Conflict between specific police service statutes and general Labor Code leave provisions regarding the deduction of statutory holidays from annual rest leave.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 02 decembrie 2014, sub nr. x/2014, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, a solicitat anularea Hotărârii nr. 623/29.10.2014, emisă de pârât şi constatarea faptului că reprezintă act de discriminare, în sensul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, includerea zilelor de sărbători legale în care nu se lucrează, în durata concediului de odihnă anual pentru poliţişti.

1.2. Dosarul a fost reînregistrat la data de 27 martie 2015, pe rolul secţiei a III-a contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bihor, sub nr. x/2014*, potrivit Hotărârii Colegiului de Conducere al Tribunalului Bihor nr. 33/11.12.2014.

1.3. Prin Sentinţa civilă nr. 1835/CA/2015 din 17 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. x/2014*, Tribunalul Bihor, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

1.4. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 31 august 2015, sub nr. x/2015.

Prin încheierea de şedinţă din 26 octombrie 2015, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Ministerului Afacerilor Interne.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 180 din 07 decembrie 2015, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Ministerul Afacerilor Interne.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 180/07.12.2015, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

În motivarea recursului, reclamantul susţine că instanţa de fond a reţinut în mod eronat că poliţiştii nu se află în situaţie comparabilă cu alte categorii profesionale şi că includerea zilelor de sărbătoare legală în concediul de odihnă nu reprezintă o discriminare.

Discriminarea există atât în raport de alte categorii de personal contractual, dar şi în raport de alţi poliţişti, care nu se află în concediu de odihnă şi beneficiază de zilele de sărbătoare legală. Astfel, aceştia din urmă se bucură atât de zilele de concediu, cât şi de zilele de sărbători legale, pe când cei aflaţi în concediu de odihnă nu au parte de acelaşi tratament.

Recurentul-reclamant apreciază că instanţa de fond a omis să analizeze argumentul potrivit căruia legea este aceeaşi pentru toţi destinatarii ei, luând în considerare doar poziţia pârâţilor.

Prin hotărârea de fond nu s-a analizat necesitatea asigurării continuităţii altor servicii, precum serviciul medical sau serviciile care asigură alimentarea populaţiei cu apă şi căldură, situaţii comparabile în sensul dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000.

Includerea zilelor de sărbători legale în concediul anual de odihnă, în cazul poliţiştilor, are ca efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a unor drepturi recunoscute de lege, cum sunt cele prevăzute de art. 145 alin. (3) din C. muncii.

Recurentul-reclamant apreciază că instanţa de fond a dat o interpretare restrictivă dispoziţiilor art. 145 alin. (3) din C. muncii, apreciind, în mod netemeinic, că acestea sunt aplicabile doar în cazul angajaţilor contractuali, deşi nu există norme derogatorii de la aceste dispoziţii şi ele produc efecte asupra tuturor categoriilor de angajaţi.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 28 ianuarie 2016, intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a depus întâmpinare în cauză, la data de 25 septembrie 2018, calificată drept note scrise de către instanţa de recurs.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 01 noiembrie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Părţile nu au înregistrat la dosarul cauzei puncte de vedere referitoare la concluziile raportului întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 25 aprilie 2018, constatând că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, completul de filtru a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecata pe fond a căii de atac.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

Reclamantul A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune îndreptată împotriva Hotărârii nr. 623 din 29.10.2014, emisă de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în soluţionarea sesizării depuse de reclamant cu privire la existenţa unei situaţii discriminatorii, generată de includerea zilelor de sărbători legale în durata concediului de odihnă anual al poliţiştilor.

Examinând criticile expuse de recurentul-reclamant prin recursul declarat în cauză, Înalta Curte constată că acestea pot fi împărţite în două categorii:

(i) critici care privesc aplicabilitatea prioritară şi generală a dispoziţiilor art. 145 alin. (3) din C. muncii;

(ii) critici referitoare la existenţa unei practici discriminatorii, în raport de alte categorii profesionale, comparabile, prin activitatea prestată, cu categoria profesională a poliţiştilor.

II.1. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 145 alin. (3) din C. muncii, recurentul-reclamant consideră că aceste prevederi au caracter general, sunt aplicabile tuturor categoriilor profesionale şi nu există prevederi legale derogatorii, referitoare la activitatea poliţiştilor.

Această critică este nefondată, Înalta Curte reţinând că, potrivit principiului de drept civil specialia generalibus derogant, normele dreptului comun sunt aplicabile doar în cazul în care, pentru o situaţie specifică, nu sunt emise norme derogatorii. În prezenţa unor norme derogatorii, dispoziţiile dreptului comun vor fi aplicate doar în completarea actului normativ special, dacă acesta omite reglementarea anumitor aspecte şi dacă, prin această aplicare, nu este generată o incompatibilitate între normele speciale şi normele generale.

