Competence for claims compelling issuance of property restitution compensation payment titles under Law 165/2013: civil versus administrative jurisdiction

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 9 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, a solicitat obligarea pârâtelor la emiterea titlului de plată aferent sumei de 6.925 RON, actualizată în condiţiile Legii nr. 165/2013, reprezentând despăgubirile stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor prin Decizia nr. 1579/FF/21.02.2008.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Hotărârea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal

Prin Sentinţa civilă nr. 7951 din 27 decembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reţinând că, întrucât nu s-a contestat vreo decizie a Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor pentru a se pune în discuţie competenţa funcţională, iar pârâta este o autoritate publică centrală, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 12.03.2018, sub acelaşi număr de dosar.

2.2. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal

Prin Sentinţa civilă nr. 2009 din 26 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că, în raport de obiectul cererii cu care reclamantul a investit instanţa, de dispoziţiile art. 41 din Legea nr. 165/2013, în cazul emiterii unui titlu de despăgubire, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor urmează procedura proprie Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Astfel, în raport de trimiterea făcută de legiuitor în cuprinsul textului legal menţionat, care vizează procedura prevăzută la Titlul VII al Legii nr. 247/2005, instanţa a constatat că devine incidentă norma de competenţă prevăzută la art. 20, astfel cum a fost modificat prin art. X din Legea nr. 2/2013, referitoare la competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului.

A mai reţinut instanţa că norma menţionată a fost interpretată în sensul că este incidentă inclusiv în cazul acţiunilor privind obligarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la emiterea titlului de plată sau de conversie, pentru care nu există prevederi exprese în Legea nr. 247/2005, soluţie adoptată de Plenul judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în şedinţa din 18 februarie 2013.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă.

Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 pct. 2 şi art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Înalta Curte constată că, în raport de data introducerii cererii de chemare în judecată (9 iunie 2017), în cauză, sunt incidente prevederile Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Demersul procesual declanşat de reclamant urmăreşte obligarea autorităţilor pârâte la emiterea unui titlu de plată, în temeiul dispoziţiilor art. 41 din Legea nr. 165/2013, în raport de împrejurarea că titlul de despăgubire fusese emis în favoarea acestuia (Decizia CCSD nr. 1579/FF/21.02.2008 vizând despăgubiri în sumă de 6.925 RON).

Legea nr. 165/2013 reglementează modul de acordare a măsurilor compensatorii, iar dispoziţiile sale sunt aplicabile dosarelor de despăgubire nefinalizate până la data intrării în vigoare a acestei legi, chiar dacă procedura a început anterior, în baza Legii nr. 247/2005.

Potrivit art. 41 din Legea nr. 165/2013, "(1) Plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, precum şi a sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, rămase definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face în termen de 5 ani, în tranşe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014. (2) Cuantumul unei tranşe nu poate fi mai mic de 5.000 RON. (3) Pentru îndeplinirea obligaţiilor stabilite la alin. (1), Comisia Naţională emite titluri de despăgubire, prin aplicarea procedurii specifice Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. (4) Titlul de plată se emite de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în condiţiile alin. (1) şi (2) şi se plăteşte de către Ministerul Finanţelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere. (5) Obligaţiile privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor executa potrivit art. 21."

Astfel, art. 41 din Legea nr. 165/2013 stabileşte obligaţia Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor de emitere a titlului de plată, după emiterea - fie de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, fie de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, ulterior Legii nr. 165/2013 - a unei decizii cuprinzând titlul de despăgubire.

Potrivit art. 41 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, aplicarea procedurii specifice Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor intervine doar pentru emiterea titlurilor de despăgubire, etapă care, în cauză, a fost încheiată, fiind necesar a se urma procedura de valorificare a acestui titlu.

