Scope of building inventory value for tax assessment: penalty application for exclusion of functional installations from valuation reports

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti - Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti şi Direcţia de Impozite şi Taxe Locale Sector 3, anularea Deciziei de impunere nr. x/24.11.2015 privind creanţele datorate bugetului local pentru anul 2015 şi a deciziei se soluţionare a contestaţie nr. 77204/21.01.2016 şi obligarea organelor fiscale competente la reemiterea unei decizii de impunere pentru diferenţa aplicabilă valorii echipamentelor la cota de impozitare de 1.5%, cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 4110 din 16 decembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal:

- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Bucureşti - Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti şi, în consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă;

- a respins cererea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Impozit şi Taxe Locale Sector 3, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei curţii de apel a declarat recurs reclamanta SC A. SRL solicitând: în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru nejudecarea fondului; în subsidiar, casarea cu reţinere şi, în rejudecare pe fond, admiterea acţiunii, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Criticile formulate au vizat următoarele aspecte:

- instanţa a omis să cerceteze motivele de nelegalitate referitoare la efectele pe care le produc declaraţiile rectificative şi regimul juridic al acestora, înlăturând astfel o parte a criticilor pe care le-a adus cu privire la actele administrative fiscale contestat şi nu a stabilit în mod corect situaţia de fapt dedusă judecăţii, respingând administrarea probei cu expertiză contabilă, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei;

- hotărârea cuprinde motive contradictorii în ceea ce priveşte stabilirea sensului fiscal al noţiunii de clădire şi a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, din perspectiva stabilirii impozitului pe clădiri, judecătorul fondului făcând confuzie între cele trei elemente: clădire, valoarea de inventar care stă la baza calculului impozitului pe clădire şi obligaţia de reevaluare.

- în mod greşit a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti - Sector 3 al Municipiului Bucureşti.

4. Apărările intimatei Direcţia Generală de Impozite şi Taxe Locale Sector 3

Prin întâmpinarea depusă la data de 26.03.2017 Direcţia Generală de Impozite şi Taxe Locale Sector 3 Bucureşti a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate.

5. Procedura derulată în recurs

Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului întocmit în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru şi comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 15.02.2018 în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 29.03.2018 completul filtru a constatat, în acord cu raportul întocmit că recursul este admisibil, în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., fixând termen pentru judecata pe fond a acestuia.

6. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, a apărărilor din întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, nefiind identificate argumente pentru reformarea acesteia, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a investit instanţa de contencios administrativ şi fiscal în temeiul art. 218 din O.U.G. nr. 92/2003 cu verificarea legalităţii Deciziei nr. 77204/21.01.2016 prin care Direcţia Generală Impozite şi Taxe Locale a Municipiului Bucureşti a respins contestaţia formulată împotriva Deciziei de Impunere nr. x/24.11.2015.

Prin decizia de impunere privind creanţele datorate bugetului local în sumă de 6.952.909,57 RON a fost aplicată o cotă de majorare de 10% pentru anii 2013, 2014, respectiv de 30% pentru anul 2015, pentru neîndeplinirea obligaţiei de a depune rapoarte de reevaluare aferente anilor 2009, 2010, 2012, conform art. 253 alin. (6) Codul fiscal.

Intimata-pârâtă a constatat, la verificarea rapoartelor de evaluare depuse de recurenta-reclamantă, că acestea nu cuprindeau elementele de instalaţii funcţionale ale clădirii, situaţie în care se constată neîndeplinirea prevederilor pct. 52 alin. (2) din Normele Metodologice de aplicare a Codului fiscal. Prin urmare, s-au aplicat prevederile art. 253 alin. (6) C. fisc. pentru valoarea de inventar a elementelor şi instalaţiilor funcţionale ale clădirii, care nu au fost incluse în raportul de evaluare.

Soluţia instanţei de fond, care a constatat că actele contestate sunt legale şi a respins cererea de chemare în judecată este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar.

Potrivit dispoziţiilor art. 253 alin. (1) din Legea nr. 571/2004, în cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii, prin valoare de inventar înţelegându-se potrivit pct. 52(2) din Normele metodologice de aplicare a art. 253, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, valoarea însumată a tuturor elementelor şi instalaţiilor funcţionale ale acesteia cum sunt: terasele, scările, ascensoarele, instalaţiile de iluminat, instalaţiile sanitare, instalaţiile de încălzire, instalaţiile de telecomunicaţii prin fir şi altele asemenea.

