, care, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, prevalează asupra intereselor individuale, în considerentele prezentei hotărâri nu se vor face menţiuni cu privire la starea de fapt dovedită prin înscrisurile examinate de către instanţă.

Analizând documentele clasificate depuse la dosar de intimatul-pârât, instanţa de control judiciar, apreciază, în acord cu judecătorul fondului, că măsura administrativă este justificată, conţinutul probelor prezentate fiind relevant sub acest aspect.

Critica recurentului-reclamant vizând lipsa de coerenţă a autorităţii competente, derivând din împrejurarea că i-a fost prelungit dreptul de şedere temporară, deşi pentru adoptarea acestei măsuri este necesar a fi îndeplinită şi condiţia inexistenţei unui pericol pentru apărarea şi securitatea naţională, este neîntemeiată.

Conform dispoziţiilor art. 11 din O.U.G. nr. 194/2002, în forma în vigoare la data emiterii măsurii contestate, şederea temporară se acordă pe perioade limitate de timp, străinii fiind nevoiţi să solicite prelungirea dreptului de şedere pe teritoriul României la expirarea perioadei pentru care le-a fost acordat acest drept, în caz contrar fiind obligaţi să părăsească ţara înainte de expirarea dreptului de şedere anterior acordat.

Potrivit art. 70 alin. (1) din acelaşi act normativ, statutul de cetăţean cu drept de şedere pe termen lung se acordă pe perioadă nedeterminată, iar odată acordat, permite străinului să-şi stabilească domiciliul în România, acesta având doar obligaţia de a-şi reînnoi permisul de şedere din 5 în 5 ani, pe baza dovezii deţinerii spaţiului de locuit pentru adresa unde va avea stabilit domiciliul.

Titularul unui drept de şedere pe termen lung beneficiază, în condiţiile legii, de tratament egal cu cetăţeanul român, conform art. 75 din O.U.G. nr. 194/2002, iar în calitate de membru al Uniunii Europene, titularul unui permis de şedere pe termen lung pe teritoriul României poate intra şi rămâne până la 90 de zile în orice stat membru al Uniunii Europene, fără obligativitatea obţinerii în prealabil a unei vize de intrare, respectiv fără ca autorităţile statului respectiv să mai procedeze la vreo verificare, deşi în oricare alte condiţii, cetăţenii statelor terţe sunt supuşi unor verificări amănunţite.

Prin urmare, statutul de cetăţean străin cu drept de şedere pe termen lung în România este cel mai apropiat de statutul de cetăţean român, fiind în fapt, ultima etapă înainte de obţinerea cetăţeniei române.

În condiţiile mai sus arătate, sunt întemeiate susţinerile intimatului-pârât potrivit cărora este firesc ca acordarea dreptului de şedere pe termen lung să fie condiţionată de îndeplinirea unor cerinţe mult mai stricte decât cele cerute pentru obţinerea dreptului de şedere temporară, fiind evident că existenţa unui pericol pentru securitatea naţională poate fi de natură să împiedice acordarea dreptului de şedere pe termen lung, chiar dacă nu împiedică acordarea dreptului de şedere temporară.

Înalta Curte apreciază nefondate şi susţinerile recurentului-reclamant referitoare la faptul că împotriva sa nu s-a declanşat urmărirea penală pentru participarea la comiterea vreunei infracţiuni în România sau într-o altă ţară şi că nu figurează înscris cu fapte penale în cazierul judiciar şi nici în BN Interpol, SIE, DIPI, având în vedere specificul măsurii în litigiu, şi ţinând cont de faptul că pericolul pentru securitatea naţională nu trebuie confundat cu existenţa unor fapte prevăzute de legea penală, iar starea de pericol poate exista şi fără ca acţiunile unei persoane să se fi materializat în fapte care intră sub incidenţa legii penale.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 2517 din 08 octombrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 octombrie 2018.

Procesat de GGC - GV