State-aid claim for 2009 timber compensation barred by limitation after appeal revives defence and quashes award.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 26 iunie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat, ca urmare a refuzului nejustificat al pârâtului exprimat prin adresa nr. x/07.04.2015 de acordare a compensaţiilor solicitate cu titlu de ajutor de stat aferent anului 2009, obligarea pârâtului Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor la plata sumei de 540.108,37 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-a putut recolta în calitate de proprietară pentru suprafaţa de pădure de 1.550,90 ha, situată în zona de conservare totală - tipul funcţional T1 şi T2, cu titlu de compensaţii/ajutoare de stat, şi la plata dobânzilor calculate asupra debitului principal în cuantum de 540.108,37 RON, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 377 din 23 septembrie 2015, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondate, excepţiile invocate de pârât, şi anume, excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, iar pe fond, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 540.108,37 RON, cu titlu de compensaţii aferente anului 2009, precum şi a dobânzii legale aferente acestei sume de la data de 26.06.2015 până la plata debitului integral; totodată, a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5.509,80 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2. a formulat recurs pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi, în urma rejudecării cauzei în fond, respingerea acţiunii, în principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

Recurentul arătă că, în calitatea sa de autoritate publică centrală care răspunde de silvicultură, nu ar putea dispune plata ajutoarelor de stat/compensaţiilor pentru proprietarii de terenuri forestiere situate în arii naturale protejate în care au fost instituite măsuri de protecţie, prin încălcarea prevederilor legale incidente în materia speţei dedusă judecăţii.

Legea nr. 46/2008 - Codul Silvic, cu modificările şi completările ulterioare, prevede la art. 97 alin. (1) lit. b) acordarea unor compensaţii reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează din cauza funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice care determină restricţii la recoltarea de masă lemnoasă, în scopul gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice şi a celui proprietate publică şi privată a unităţilor administrativ teritoriale, prin bugetul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, dar coroborat cu prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009, formele de sprijin prevăzute pentru persoanele juridice de Codul Silvic se vor finanţa numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene, privind ajutoarele de stat.

Prin Decizia Comisiei Europene nr. C (2012) 5166 final/19.07.2012, publicată în Monitorul Oficial al Uniunii Europene, Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor a primit aviz favorabil pentru acordarea ajutoarelor de stat persoanelor fizice sau juridice care deţin păduri în T1 şi T2, din cadrul siturilor Natura 2000, însă, conform acestei decizii, ajutoarele de stat se pot acorda numai după publicarea în Monitorul oficial al României a Normelor metodologice de acordare, utilizare şi control al ajutoarelor de stat, pentru aceste compensaţii.

Potrivit prevederilor legale, acordarea ajutoarelor de stat, respectiv plata compensaţiilor pentru persoanele fizice şi juridice care deţin păduri incluse în zonele T1 şi T2, din siturile Natura 2000, este condiţionată de îndeplinirea a două condiţii cumulative. Prima este emiterea Deciziei Comisiei Europene nr. C(2012) 5166 final/19.07.2012, condiţie care a fost îndeplinită. A doua este adoptarea şi publicarea în Monitorul oficial a Hotărârii Guvernului pentru aprobarea normelor metodologice de acordare, utilizare şi control a ajutorului de stat pentru compensaţii reprezentând contravaloarea masei lemnoase pe care proprietarii nu o recoltează datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice, necesare acoperirii costurilor reclamate de gestionarea durabilă a pădurilor, condiţie ce nu a fost îndeplinită.

M.M.A.P a întreprins toate demersurile ce îi reveneau, conform atribuţiilor sale, prin elaborarea proiectului de Hotărâre a Guvernului pentru aprobarea Normelor metodologice de acordare, utilizare şi control a ajutoarelor de stat privind acordarea de compensaţii, aflat la data redactării recursului în procedura de avizare externă. Creanţa solicitată de reclamantă cu titlu de compensaţii nu are caracter cert, lichid şi exigibil, existenţa certă a acesteia fiind condiţionată de promulgarea unor norme metodologice, prin care să se stabilească metodologia de calcul a compensaţiilor.

În concret, procedura internă necesară acordării ajutoarelor de stat/compensaţiilor, avizate prin Decizia Comisiei Europene, nu a fost finalizată, în condiţiile în care nu a fost adoptată şi publicată în Monitorul oficial al României, Hotărârea Guvernului pentru aprobarea Normelor metodologice de acordare, utilizare şi control a ajutorului de stat pentru compensaţii. Astfel, nu există baza legală pentru acordarea compensaţiilor.

În speţă, documentele ce ar fi trebuit avizate de către instituţiile abilitate, conform prevederilor legale, nu au trecut prin această procedură. Nu se poate considera că reclamanta a dovedit în mod concret întinderea prejudiciului invocat, sumele solicitate cu titlu de compensaţii fiind stabilite fără nicio detaliere concretă, nefundamentate pe un mod de calcul prevăzut de lege.

