Referral of constitutional exception rejected as inadmissible for lack of pertinence; defendant loses appeal and bears costs

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 19 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. x/2017 s-a respins cererea inculpatului A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 10 din Legea nr. 187/2012.

Pentru a pronunţa astfel, curtea a reţinut că inculpatul A. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 10 din Legea nr. 187/2012 solicitând sesizarea Curţii Constituţionale a României pentru declararea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale.

Astfel, s-a susţinut că art. 19 din Legea nr. 682/2002 încalcă principiul egalităţii în drepturi prev. de art. 16 alin. (1) din Constituţia României, în sensul că fapta pentru care este cercetat este concurentă cu alte fapte pentru care inculpatul a beneficiat de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, limitele de pedeapsă fiindu-i reduse la jumătate în baza unor denunţuri. Sub acest aspect, a arătat că în ipoteza în care ar fi fost cercetat în acelaşi dosar pentru fapte concurente s-ar fi aplicat aceste dispoziţii cu privire la toate infracţiunile, însă pentru o mai bună înfăptuire a actului de justiţie, cauza a fost disjunsă astfel încât nu a putut beneficia de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002.

În ceea ce priveşte art. 10 din Legea nr. 187/2012 s-a susţinut că încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2) potrivit cărora "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile". S-a motivat că legiuitorul a impus tratamentul sancţionator al pluralităţii potrivit legii penale noi ceea ce reprezintă o încălcare a principiului constituţional al aplicării legii penale mai favorabile şi în acest fel s-a ajuns la o soluţie mult prea aspră, cu ocazia efectuării concursului de infracţiuni prin aplicarea obligatorie a unui spor de pedeapsă.

Analizând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa a constatat că aceasta este inadmisibilă potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, fiind contrară prevederilor art. 29 alin. (1), (2) sau (3) din aceeaşi lege, şi a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale printr-o încheiere motivată. Astfel, în sarcina instanţei s-a instituit obligativitatea de a verifica legalitatea excepţiei de neconstituţionalitate invocată, cauzele de inadmisibilitate putând fi legate de obiectul sesizării, de subiectul sesizării sau de temeiul constituţional al acesteia.

S-a precizat că excepţia de neconstituţionalitate este un incident apărut în cadrul procesului, ceea ce presupune că invocarea excepţiei impune justificarea unui interes. Stabilirea acestui interes se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport de procesul în care a intervenit, impunându-se ca decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii.

Inculpatul a susţinut, în esenţă, că art. 10 din Legea nr. 187/2012 încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2) din Constituţia României, apreciind că, în speţă, s-a ajuns la o soluţie mult prea aspră ca urmare a efectuării contopirii pedepsei din cauza de faţă cu pedepsele aplicate prin Sentinţa penală nr. 1093/F din 29 aprilie 2016 a Tribunalului Bucureşti, astfel cum a fost modificată prin Decizia penală nr. 1632 din 2 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti şi respectiv nr. 45/D din 15 februarie 2013 a Tribunalului Bacău, în sensul că s-a ajuns la aplicarea retroactivă a legii penale mai nefavorabile, respectiv art. 39 C. pen., faţă de dispoziţiile art. 34 C. pen. din 1969, care nu prevedeau aplicarea obligatorie a unui spor de pedeapsă.

S-a constatat că tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni potrivit legii noi, în baza art. 10 din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 39 alin. (1) lit. b), art. 38 alin. (1) C. pen. nu s-a aplicat inculpatului în mod direct în speţa de faţă, ci printr-o altă decizie penală pentru infracţiuni concurente, respectiv Sentinţa penală nr. 1093/F din 29 aprilie 2016 a Tribunalului Bucureşti, definitivă şi modificată prin Decizia penală nr. 1632 din 2 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, hotărâre intrată în autoritate de lucru judecat.

