Administrative fine on insurer director for internal-control lapses upheld on final appeal.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 05.08.2014, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

- anularea actelor administrative emise de pârâtă, cu consecinţa exonerării reclamantului de la plata amenzii aplicate în baza acestora, după cum urmează:

1) Decizia nr. 22/31.01.2014, pronunţată de către Autoritatea de Supraveghere Financiară;

2) Decizia nr. 152/29.04.2014, pronunţată de către Autoritatea de Supraveghere Financiară în soluţionarea contestaţiei formulate de reclamant în temeiul art. 39 din Legea nr. 32/2000, înregistrată sub nr. x/10.03.2014;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 2386 din 29.09.2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca neîntemeiată.

Împotriva Sentinţei civile nr. 2386 din 29.09.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurentul reia argumentele expuse prin cererea de chemare în judecată, concluzionând că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

1. Recurentul critică hotărârea recurată pe aspectul greşitei aprecieri a instanţei în sensul că actele administrative atacate îndeplinesc cerinţa motivării şi că această cerinţă de legalitate este îndeplinită.

În opinia recurentului, actele administrative atacate înfrâng legalitatea din punctul de vedere al nemotivării în concret a faptelor reţinute în sarcina recurentului.

Arată recurentul că actele administrative contestate, emise de către pârâtă, produc efecte juridice contrarii celor decurgând din aplicarea principiului legalităţii, întrucât din cuprinsul deciziei atacate se desprind consideraţii de ordin general, fără a se identifica în mod concret deficienţele aşa-zis constatate, lipsind orice element care să permită atât reclamantului, cât şi instanţei de judecată, să analizeze şi chiar să identifice faptele imputate, şi cu atât mai puţin să le demonstreze lipsa lor de temeinicie. Apreciază recurentul că actele administrative atacate sunt nemotivate, fapt ce evidenţiază nelegalitatea acestora şi justifică necesitatea anulării lor.

Recurentul critică cele reţinute de prima instanţă referitor la pct. 1 din decizia de sancţionare, sub aspectul aprecierii eronate în sensul că Directoratul nu a valorificat constatările echipelor de control şi sub aspectul considerării eronate potrivit căreia nu au fost dispuse măsurile concrete pentru remedierea deficienţelor constatate.

În ceea ce priveşte prima constatare a intimatei din decizia de sancţionare nr. 22/31.01.214, referitoare la pretinsa neîntreprindere a măsurilor de către conducerea executivă pentru remedierea deficienţelor constatate prin rapoartele de control întocmite în perioada 01.01.2012 - 04.07.2013, recurentul învederează faptul că nu se menţionează în concret care sunt aşa zisele deficienţe pentru care nu s-au luat măsuri de către Directorat.

Menţionează recurentul că au fost luate astfel de măsuri şi că au fost numite persoane responsabile, care au fost însărcinate cu aducerea la îndeplinire a măsurilor de remediere a deficienţelor; s-a urmărit în concret de către Directorat modalitatea în care au fost îndeplinite măsurile specificate în raportul de audit, iar, pentru neîndeplinirea unor măsuri, persoanele răspunzătoare au fost sancţionate.

Or, în Decizia nr. 22/31.01.2014, intimata menţionează generic, vag şi fără a motiva în concret aşa zisa neîntreprindere a unor măsuri pentru remedierea deficienţelor constatate în rapoartele de control intern.

Arată recurentul că, pe de-o parte nu se identifică în mod clar care sunt acele rapoarte de control intern, fiind încadrate generic în perioada 01.01.2012 - 04.07.2013 şi, totodată, fără a se menţiona raportul efectiv vizat, sau măsura concretă pe care directoratul B., şi în concret recurentul, nu a întreprins-o.

Subliniază recurentul că nemotivarea Deciziilor nr. 22/31.01.2014 şi nr. 152/29.04.2014, emise de pârâtă răstoarnă prezumţia de legalitate a actului atacat. Nemotivarea actului administrativ reprezintă o cauză de nulitate a acestuia, actul contestat fiind lipsit de orice fundament legal.