În lipsa unor Norme metodologice de acordare, utilizare şi control a ajutoarelor de stat, nu pot fi verificate şi avizate formularele de decont justificativ, pentru acordarea de compensaţii de către autorităţile abilitate în acest sens. Nu se poate reţine culpa M.M.A.P având în vedere că, în lipsa normelor metodologice, documentaţia înaintată nu are o bază legală de calculaţie privind stabilirea întinderii prejudiciilor solicitate cu titlu de compensaţii, de verificare/avizare de către instituţiile abilitate şi implicit, de efectuare a plăţii.

4. Apărările intimatei

Legal citată, intimata A. nu a formulat întâmpinare în cauză.

5. Procedura de soluţionare a recursului

5.1 Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 4 octombrie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 14 martie 2018, completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ. şi a fixat termen de judecată pe fond.

5.2. Aspecte procesuale

La data de 09.03.2017, recurentul-pârât Ministerul Mediului (fost Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor) a formulat cerere de introducere în cauză, în calitatea procesuală de recurent-pârât, a Ministerului Apelor şi Pădurilor, care se substituie în drepturile şi obligaţiile procesuale ale Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor în temeiul art. 13 şi 20 alin. (2) din O.U.G. nr. 1/2017.

Prin încheierea din data de 4 octombrie 2017, Înalta Curte, luând act de transmisiunea calităţii procesuale în temeiul legii, a dispus înlocuirea în citativ a Ministerului Mediului (fost Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor) cu Ministerul Apelor şi Pădurilor.

La termenul de judecată din 6 iunie 2018, Înalta Curte a pus în discuţia părţilor, ca motiv de recurs de ordine publică, excepţia prescrierii dreptului intimatei-reclamante de a solicita compensaţiile aferente anului 2009.

Intimata-reclamantă A. a formulat apărări faţă de motivul de recurs de ordine publică invocat din oficiu, referitor la prescripţia dreptului său la acţiune, arătând că termenul de prescripţie a fost întrerupt în baza prevederilor art. 6 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 861/2009, care au avut aplicabilitate inclusiv în ceea ce priveşte ajutoarele de stat aferente anului 2009, dar şi prin cererile anterioare pe care le-a formulat pentru plata compensaţiei şi prin răspunsul constant al autorităţilor care a reprezentat o recunoaştere de către Stat a dreptului proprietarilor de terenuri forestiere.

Astfel, chiar cu aplicarea termenului de prescripţie de 3 ani, cererea a fost formulată în termen întrucât prescripţia a început să curgă la data de 1.01.2011 şi s-ar fi împlinit la 1.01.2014. Termenul a fost, însă, întrerupt conform art. 6 din H.G. nr. 861/2009, publicată în Monitorul oficial la data de 18.08.2009. La data de 12.09.2012 a fost publicată în Jurnalul Oficial decizia Comisiei Europene, dată de la care a început să curgă un nou termen de prescripţie, iar cererea de solicitare a compensaţiilor a fost formulată la 29.12.2014, în interiorul termenului de prescripţie.

Intimata-reclamantă indică mai multe cereri adresate pe cale administrativă în perioada 2009-2014, de acordare a compensaţiilor aferente anului 2009, cereri care au fost respinse de ITRSV Râmnicu Vâlcea, mai întâi pentru lipsa deciziei Comisiei Europene, iar apoi pentru lipsa Normelor metodologice în conformitate cu decizia Comisiei Europene.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, prioritar prin prisma motivului de casare de ordine publică invocat din oficiu, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Apelor şi Pădurilor este fondat, pentru următoarele considerente.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Instanţa de fond a fost învestită de către reclamanta A. cu o acţiune în pretenţii îndreptată împotriva pârâtului Ministerul Apelor şi Pădurilor, creanţa fiind generată de interdicţia legală a recoltării produselor de masă lemnoasă pentru suprafaţa de pădure de 6.554,49 ha, situată în aria total protejată a Reţelei ecologice europene Natura 2000, tipul funcţional T1 şi T2, asupra căreia reclamanta arată că exercită dreptul de proprietate. S-a susţinut că restricţiilor de recoltare prevăzute de amenajamentele silvice le corespunde dreptul proprietarilor de a beneficia de compensaţii, conform dispoziţiilor art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008.

Pretenţiile au fost evaluate de către reclamantă la suma de 540.108,37 RON (la care se adaugă dobânzi), fiind aferente anului 2009.