Or, reclamanta a depus la DGITL Sector 3 Bucureşti rapoartele de evaluare din 31.12.2010 şi respectiv 31.12.2012, rapoarte care luau în calcul doar locul situării imobilului, suprafaţa, structura clădirii, fără a include toate elementele şi instalaţiile funcţionale ale acesteia.

Astfel, în mod corect intimata a emis Decizia de impunere contestată prin care potrivit dispoziţiilor art. 253 alin. (6) C. fisc. a aplicat cota de majorare numai pentru echipamentele neevaluate şi nu pentru toată clădirea, aşa cum iniţial a susţinut recurenta-reclamantă. În concret a aplicat cota de 10% la valoarea de inventar, pentru perioada 2013 - 2014, respectiv 30% pentru anul 2015.

De altfel, ulterior, prin raportul de evaluare înregistrat la 11 ianuarie 2013 recurenta-reclamantă a procedat la includerea în valoarea de inventar a tuturor elementelor şi instalaţiilor funcţionale ale acesteia cum sunt: ascensoarele, instalaţiile de ventilaţie, instalaţiile de hidrant şi de detecţie incendii, instalaţiile de încălzire şi a celor de comunicaţii prin fir, conformând-se astfel dispoziţiilor legale aplicabile în cauză.

Critica recurentei în sensul că sancţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 253 alin. (6) C. fisc. vizează lipsa de pasivitate a contribuabilului, raportat la lipsa evaluării şi nu la evaluare incompletă, cum este cazul său, nu poate fi reţinută în cauză.

Înalta Curte reţine că autoritatea fiscală prin decizia de impunere contestată în cauză a aplicat o cotă majorată doar la valoarea de inventar a instalaţiilor necuprinse în raportul de evaluare depus şi nu la valoarea de inventar a întregii clădiri aşa cum susţine fără temei recurenta-reclamantă.

În ceea ce priveşte critica referitoare la greşita respingere a probei cu expertiza de specialitate, în mod corect judecătorul fondului a apreciat că poate analiza legalitatea actelor administrative contestate exclusiv prin raportare la textele legale invocate de emitentul actului administrativ.

Expertiza de specialitate are rolul de a oferi instanţei, o opinie de specialitate asupra documentaţiei supusă analizei, or, în cauză din rapoartele de evaluare depuse pentru anii 2009, 2010 reiese cu claritate că acestea au fost făcute fără a lua în considerare elementele şi instalaţiile funcţionale ale clădirii, împrejurare necontestată, de altfel, de reclamantă.

În aceste condiţii, atributul interpretării şi aplicării dispoziţiilor legale incidente situaţiei de fapt revine exclusiv instanţei de judecată competente, examinarea legalităţii actelor administrative atacate putând fi realizată în raport de normele legale cuprinse în art. 253 din Legea nr. 571/2003 (în vigoare la data emiterii actelor) şi în Normele Metodologice de aplicare a Codului fiscal adoptate prin H.G. nr. 44/2004.

Relativ la forma motivării se observă că hotărârea primei instanţe conţine o sistematizare a informaţiilor şi a motivelor de nelegalitate de care reclamanta s-a prevalat în susţinerea acţiunii în anulare, precum şi o evaluare, chiar dacă sintetică, care exclude ideea de arbitrariu şi permite exercitarea controlului judiciar.

Esenţial este, potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ca instanţa să realizeze un examen efectiv al susţinerilor părţilor iar considerentele să cuprindă motivele pentru care a fost adoptată soluţia respectivă .

Reţinând că în cauză sunt îndeplinite exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Înalta Curte constată că şi această critică este nefondată.

În concluzie, reţinând că impozitul aplicabil la valoarea unei clădiri deţinută de o persoană juridică se raportează la valoarea de inventar a acesteia, iar la valoarea de inventar a unei clădiri se are în vedere însumarea tuturor elementelor şi instalaţiilor funcţionale ale acesteia, printre care şi terasele, scările, ascensoarele, instalaţiile de iluminat, sanitare, de încălzire şi telecomunicaţii, în mod corect instanţa de fond apreciat că actele administrative sunt legale şi temeinice,menţinându-le.

Pentru aceste considerente, reţinând că nu au fost identificate motive de reformare a sentinţei potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. (5), (6), (8) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. SRL împotriva Sentinţei nr. 4110 din 16 decembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 septembrie 2018.

Procesat de GGC - GV