În cazul de faţă, Înalta Curte reţine că activitatea prestată de categoria profesională a poliţiştilor este reglementată de prevederile Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, ale H.G. nr. 1578/2002 privind condiţiile în baza cărora poliţistul are dreptul la concedii de odihnă, concedii de studii şi învoiri plătite, concedii fără plată, bilete de odihnă, tratament şi recuperare şi ale Ordinului ministrului internelor şi reformei administrative nr. 577/2008 privind programul de lucru al poliţiştilor, formele de organizare a acestuia şi acordarea repausului săptămânal, astfel cum s-a reţinut prin hotărârea instanţei de fond.

Este necontestat că prin aceste acte normative nu s-a specificat, în mod expres, inaplicabilitatea prevederilor art. 145 alin. (3) din C. muncii în cazul poliţiştilor, dar, din ansamblul acestor reglementări, rezultă că legiuitorul a creat un cadru normativ special, derogatoriu, cu privire la activitatea acestei categorii profesionale, determinat de specificul serviciului poliţienesc care, potrivit art. 44 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, are un caracter permanent şi obligatoriu. Acest caracter al serviciului poliţienesc se răsfrânge asupra drepturilor angajatului, astfel cum sunt acestea reglementate de Codul muncii, inclusiv asupra modalităţii de efectuare a concediului de odihnă, dispoziţiile generale prevăzute de art. 145 alin. (3) din C. muncii fiind incompatibile cu specificul activităţii desfăşurate de poliţişti.

De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2) din C. muncii, dispoziţiile acestui act normativ se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, dacă acestea nu cuprind dispoziţii derogatorii.

Prin urmare, dispoziţiile art. 145 alin. (3) din C. muncii sunt înlăturate de la aplicare în prezenta cauză, întrucât ne aflăm în prezenţa unui regim juridic derogatoriu, stabilit prin legi speciale, considerentele primei instanţe fiind întemeiate, sub acest aspect.

II.2. În cadrul celui de-al doilea set de critici, recurentul-reclamant a susţinut că există alte servicii, care sunt asigurate cu caracter de continuitate şi a căror activitate nu a fost analizată de instanţa de fond, indicând, exemplificativ, serviciul medical sau serviciile care asigură alimentarea populaţiei cu apă şi căldură, situaţii pe care le consideră comparabile cu serviciul poliţienesc.

Înalta Curte constată că acest argument este formulat într-o manieră succintă, exemplificativă, fără indicarea unor acte normative specifice acestor servicii "comparabile", pe care să se fondeze concluzia recurentului cu privire la similitudinea serviciilor prestate de alte categorii profesionale. Totodată, recurentul-reclamant nu a prezentat dovezi, în faţa instanţei de fond sau de recurs, în sensul că aceste categorii profesionale beneficiază de o altă modalitate de calculare a concediului de odihnă anual, faţă de categoria profesională a poliţiştilor.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că, deşi este adevărat că serviciile medicale sau cele prin care se asigură utilităţile necesare populaţiei au, la rândul lor, un caracter specific, care implică un anumit grad de continuitate, acest argument nu este suficient pentru a le aprecia drept "comparabile" cu serviciul poliţienesc, activităţile prestate ocrotind aspecte diferite ale vieţii sociale a comunităţii.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că activitatea specifică prestată de poliţişti, astfel cum a fost reglementată prin legi speciale, conduce la concluzia că modul de calcul al duratei concediului de odihnă anual, prin includerea zilelor de sărbători legale, diferit de cel specificat în dispoziţiile art. 145 alin. (3) din C. muncii, nu întruneşte condiţiile constitutive ale unui act de discriminare, în sensul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, nefiind făcută dovada unor situaţii comparabile, din punct de vedere al activităţii profesionale, în care să fi fost aplicat un tratament diferenţiat.

Subsumat acestei critici, recurentul-reclamant a invocat existenţa unui tratament diferenţiat al poliţiştilor, în raport de alte categorii de personal contractual, dar şi în raport de alţi poliţişti, care nu efectuează concediul de odihnă în perioada sărbătorilor legale şi, astfel, beneficiază de aceste zile libere, critică pe care Înalta Curte o va respinge, de asemenea, ca nefondată.

Astfel, în cazul altor angajaţi ai Ministerului Afacerilor Interne, care nu deţin statut de poliţişti, activitatea acestora nu se circumscrie rigorilor serviciului poliţienesc, neexistând, aşadar o situaţie "comparabilă", în sensul O.G. nr. 137/2000, iar în cazul poliţiştilor care îşi efectuează concediul anual de odihnă în afara sărbătorilor legale, ne aflăm în prezenţa unei decizii personale a fiecărui angajat, referitoare la perioada în care doreşte să beneficieze de acest drept, decizie care nu poate fi imputată angajatorului ca practică discriminatorie.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) şi art. 497 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 180 din 7 decembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 septembrie 2018.

Procesat de GGC - NN