Raportat la perioada pentru care au fost calculate pretenţiile solicitate prin cererea de chemare în judecată (anul 2009), pârâtul Ministerul Apelor şi Pădurilor a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie respinsă de prima instanţă cu motivarea că dreptul reclamantei la despăgubiri a fost afectat de condiţia suspensivă prevăzută de art. 6 din H.G. nr. 861/2009, publicată în Monitorul oficial, Partea I nr. 573 din 18.08.2009, conform căruia formele de sprijin prevăzute la art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 se vor finanţa numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat. De asemenea alin. (2) al textului normativ citat a stabilit că toate formele de sprijin prevăzute în Codul silvic vor fi continuate după data de 01.01.2010 numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat.

În raport de aceste dispoziţii legale, instanţa de fond a constatat că dreptul reclamantei, afectat de condiţia suspensivă arătată, s-a născut la data de 19.07.2012 când a fost publicată în Jurnalul Oficial decizia Comisiei Europene nr. C (2012) 5166, respectiv că termenul de prescripţie a început să curgă de la această dată, iar în raport de data promovării cererii - 26.06.2015, termenul de prescripţie de 3 ani calculat de la data de 19.07.2012 nu s-a împlinit.

Recurentul-pârât, prin recursul declarat, nu a înţeles să formuleze critici faţă de soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei.

În aceste condiţii, Înalta Curte, în considerarea unificării practicii sale asupra chestiunii litigioase a prescripţiei dreptului la acţiune referitor la dreptul de a solicita compensaţii în temeiul prevederilor art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 şi ţinând seama de Decizia nr. 1/2014 pronunţată în recurs în interesul legii, potrivit căreia excepţia prescripţiei extinctive supusă regimului prevăzut de Decretul-lege nr. 167/1958 poate fi invocată şi din oficiu de către instanţele de judecată, a înţeles să invoce din oficiu, în temeiul art. 489 alin. (3) C. proc. civ., ca motiv de ordine publică, excepţia prescrierii dreptului reclamantei de a solicita compensaţii pentru anul 2009.

În acest context, Înalta Curte apreciază a fi nefondată soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei.

Pentru o corectă analiză a datei de început şi a momentului împlinirii termenului de prescripţie, dar şi a incidenţei unor eventuale cauze de suspendare ori întrerupere a acestui termen, este necesar a se determina actul normativ aplicabil litigiului dedus judecăţii, în raport de modificările legislative survenite.

Pretenţiile deduse judecăţii de către reclamantă sunt aferente anului 2009, data naşterii dreptului la acţiune situându-se, din punct de vedere cronologic, anterior datei de intrare în vigoare a C. civ. din 2009 (01.10.2011) şi, implicit, anterior abrogării Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

În acord cu Soluţia de principiu adoptată de secţia de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 12 iunie 2017, natura juridică a creanţei referitoare la compensaţiile prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, este una civilă, supusă termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de legea civilă, iar termenul de prescripţie pentru compensaţii acordate potrivit Codului Silvic curge de la 1 ianuarie a anului următor celui pentru care se solicită compensaţia.

Înalta Curte reţine că prescripţiile începute înainte de abrogarea Decretului-lege nr. 167/1958 sunt reglementate de acest act normativ, concluzie fondată pe prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care dispun că prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ., sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Prin urmare, având în vedere că reclamanta pretinde o creanţă de natură civilă aferentă anului 2009, iar prescripţiile începute pentru perioada anterioară datei de 1 octombrie 2011 sunt supuse dispoziţiilor Decretului-lege nr. 167/1958, Înalta Curte va analiza excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune prin prisma acestor prevederi legale, reţinând că, potrivit art. 3 din Decretul-lege nr. 167/1958, este aplicabil termenul general de prescripţie de 3 ani.

Din analiza actelor dosarului rezultă că cererea de chemare în judecată, având ca obiect pretenţii aferente anului 2009, a fost înregistrată pe rolul instanţei de judecată la data de 29.06.2015, după ce intimata-reclamantă s-a adresat Inspectoratului Teritorial de Regim Silvic şi de Vânătoare Râmnicu Vâlcea, solicitând avizarea la plată a sumei de 540.108,34 RON, conform cererii înregistrate sub nr. x/29.12.2014.

Termenul de prescripţie aferent creanţei născute în anul 2009 a început să curgă la data de 01.01.2010 şi s-a împlinit la data de 01.01.2013, astfel încât, la data sesizării instanţei de judecată, dar şi la data solicitării de avizare a plăţii, dreptul material la acţiune al reclamantei era prescris.

Prin apărările formulate în recurs, intimata-reclamantă a susţinut, în acord cu instanţa de fond, că în litigiul de faţă a operat o cauză de întrerupere a termenului general de prescripţie, luând în considerare adoptarea H.G. nr. 861/2009, care, prin dispoziţiile art. 6 alin. (2) stabileşte că: "toate formele de sprijin prevăzute în Legea nr. 46/2008, cu modificările şi completările ulterioare, vor fi continuate după data de 1 ianuarie 2010 numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat." Astfel, intimata-reclamantă a concluzionat că termenul de prescripţie a început să curgă de la data de 12.09.2012, care reprezintă data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a Deciziei Comisiei Europene C (2012) 5166 final/19.07.2012.

