Validity of a prohibition on driving any motor vehicle as a surveillance obligation under deferred sentencing

Deliberând asupra cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 620/A din data de 18 iunie 2018 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 69 din 15 martie 2018, pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş, în baza art. 336 alin. (1) C. pen. cu aplicarea disp. art. 396 alin. (10) C. proc. pen., s-a stabilit pentru inculpatul A., pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de "conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului".

În baza art. 83 C. pen. s-a dispus amânarea aplicării pedepsei şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispoziţiilor art. 84 C. pen.

În baza art. 85 alin. (1) C. pen. s-a dispus ca inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 85 alin. (2) C. pen. s-a impus inculpatului să execute următoarea obligaţie: să nu conducă nici un fel de autovehicul pe întreaga perioadă a termenului de încercare.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 88 C. pen.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 700 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Prin Decizia penală nr. 620/A din 18 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, au fost respinse, ca nefondate, apelurile penale declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş şi de inculpatul A., împotriva Sentinţei penale nr. 69 din 15 martie 2018, pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş, în Dosarul nr. x/2017.

De asemenea, a fost obligat apelantul-inculpat la plata sumei de 600 RON cheltuieli judiciare avansate de stat.

Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs în casaţie inculpatul A. invocând cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

Recurentul inculpat a solicitat casarea în parte a hotărârii recurate, în ceea ce priveşte aplicarea prev. art. 85 alin. (2) C. pen., respectiv obligaţia de a nu conduce niciun fel de autovehicule pe întreaga perioadă a termenului de încercare.

În motivarea recursului în casaţie, recurentul inculpat a susţinut, în esenţă, referitor la cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. pct. 12 C. proc. pen., că potrivit DEX, prin vehicul se înţelege "mijlocul de transport cu sau fără tracţiune proprie, cu care se poate circula pe o cale de comunicaţie terestra, subterana, aeriana sau pe apă. Vehicule (orice serveşte a transporta) sunt: căruţa, vagonul de tren, automobilul, bicicleta, etc.

Prin autovehicul se înţelege "vehicul terestru, autopropulsat, suspendat pe roţi, şenile sau tălpi de alunecare, care serveşte la transportul oamenilor sau al bunurilor.

În condiţiile în care instanţa a impus obligaţia "să nu conducă nici un fel de autovehicul pe întreaga perioadă a termenului de încercare", inculpatul susţine că nu s-ar putea deplasa nici măcar cu un cărucior, care potrivit DEX, este considerat şi el autovehicul.

Ca urmare, prin interdicţia impusă de instanţă, a apreciat că au fost eludate dispoziţiile legale, instanţa instituind o obligaţie peste dispoziţiile legale, în condiţiile în care nu a menţionat în hotărâre ce fel de vehicul nu poate conduce.

A susţinut că în baza art. 85 alin. (2) lit. g) C. pen., instanţa poate impune persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, să execute una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: (...) g) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă, însă prin hotărârea pronunţată în cauză, instanţa a dispus mai mult decât prevede lege, respectiv să nu conducă niciun fel de autovehicul pe întreaga perioadă a termenului de încercare, fără să ţină cont de starea sa de sănătate şi de handicapul său permanent care nu-i permite deplasarea.

Prin Încheierea din 9 noiembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2017 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 620/A din data de 18 iunie 2018 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, dispunându-se trimiterea cauzei în vederea judecării recursului în casaţie.

Examinând recursul în casaţie declarat de recurentul inculpat A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este însă una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În cauza de faţă, recurentul-inculpat A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

Prin "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport de încadrarea juridică şi de cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidenţa a fost stabilită cu titlu definitiv de către instanţa de apel.

Totodată, se referă nu doar la aplicarea unei pedepse întru-un cuantum situat sub minim sau peste maxim, ci priveşte întreg regimul sancţionator aplicat unei situaţii juridice concrete, respective ansamblul pedepselor prevăzute de lege pentru infracţiunea reţinută, indiferent că acestea sunt principale, complementare sau accesorii şi modalitatea de individualizare a aplicării sau a executării pedepsei.

În jurisprudenţa sa, delimitând sfera de aplicabilitate a acestui caz de recurs în casaţie, instanţa supremă a stabilit că el vizează nu doar erorile care se produc urmare a stabilirii unei pedepse neprevăzute de legea penală sau a unei durate a pedepsei superioare ori inferioare limitelor legale speciale (ICCJ, secţia penală, Decizia penală nr. 554/2016). Cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. constituie temei pentru cenzurarea legalităţii hotărârii definitive şi sub aspectul conformităţii acesteia cu dispoziţiile relative la regimul sancţionator în ansamblul său, inclusiv sub aspectul executării pedepsei principale şi al aplicării/executării pedepselor complementare sau accesorii (ICCJ, secţia penală, Decizia penală nr. 543/2015).

Problematica legalităţii unei pedepse nu poate fi analizată doar sub aspectul particular al felului ori limitelor speciale ale pedepsei principale, deoarece, în procesul penal, sancţiunea nu poate fi aplicată în afara unui regim expres prevăzut de lege ori cu depăşirea exigenţelor normative ale unui anumit mod de executare. Încălcarea dispoziţiilor legale relative la aceste din urmă elemente ale regimului sancţionator plasează aceste regim şi, implicit, pedeapsa aplicată, în afara limitelor determinate de legiuitor şi justifică intervenţia instanţei în calea extraordinară de atac.