În acest sens, sunt relevante prevederile art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în care se arată că, după emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, se urmează procedura prevăzută la capitolul V1, iar art. 20 din acelaşi titlu stabileşte "competenţa de soluţionare a acţiunii în contencios administrativ având ca obiect contestarea deciziei adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sau, după caz, refuzul acesteia de a emite decizia în favoarea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului în a cărui rază teritorială domiciliază reclamantul", ceea ce înseamnă că această competenţă se aplică demersurilor judiciare prealabile emiterii titlului de despăgubire, iar pentru procedura prevăzută de capitolul V1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 se au în vedere, în prezent, dispoziţiile Legii nr. 165/2013.

Or, obiectul acţiunii în care se analizează prezentul conflict de competenţă îl reprezintă obligaţia de emitere a titlului de plată, în condiţiile în care, prin Decizia nr. 1579/FF/21.02.2008, în temeiul art. 13 alin. (2) şi al art. 16 alin. (7) din Titlul VII - Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005, au fost stabilite despăgubiri în sumă de 6.925 RON, necontestate de către beneficiarul lor.

Temeiul juridic indicat de reclamant îl reprezintă art. 31 şi art. 41 din Legea nr. 165/2013, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 251/2016.

În aceste condiţii, revine instanţei judecătoreşti competente rolul de a clarifica dacă cererea de chemare în judecată, cercetată din perspectiva temeiului de drept indicat, se încadrează în situaţiile vizate de norma de drept ce a fost avută în vedere în conturarea cauzei juridice a acţiunii.

Din perspectiva analizării conflictului de competenţă, Înalta Curte reţine că Legea nr. 165/2013 consacră competenţa secţiilor civile ale tribunalelor, în privinţa atacării deciziilor de compensare emise de către entităţile prevăzute de lege.

Optând pentru indicarea temeiului de drept ce reglementează atât obţinerea unei decizii de compensare, conform art. 31 din Legea nr. 165/2013, cât şi a unui titlu de despăgubire care să-l îndreptăţească, ulterior, să pretindă emiterea unui titlu de plată, conform art. 41 din acelaşi act normativ, reclamantul conturează demersul său judiciar în sensul că solicită continuarea procedurii reglementate de Legea nr. 165/2013, după stabilirea dreptului la despăgubiri, conform Deciziei nr. 1579/FF/2008.

Măsurile stabilite în Capitolul IV din Legea nr. 165/2013, pentru urgentarea soluţionării cererilor de retrocedare, vizează şi emiterea deciziilor de compensare, prealabil emiterii titlului de plată despre care se face vorbire în cuprinsul art. 41 din Legea nr. 165/2013.

Dacă în privinţa deciziilor de compensare, în raport de prevederile art. 35 al legii anterior amintite, competenţa este clar stabilită în favoarea secţiilor civile ale tribunalelor, în referire la titlurile de plată a căror emitere se solicită, se consideră că revine competenţa materială aceloraşi instanţe ca cele din etapa precedentă, pentru raţiuni de ordin unitar al celor două proceduri aflate în relaţie de interdependenţă.

În acelaşi sens este şi Soluţia de principiu a secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată în data de 22 mai 2017, conform căreia, instanţa competentă să judece în fond litigiile având ca obiect cererile privind obligarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la emiterea titlului de plată este secţia civilă a tribunalului.

În plus, Înalta Curte reţine că, ulterior pronunţării celor două hotărâri judecătoreşti care au generat conflictul de competenţă, prin Legea nr. 212/02.08.2018 au fost completate dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 165/2013, fiind adăugat alin. (11), cu următorul cuprins:

"Litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor prezentei legi sunt de competenţa secţiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acţiunii."

Aşadar, în prezent, prin voinţa expresă a legiuitorului, toate litigiile izvorâte din aplicarea prevederilor Legii nr. 165/2013, indiferent de actul atacat în speţă, sunt atribuite în competenţa de soluţionare a secţiilor civile ale tribunalelor.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A. şi pe pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 octombrie 2018.

Procesat de GGC - GV