Pentru considerentele care preced, în opinia recurentului, actele administrative contestate nu sunt motivate în drept, prima instanţă statuând în mod eronat că trimiterea la prevederile art. 8 alin. (3) din Ordinul CSA nr. 18/2009 este una corectă.

Subliniază recurentul că a dovedit faptul că Directoratul (conducerea executivă) a stabilit sistemul de detectare a deficienţelor sistemului de control intern şi a întreprins măsuri pentru soluţionarea respectivelor deficienţe.

Pe cale de consecinţă, consideră că hotărârea primei instanţe este nelegală în ceea ce priveşte reţinerea potrivit căreia nu prezintă relevanţă neindicarea şi neanalizarea în concret, în cuprinsul actelor administrative contestate, a actelor de control avute în vedere de autoritate şi nici a măsurilor concrete care nu au fost luate de către Directorat.

2. Recurentul critică hotărârea primei instanţe în ceea ce priveşte greşita apreciere în sensul că nu au fost respectate prevederile Hotărârii nr. 58/25.07.2011 referitoare la limitele de competenţă pentru încheierea poliţelor de asigurare.

Arată recurentul că poliţele încheiate pentru asiguratul C. au respectat prevederile hotărârilor Directoratului B., deoarece Hotărârea nr. 58/25.07.2011, existentă la fila x verso nu stabileşte o limită pentru Directorat, astfel cum greşit s-a reţinut în sentinţa recurată.

Pe cale de consecinţă, în opinia recurentului, Decizia nr. 22/31.01.2014 este nelegală, pârâta stabilind în mod discreţionar că poliţele încheiate pentru asiguratul C. trebuiau încheiate obligatoriu cu avizul Consiliului de Supraveghere, deşi acest aviz avea doar caracter consultativ.

3. Recurentul critică faptul că prima instanţă a constatat în mod eronat ca fiind pe deplin justificată aprecierea că nu a existat un "veritabil sistem de control şi de management al riscului", deşi nu au fost identificate în concret în cadrul activităţii de control şi de management al riscului neregulile care ar fi trebuit să fie remediate.

Un aspect important care relevă faptul că decizia de sancţionare este nelegală, nefiind motivată în fapt, este aceea că aceste poliţe au fost garantate cu instrumente financiare (bilete la ordin sau file cec), sau cu creanţele pe care asiguratul urma să le aibă faţă de CFR SA în urma lucrărilor executate. Acest aspect a fost stabilit în condiţiile de asigurare ale contractului de asigurare încheiat, astfel încât aceste instrumente şi creanţe cedate în favoarea B. România SA ar fi acoperit suma asigurată a poliţei de asigurare în cazul în care evenimentul asigurat s-ar fi produs. Cu alte cuvinte, în cazul producerii unei daune, societatea de asigurare trebuia să o plătească, şi atunci aceasta avea la dispoziţie instrumentele financiare şi căi legale să recupereze valoarea daunei de la asigurat prin acţiune în regres, aceasta fiind o caracteristică a poliţelor de asigurare pentru riscurile financiare acoperite prin poliţele de asigurare pentru participare la licitaţii, pentru buna execuţie a unui contract şi pentru poliţele de garantare a avansului. Nu reiese, aşadar, ce anume nu s-a analizat din punct de vedere al expunerii la riscuri.

4. Critică hotărârea primei instanţe sub aspectul nelegalei aprecieri că recurentul este răspunzător pentru încheierea poliţelor încheiate prin intermediul D. din perioadele 01.01.2013 - 30.04.2013 şi 08.01.2013 - 01.05.2013, acestea nefiind înregistrate în evidenţa contabilă şi operativă a societăţii la data emiterii.

Arată recurentul că poliţele menţionate nu au fost înregistrate în contabilitate şi s-au încheiat cu încălcarea Hotărârii AGA nr. 4 din 14.02.2013, însă pentru aceste fapte nu este răspunzător, astfel cum reiese din informarea făcută de către B. (sub semnătura preşedintelui Consiliului de Supraveghere al companiei, domnul E.) către A.S.F.