În consecinţă, încălcarea exigenţelor normative relative la individualizarea executării pedepselor, sub aspectul condiţiilor în care se poate dispune o anumită modalitate de executare a sancţiunii, al regimului juridic aplicabil acelei forme de executare sau, după caz, al măsurilor şi obligaţiilor impuse inculpatului pe durata executării, constituie un aspect de nelegalitate cenzurabil prin prisma cazului de recurs în casaţie analizat.

Evaluând, în acest cadru, motivul invocat de inculpatul A. în susţinerea căii de atac exercitate, se constată că acesta este nefondat.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a înţeles să aplice inculpatului obligaţia de a nu conduce niciun fel de autovehicule nu ca pedeapsă complementară, ci ca obligaţie aferentă regimului amânării aplicării pedepsei, aspect dovedit, fără echivoc, de temeiul de drept în baza căruia aceasta a fost instituită, respectiv art. 85 alin. (2) C. pen.

În acest sens, se constată că următoarea menţiune "În baza art. 85 alin. (2) C. pen. s-a impus inculpatului să execute următoarea obligaţie: să nu conducă nici un fel de autovehicul pe întreaga perioadă a termenului de încercare." din dispozitivul Sentinţei penale nr. 69 din 15 martie 2018 pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş, reprezintă o eroare ce a fost analizată de către instanţa de apel care a stabilit că "Curtea consideră că în mod corect s-a impus stabilirea obligaţiei pentru inculpat de a nu conduce nici o categorie de autovehicule pe drumurile publice pe durata termenului de supraveghere."

Astfel, susţinerea apărătorului ales al recurentului inculpat A. conform căreia este vorba despre o eroare în hotărârea pronunţată de instanţa de fond, astfel cum a constatat şi reprezentantul Ministerului Public, hotărâre care nu ar putea fi pusă în executare, în condiţiile în care nu a fost stabilit termenul de încercare, este nefondată întrucât, aşa cum s-a arătat, atât prin menţionarea temeiului de drept în baza căruia a fost instituită obligaţia de a nu conduce niciun autovehicul, cât şi prin analiza instanţei de apel, stabilirea obligaţiei de a nu conduce niciun autovehicul în sarcina inculpatului a fost instituită, conform art. 85 alin. (2) C. pen. pe durata termenului de supraveghere, iar conform art. 84 alin. (1) C. pen., termenul de supraveghere este de 2 ani şi se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei.

Mai mult decât atât, art. 84 alin. (2) C. pen. prevede că "Pe durata termenului de supraveghere, persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei trebuie să respecte măsurile de supraveghere şi să execute obligaţiile ce îi revin, în condiţiile stabilite de instanţă." astfel încât nu se poate reţine incidenţa art. 90 alin. (1) C. pen., invocată de apărătorul ales al recurentului inculpat.

Înalta Curte constată că, în fapt, recurentul inculpat este nemulţumit de instituirea obligaţiei de a nu conduce niciun autovehicul impusă de către instanţă pe durata termenului de supraveghere, însă cenzurarea acestei obligaţii întrucât a fost impusă fără a se ţine cont de starea de sănătate a inculpatului şi de handicapul permanent al acestuia care nu-i permite să se deplaseze, excede cenzurii instanţei de recurs, individualizarea pedepsei şi stabilirea obligaţiilor ce se impun a fi respectate fiind de competenţa instanţei de fond, respectiv a celei de apel.

În ceea ce priveşte critica privind nelegalitatea obligaţiei de a nu conduce niciun autovehicul instituită în sarcina inculpatului, se constată că aceasta este nefondată.

Astfel, art. 85 alin. (2) lit. g) C. pen. stabileşte că instanţa poate impune persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă.

Prin hotărârea recurată, instanţa de apel (menţinând soluţia instanţei de fond) a impus recurentului inculpat, în baza art. 85 alin. (2) C. pen., să execute următoarea obligaţie: să nu conducă nici un fel de autovehicul pe întreaga perioadă a termenului de încercare.

Argumentul conform căruia instanţa a dispus mai mult decât prevede legea, iar în condiţiile impuse de către instanţă inculpatul nu s-ar putea deplasa nici măcar cu un cărucior, este nefondat întrucât obligaţia instituită în sarcina inculpatului de a nu conduce pe perioada termenului de supraveghere niciun autovehicul, trebuie corelată cu definiţiile din art. 6 pct. 6 şi pct. 35 din O.U.G. nr. 195/2002 (art. 6 pct. 6. autovehicul - orice vehicul echipat cu motor de propulsie, utilizat în mod obişnuit pentru transportul persoanelor sau mărfurilor pe drum ori pentru tractarea, pe drum, a vehiculelor utilizate pentru transportul persoanelor sau mărfurilor. Vehiculele care se deplasează pe şine, denumite tramvaie, precum şi tractoarele agricole sau forestiere nu sunt considerate autovehicule. Troleibuzele sunt considerate autovehicule; art. 6 pct. 35. vehicul - sistemul mecanic care se deplasează pe drum, cu sau fără mijloace de autopropulsare, utilizat în mod curent pentru transportul de persoane şi/sau bunuri ori pentru efectuarea de servicii sau lucrări.)

În raport de aceste considerente, Înalta Curte, constatând că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 620/A din data de 18 iunie 2018 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 65 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 620/A din data de 18 iunie 2018 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 65 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 decembrie 2018.

Procesat de GGC - LM