Conform dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, avute în vedere de instanţa de fond ca temei pentru respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune:

"Dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul.".

Astfel, prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 au fost socotite, din punct de vedere juridic, nu o cauză de întrerupere/amânare a curgerii termenului de prescripţie, ci o condiţie suspensivă legală, care afectează exerciţiul dreptului.

Înalta Curte reţine că, prin Soluţia de principiu adoptată de secţia de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 12 iunie 2017, cu rol de unificare a practicii, s-a reţinut că:

"Decizia C (2012) 5166 final, emisă de Comisia Europeană la data de 19 iulie 2012, prin care s-a avizat favorabil acordarea ajutoarelor de stat, nu constituie condiţie suspensivă, în sensul dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/58, pentru obţinerea compensaţilor aferente anilor 2007, 2008, 2009 (...)."

La adoptarea acestei Soluţii de principiu s-a avut în vedere faptul că prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 se referă numai la compensaţiile pentru care dreptul de acordare a luat naştere începând cu data de 1 ianuarie 2010, chestiune de drept care a fost dezlegată prin Decizia nr. 36/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dezlegare obligatorie pentru instanţe de la data la care decizia respectivă a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 11 februarie 2016.

Prin decizia respectivă, s-a stabilit că: "Pentru acordarea compensaţiilor prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, republicată, şi de art. 4 lit. s) pct. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 14/2010 privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu anul 2010, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 74/2010, cu modificările şi completările ulterioare, după data de 1 ianuarie 2010, trebuie să existe decizia favorabilă a Comisiei Europene privind ajutorul de stat şi să fie adoptate normele metodologice ulterioare, în condiţiile art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 14/2010."

În consecinţă, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 nu reglementează o condiţie suspensivă privind naşterea dreptului la acţiune pentru compensaţiile solicitate de persoanele interesate, aferente perioadei anterioare datei de 1 ianuarie 2010.

A mai invocat intimata-reclamantă că termenul de prescripţie ar fi fost întrerupt prin cererile administrative adresate anterior cererii înregistrate sub nr. x/29.12.2014, pentru plata aceloraşi compensaţii aferente anului 2009, precum şi prin răspunsul autorităţilor, care a reprezentat o recunoaştere de către stat a dreptului reclamantei.

Referitor la aceste susţineri, Înalta Curte constată că intimata nu dovedeşte adresarea pe cale administrativă a altor cereri pentru plata aceloraşi compensaţii în interiorul termenului de prescripţie, iar dacă le-a adresat, acestea nu sunt apte să conducă la întreruperea prescripţiei. În condiţiile art. 16 lit. b) din Decretul-lege nr. 167/1958, curgerea prescripţiei se întrerupe numai prin introducerea unei cereri de chemare în judecată. De asemenea, nu este dovedită o recunoaştere a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de autoritatea în favoarea căreia curge prescripţia, în sensul art. 16 lit. b) din Decretul-lege nr. 167/1958.

Întrucât prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 nu au incidenţă asupra termenului de prescripţie, în ceea ce priveşte pretenţiile deduse judecăţii, iar invocatele cauze de întrerupere a curgerii termenului de prescripţie au fost infirmate conform celor arătate în precedent, termenul s-a împlinit, astfel cum s-a arătat mai sus, la data de 01.01.2013, anterior sesizării instanţei de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază a fiind fondat motivul de ordine publică invocat, referitor la soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cu greşita aplicare a normelor de drept material. Primirea motivului de nelegalitate atrage casarea în parte a hotărârii de fond şi reformarea soluţiei primei instanţe, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi respingerii cererii de chemare în judecată, în consecinţă.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Apelor şi Pădurilor, va casa în parte, sentinţa civilă recurată, iar în rejudecare, va admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi va respinge acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apelor şi Pădurilor, ca fiind prescrisă. Va menţine soluţia primei instanţe în referire la excepţia necompetenţei şi excepţia insuficientei timbrări a cererii, ambele invocate de către pârâtul Ministerul Apelor şi Pădurilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Apelor şi Pădurilor împotriva Sentinţei civile nr. 377 din 23 septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa atacată şi, rejudecând:

Admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Respinge acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apelor şi Pădurilor, ca fiind prescrisă.

Menţine soluţia primei instanţe în referire la excepţia necompetenţei şi excepţia insuficientei timbrări a cererii, ambele invocate de către pârâtul Ministerul Apelor şi Pădurilor.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 octombrie 2018.

Procesat de GGC - GV