Menţionează că modalitatea de încheiere a acestor poliţe de către preşedinte face obiectul unui dosar penal la D.N.A.; prin urmare, recurentul nu poate fi responsabil de săvârşirea unei fapte cel puţin ilicite de către fostul preşedinte al Directoratului Dl. F.; a fost cunoscută în societate încheierea acestor poliţe de către preşedinte. Pe cale de consecinţă, nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei contravenţii şi în mod eronat a apreciat prima instanţă că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 39 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 32/2000, cu raportare la disp. art. 3 lit. e), art. 11 lit. a), b), c), art. 36 alin. (1) şi alin. (2) lit. b), c), e) şi art. 38 lit. c) din Ordinul nr. 18/2009.

5. Recurentul critică hotărârea primei instanţe şi privitor la aprecierea eronată a legalităţii Deciziei nr. 22/31.01.2014 sub aspectul reţinerii că societatea nu dispune de o metodologie de lucru pentru avizarea încheierii asigurărilor de către intermediari şi nici de o procedură de lucru pentru desfăşurarea activităţii de asigurare pe teritoriul statelor membre în baza dreptului de stabilire şi a libertăţii de a presta servicii de asigurări.

Referitor la aserţiunea potrivit cu care societatea nu dispune de o metodologie de lucru privind încheierea poliţelor de către intermediari şi pentru poliţele emise în statele membre ale Uniunii Europene, învederează că nu a fost indicat un text de lege care să oblige societatea să aibă o normă specială pentru subscrierea poliţelor prin intermediari. Pe cale de consecinţă, actele administrative sunt nemotivate în drept şi în fapt şi sub acest aspect.

Mai arată recurentul că în mod eronat s-a consemnat în decizia de sancţionare faptul că societatea nu dispunea de metodologie de lucru pe teritoriul statelor membre, în condiţiile în care aceasta nu a intenţionat să-şi desfăşoare activitatea pe teritoriul acestora în temeiul dreptului de stabilire, ci activitatea era desfăşurată pe teritoriul naţional prin emiterea unor poliţe valabile pe teritoriul statelor membre în baza principiului libertăţii prestării serviciilor. În consecinţă, în opinia recurentului, aplicabile erau normele interne generale şi speciale ale societăţii valabile pentru subscrierea poliţelor pe teritoriul naţional.

Intimata a depus întâmpinare cu respectarea condiţiilor prevăzute de C. proc. civ., solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru şi a fost comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 23.11.2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 afin. (4) din acelaşi act normativ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 22.03.2018, completul de filtru a constatat, analizând conţinutul raportului întocmit, că memoriul de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a admis în principiu recursul, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ. şi a fixat termen de judecată a fondului recursului, în şedinţă publică, pentru data de 5.10.2018.

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, având în vedere şi susţinerile părţilor, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Analizând recursul declarat în raport de motivele invocate, instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.

Soluţia instanţei de fond a fost criticată de către recurent pentru că ar fi fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, temeiul de drept invocat fiind art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă faptul că prin Decizia nr. 22/31.01.2014 a fost sancţionat reclamantul cu amendă de 20.000 RON în calitate de membru al directoratului societăţii B. SA.

S-au reţinut în sarcina sa trei fapte de natură contravenţională, după cum urmează:

1. Conducerea executivă nu a întreprins măsuri pentru remedierea deficienţelor constatate prin rapoartele de control întocmite în perioada 01.01.2012 - 04.07.2013;

2. În cadrul şedinţelor Comitetului de Management al riscurilor ţinute în anul 2012 membrii conducerii executive care au avut calitatea de membri ai acestui comitet nu au analizat din punct de vedere al expunerii la riscuri poliţele emise în data de 07.03.2012 pentru asiguratul Asocierea C. şi în data de 11.06.2012 pentru asiguratul Asocierea C. dată fiind valoarea sumelor asigurate, acestea fiind încheiate fără respectarea limitelor de competenţă.