În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea art. 19 din Legea nr. 682/2002, curtea a constatat, de asemenea, că nici aceste prevederi nu au legătură cu cauza, în condiţiile în care inculpatul nu a solicitat pe parcursul procesului penal nici la fond şi nici în apel, aplicabilitatea acestor dispoziţii legale, nu a depus la dosar înscrisuri din care să rezulte solicitarea de aplicare în speţă a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, pentru a se putea discuta o eventuală legătură cu cauza dedusă judecăţii. În plus, argumentele invocate de apelantul inculpat în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale referitoare la neconstituţionalitatea art. 19 din Legea nr. 682/2002 prin prisma încălcării art. 16 alin. (1) din Constituţia României, chiar dacă aparent la o examinare formală ar părea că au legătură cu cauza, vizând dispoziţii legale care ar putea conduce la o discriminare, s-a apreciat că, în realitate, aceste critici vizează interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale, acesta fiind atributul exclusiv al instanţei de judecată, şi nu al instanţei de contencios constituţional.

Pentru aceste considerente, s-a apreciat că nu se poate da curs solicitării apelantului de sesizare a Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate nefiind pertinentă şi utilă soluţionării cauzei, neavând legătură cu aceasta şi s-a constatat astfel că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate este inadmisibilă şi a fost respinsă.

Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale inculpatul A. a declarat recurs solicitând sesizarea Curţii Constituţionale în vederea declarării neconstituţionale a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, art. 10 din Legea nr. 187/2012, art. 19, art. 39 şi art. 43 din C. pen.

Examinând dispoziţia de respingere a sesizării Curţii Constituţionale a României din hotărârea recurată prin prisma criticilor invocate de recurentul A., Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Astfel, din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor exigenţe de admisibilitate cumulativ prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din lege:

- calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii; sub acest aspect, se impune observaţia că indicarea explicită a textului normativ criticat este o condiţie absolut necesară în etapa evaluării admisibilităţii cererii, numai astfel putându-se determina obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, dar şi existenţa legăturii dintre norma criticată şi soluţia ce ar putea fi dată cauzei în care partea a înţeles să uzeze de mijlocul procedural al excepţiei;

- existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului; fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia nr. 591 din 21 octombrie 2014 a Curţii Constituţionale, publicată în MO nr. 916 din 16 decembrie 2014);

- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.

Înalta Curte reţine că, prin Decizia nr. 591 din 21 octombrie 2014 a Curţii Constituţionale, s-a statuat că "legătura cu soluţionarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului.

În aceste coordonate de principiu, raportându-se la particularităţile cauzei, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 10 din Legea nr. 187/2012 nu au o legătură indisolubilă cu soluţionarea cauzei.

Decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, ceea ce presupune, pe de o parte existenţa unei legături directe între norma contestată şi soluţia ce urmează a se da în cauză.

În concret, recurentul a criticat faptul că nu a beneficiat de cauza de reducere a pedepsei conform dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi că i s-a aplicat un tratament sancţionator al pluralităţii de infracţiuni potrivit legii penale în vigoare începând cu 1 februarie 2014, deşi legea penală mai favorabilă ar fi fost legea penală veche care nu prevedea aplicarea obligatorie a unui spor de pedeapsă. A invocat neconstituţionalitatea art. 10 din Legea nr. 187/2012 cu referire la art. 19, art. 39 şi art. 43 din C. pen.

Înalta Curte reţine în acord cu curtea de apel că, în esenţă, motivarea excepţiei de neconstituţionalitate vizează interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale, atribut al instanţei de judecată, şi nu al instanţei de contencios constituţional.

Totodată, se constată că textul de lege prev. de art. 10 din Legea nr. 187/2012 a cărui neconstituţionalitate a fost invocată a fost reţinut printr-o altă decizie penală în care s-a aplicat tratamentul sancţionar al pluralităţii de infracţiuni ca urmare a săvârşirii unor infracţiuni concurente, astfel cum în mod corect a reţinut şi curtea de apel, punându-se în discuţie încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei din încheierea din 19 noiembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2017 de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 10 din Legea nr. 187/2012.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 130 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei din Încheierea din 19 noiembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2017 de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 10 din Legea nr. 187/2012.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 130 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 5 decembrie 2018.

Procesat de GGC - LM