3. În perioada supusă verificării sistemul de control intern şi de management al riscului nu a funcţionat şi nu a fost menţinut corespunzător, dată fiind lipsa unui proces decizional adecvat din partea conducerii executive întrucât: a) poliţele emise la data de 07.03.2012 pentru asiguratul Asocierea C. şi în data de 11.06.2012 pentru asiguratul Asocierea C. au fost emise fără o analiză din punct de vedere al riscurilor şi fără respectarea limitelor de competenţă; b) poliţele încheiate în perioadele 01.01.2013 - 30.04.2013 şi 08.01.2013 - 01.05.2013 prin intermediarul D. nu au fost înregistrate în evidenţa contabilă şi operativă a societăţii la data emiterii, iar cele încheiate începând cu data de 14.02.2013 au fost încheiate cu încălcarea hotărârii Adunării Generale a Acţionarilor nr. 4/14.02.2013; c) societatea nu dispune de o metodologie de lucru pentru avizarea încheierii asigurărilor de către intermediari şi nici de o procedură de lucru pentru desfăşurarea activităţii de asigurare pe teritoriul statelor membre în baza dreptului de stabilire şi a libertăţii de a presta servicii de asigurări.

Prin Decizia nr. 152/29.04.2014 a fost respinsă plângerea prealabilă formulată de reclamant.

Instanţa de fond, răspunzând criticilor aduse actelor administrative a căror anulare s-a cerut, a apreciat că în ceea ce priveşte faptele reţinute în sarcina reclamantului, acestea sunt pe deplin dovedite.

Criticile formulate de reclamant vizează nelegalitatea sentinţei recurate în raport de fiecare faptă reţinută în sarcina sa prin decizia contestată.

Cu privire la prima faptă, vizând neluarea de măsuri pentru remedierea deficienţelor constatate prin rapoartele de control întocmite în perioada 01.01.2012 - 04.07.2013, recurentul a arătat, în esenţă, că din probatoriul administrat în cauză rezultă că prin hotărârile Directorului s-au aprobat exact acele măsuri de remediere cuprinse în rapoartele de control.

Este de observat că instanţa de fond nu a omis să analizeze înscrisurile depuse la dosar, ci, în raport de conţinutul şi rezultatul obţinut, a constatat o "lipsă de implicare a directorului" pentru înlăturarea deficienţelor.

Astfel, instanţa de fond a constatat că în perioada de referinţă au fost întocmite o serie de rapoarte de control intern care au rămas fără finalitate în condiţiile în care Directoratul nu a înţeles să valorifice constatările echipelor de control şi să dispună măsuri concrete pentru remedierea deficienţelor constatate.

Din probatoriul administrat în cauză nu rezultă că au fost luate măsurile necesare care să ducă la remedierea deficienţelor constatate prin rapoartele de control ale ASF efectuate în perioada 01.01.2012 - 04.07.2013, dispoziţiile art. 8 alin. (3) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 18/2009 fiind încălcate.

În condiţiile în care nu au fost adoptate măsuri concrete de remediere a deficienţelor constatate şi de prevenire a disfuncţionalităţilor, în mod corect instanţa de fond a apreciat că apărările formulate de reclamant sunt nefondate.

În mod corect a apreciat instanţa de fond că nu prezintă relevanţă faptul că în luna mai 2013 reclamantul a demisionat din funcţie, acesta fiind răspunzător pentru modul în care au fost valorificate constatările din actele de control până la data demisiei.

De asemenea, în mod corect s-a reţinut în considerentele sentinţei recurate că nu prezintă relevanţă faptul că nu s-au indicat şi nu s-au analizat în mod concret actele de control avute în vedere de autoritate, întrucât ceea ce a constatat este un mod de lucru defectuos şi nu o abatere punctuală.

Înalta Curte apreciază că în mod corect a reţinut instanţa de fond încălcarea prevederilor art. 8 alin. (3) din Ordinul CSA nr. 18/2009 şi corecta încadrare a faptei la contravenţia prevăzută de art. 39 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 32/2000.

O altă critică a hotărârii recurate se referă la faptul că s-a apreciat greşit de către instanţa de fond că nu au fost respectate prevederile Hotărârii nr. 58/25 iulie 2011 referitoare la limitele de competenţă pentru încheierea poliţelor de asigurare.

Astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, în hotărârea menţionată se statuează în mod clar limite de competenţă, inclusiv pentru Directorat, acesta având însă posibilitatea să solicite avizul Consiliului de Supraveghere pentru poliţele care depăşeau competenţa Directoratului, ceea ce în speţă nu s-a întâmplat.

În al treilea rând, recurentul a criticat faptul că prima instanţă a constatat în mod eronat ca fiind pe deplin justificată aprecierea că nu a existat un "veritabil sistem de control şi de management al riscului", deşi nu au fost identificate în concret în cadrul activităţii de control şi de management al riscului neregulile care ar fi trebuit să fie remediate.

Înalta Curte apreciază că în mod corect a reţinut instanţa de fond că este pe deplin justificată concluzia pârâtei, în sensul inexistenţei unui veritabil sistem de control şi de management al riscului, în raport de neregulile concrete menţionate în decizia atacată, nereguli care ar fi trebuit să fie prevenite sau cel puţin identificate în cadrul activităţii de control şi de management al riscului.

În speţă, prin cele două poliţe încheiate cu asiguraţii Asocierea C. şi Asocierea C. s-au depăşit valorile maxime ale sumelor asigurate, fără a se efectua o analiză cu privire la riscuri, evaluări sau monitorizări de expuneri la riscuri, poliţele în discuţie nefiind avizate de Comitetul de Risc.

Astfel, recurentul-reclamant făcea parte din Directorat şi Comitetul de Management al Riscului şi în calitatea deţinută avea obligaţia de a lua toate măsurile legale de a dezbate şi a lua hotărâri cu privire la riscul încheierii poliţelor cu o valoare foarte mare, totodată fiind necesară aprobarea Comitetului de Supraveghere.

Aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, în calitate de persoană semnificativă a asigurătorului-membru al Directoratului, recurentul-reclamant, avea obligaţia în raport de dispoziţiile art. 36 alin. (2) lit. b) din Normele privind principiile de organizare a unui sistem de control intern şi management al riscurilor, precum şi organizarea şi desfăşurarea activităţii de audit intern la asigurători/reasigurători ca, alături de ceilalţi membri ai Directoratului, să monitorizeze expunerea la riscuri şi respectarea nivelurilor de toleranţă aprobate de organul administrativ.

Potrivit art. 38 lit. c) din aceleaşi Norme, conducerea executivă a asigurătorilor/reasigurătorilor este responsabilă pentru menţinerea unui sistem de raportare corespunzător al expunerilor la riscuri, precum şi a altor aspecte legate de riscuri, iar potrivit art. 9 alin. (2), Directoratul are obligaţia de a efectua politica de evaluare şi de gestionare a riscurilor aprobate de Comitetul de Supraveghere al B.; monitorizează expunerea la riscuri şi respectarea nivelurilor de toleranţă aprobate de conducerea administrativă şi verifică dacă conducerea administrativă este informată despre eficienţa şi funcţionalitatea sistemului de control intern şi de gestionare a riscurilor.

Faţă de dispoziţiile legale evocate se constată că sistemul de control intern al societăţii şi de management al riscurilor nu a funcţionat corespunzător în condiţiile în care au fost încheiate poliţe de asigurare cu încălcarea normelor de competenţă stabilite prin Hotărârea Directoratului nr. 58/2011, astfel cum în mod corect a apreciat şi instanţa de fond.

Nu trebuie omis nici faptul că prin Hotărârea nr. 4/14.02.2013 Adunarea Generală a Acţionarilor B. România SA a hotărât efectuarea unui control independent, iar până la finalizarea controlului s-a dispus, conform art. 4, să nu se desfăşoare/iniţieze operaţiuni implicând subscrierea de noi prime de asigurări, iar această interdicţie a fost încălcată prin Hotărârea AGA nr. 2/20.09.2013.

Faţă de această situaţie, se constată că poliţele încheiate începând cu data de 14.02.2013 au încălcat Hotărârea AGA nr. 4/14.02.2013.

În concluzie, în mod corect s-a stabilit că poliţele de asigurare emise în perioada 01.01.2013-30.04.2013 şi 8.01.2013.1.05.2013 prin intermediul brokerului D. SRL Italia au fost încheiate cu încălcarea interdicţiei instituite prin Hotărârea AGA nr. 4/14.02.2013, nefiind înregistrate în contabilitate la data emiterii, ci după revocarea interdicţiei dispuse prin Hotărârea AGA nr. 2/30.09.2013, fapte reţinute în Decizia contestată de recurent.

Recurentul critică hotărârea primei instanţe şi privitor la aprecierea eronată a legalităţii Deciziei nr. 22/31.01.2014 sub aspectul reţinerii de către pârâtă a faptului că societatea nu dispune de o metodologie de lucru pentru avizarea încheierii asigurărilor de către intermediari şi nici de o procedură de lucru pentru desfăşurarea activităţii de asigurare pe teritoriul statelor membre în baza dreptului de stabilire şi a libertăţii de a presta servicii de asigurări.

Recurentul-reclamant a arătat, în esenţă, că în mod greşit s-a consemnat în decizie obligaţia menţionată, în condiţiile în care acesta nu a intenţionat să-şi desfăşoare activitatea pe teritoriul altor state, ci activitatea era desfăşurată pe teritoriul naţional prin emiterea unor poliţe valabile pe teritoriul statelor membre, pe baza principiului libertăţii prestării serviciilor.

Persoanele juridice, în sensul art. 54 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene care activează în mod legal într-un stat membru, pot desfăşura o activitate economică în mod stabil şi continuu într-un alt stat membru sau pot oferi şi presta servicii temporar într-un alt stat membru, rămânând în acelaşi timp în ţara lor de origine (libera prestare a serviciilor art. 56 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene).

Directiva 2006/123/CE din 12 decembrie 2006 întăreşte libertatea de a presta servicii în cadrul Uniunii Europene, iar obligaţia stabilită de intimată în sarcina societăţii, de a avea o procedură de lucru pentru desfăşurarea activităţii de asigurări pe teritoriul statelor membre nu duce la încălcarea principiului libertăţii serviciilor.

Este adevărat că activitatea se desfăşoară pe teritoriul naţional prin emiterea poliţelor valabile pe teritoriul statelor membre, dar pentru desfăşurarea activităţilor era necesară o procedură de lucru internă aprobată de Directorat, în raport de atribuţiile stabilite la art. 9 din Normele ce reglementează modul de organizare a sistemului de control intern în cadrul B., dar şi de art. 3 din Norma privind principiile de organizare a unui sistem de control intern şi management al riscului, precum şi organizarea şi desfăşurarea activităţilor de audit intern la asigurători/reasigurători, care stabilesc că în cadrul sistemului de control intern, asigurătorii/reasigurătorii trebuie să definească reguli, proceduri şi o structură organizatorică ierarhizată care să asigure funcţionarea corectă a activităţii în cadrul societăţii.

Lipsa unei proceduri de lucru pentru desfăşurarea activităţii de asigurare pe teritoriul statelor membre încalcă obligaţiile stabilite la art. 3 din Norma menţionată, iar apărarea recurentului în sensul că nu a intenţionat să-şi desfăşoare activitatea pe teritoriul statelor membre nu poate fi reţinută în raport de dispoziţiile art. 3 din Norma evocată mai sus, dar şi de dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Actul constitutiv actualizat privind atribuţiile stabilite în sarcina Directoratului.

Faţă de situaţia expusă, se constată că Decizia nr. 22/31.01.2014, prin care au fost reţinute faptele descrise la pct. 1-3, este legală, iar instanţa de fond în mod corect a respins acţiunea formulată de reclamant, pentru considerentele expuse, considerente însuşite şi de instanţa de control judiciar.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge ca nefondat recursul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 2386 din 29.09.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 2386 din 29.09.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 octombrie 2018.

Procesat de GGC - GV