Cassation of refusal to submit to biological sampling: limits of typicity review and exclusion of penalty individualization

Deliberând asupra cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 562 din data de 10 iulie 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 13 pronunţată la data de 23 ianuarie 2018 de Judecătoria Câmpeni în Dosarul penal nr. x/2017, a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 1 an şi 5 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice prevăzută de articolul 337 C. pen.

S-a constatat că infracţiunea pentru care s-a aplicat această pedeapsă a fost comisă în concurs real cu infracţiunile pentru care s-a dispus pedeapsa totală de 1 an şi 7 luni închisoare prin Sentinţa penală numărul 150/2017 pronunţată de această instanţă în Dosar numărul y/203/2015.

Potrivit art. 40 C. pen. s-a descontopit pedeapsa de 1 an şi 7 luni închisoare aplicată prin această hotărâre în pedepsele iniţiale, respectiv:

- 1 an închisoare pentru comiterea infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere prev. de art. 335 alin. (2) C. pen.

- 1 an şi 3 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere prev. de art. 335 alin. (2) C. pen. .

Potrivit art. 38 alin. (1) C. pen. şi art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. s-a contopit pedeapsa aplicată prin prezenta hotărâre cu pedepsele aplicate printr-o hotărâre anterioară şi s-a aplicat pedeapsa cea mai grea aceea de 1 an şi 5 luni închisoare, la care s-a adăugat 1/3 din totalul celorlalte pedepse, respectiv 9 luni închisoare, astfel că pedeapsa finală aplicată este de 2 ani şi 2 luni închisoare.

Potrivit art. 15 din Legea nr. 187/2012 şi art. 83 C. pen. 1969, s-a revocat beneficiul suspendării condiţionate pentru pedeapsa de 8 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 342 din 8 decembrie 2014 pronunţată de Judecătoria Alba Iulia în Dosar numărul z/176/2014 şi s-a dispus executarea acestei pedepse alături de pedeapsa aplicată prin prezenta hotărâre, iar pedeapsa care se va executa de către inculpat a fost aceea de 2 ani şi 10 luni închisoare.

Potrivit art. 67 alin. (1) C. pen. i s-au aplicat pedepsele complementare constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) C. pen., pentru o perioadă de 2 ani, respectiv: a) dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; b) dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; i) dreptul de a conduce autovehicule.

Executarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, va începe după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate, conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

Potrivit art. 65 C. pen. i s-a aplicat pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) C. pen., aceasta urmând să se execute din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa penală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

S-a dispus deducerea din pedeapsa aplicată a duratei reţinerii de 24 de ore din 21 septembrie 2015, orele 15:00 şi până la data de 22 septembrie 2015, orele 15:00.

A fost obligat inculpatul să achite în favoarea statului suma de 620 RON, cheltuieli judiciare avansate de stat, în cadrul cărora sunt cuprinse şi cheltuielile din faza urmăririi penale.

Prin Decizia penală nr. 562 din data de 10 iulie 2018, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul A., împotriva Sentinţei penale nr. 13 din 23 ianuarie 2018 pronunţată de Judecătoria Câmpeni în Dosarul penal nr. x/2017.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. a obligat pe apelantul inculpat A. la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat în apel.

Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs în casaţie inculpatul A.

În temeiul art. 440 alin. (1) şi 4 C. proc. pen. şi art. 448 pct. 2 lit. a) teza a II-a C. proc. pen., inculpatul A. a solicitat admiterea cererii de recurs în casaţie, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

În esenţă, a solicitat casarea hotărârilor pronunţate atât de prima instanţă, cât şi de instanţa de apel, motivat de faptul că există aceleaşi încălcări de lege, înlăturarea greşitei aplicări a legii, apreciind că pedeapsa rezultantă este prea mare, respectiv 2 ani şi 10 luni închisoare.

Astfel, a susţinut că fapta concretă reţinută prin hotărârea definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă şi subiectivă prevăzute de norma de incriminare, respectiv nu este întrunită trăsătura esenţială a tipicităţii faptei, nu există concordanţă între situaţia de fapt reţinută în mod definitiv de instanţa de apel în baza probelor administrate şi elementele de tipictate ale faptelor care fac obiectul analizei.

Prin Încheierea din 9 noiembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2017 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, s-a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 562 din data de 10 iulie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, dispunându-se trimiterea cauzei în vederea judecării recursului în casaţie.

Examinând recursul în casaţie declarat de recurentul inculpat A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Preliminar examinării fondului prezentei cauze, Înalta Curte notează că potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

În acelaşi sens, se constată că fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege şi numai anumite motive expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să se poată invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a prevăzut în mod expres.

Instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Aceste consideraţii sunt aplicabile şi cazului de casare prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Conceptul de faptă care nu este prevăzută de legea penală este explicitat prin coroborarea dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. cu cele ale art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., rezultând că, în concepţia legiuitorului, pentru a constitui un caz de casare, trebuie să fie vorba doar despre critici care privesc latura obiectivă a infracţiunii, pe când cele ce ţin de latura subiectivă nu pot fi examinate în recurs în casaţie.

În plus, având în vedere atât prevederile art. 15 alin. (1) C. pen. - "infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o", cât şi dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. - "fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege", Înalta Curte reţine că în noul C. pen. şi noul C. proc. pen. nu se mai face deosebire între lipsa de prevedere în legea penală şi situaţia în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii.

Drept urmare, sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care lipsesc anumite elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".

În concordanţă cu aceste dispoziţii, acest caz de casare nu poate fi invocat, însă, pentru a obţine o reevaluare a materialului probator sau pentru stabilirea unei alte situaţii de fapt.

Astfel, acest caz de casare vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Prin urmare, instanţa de casaţie analizează doar dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel, corespunde infracţiunii pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare.

Raportând considerentele teoretice anterior reliefate la speţa de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aspectele invocate de apărare în sensul că fapta reţinută în sarcina inculpatului A. nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă şi subiectivă prevăzute de norma de incriminare, respectiv nu este întrunită trăsătura esenţială a tipicităţii faptei sunt nefondate.

Inculpatul a fost condamnat în mod definitiv prin decizia apelată pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 337 din C. pen.

Conform art. 337 din C. pen., având ca titlul marginal Refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice, refuzul ori sustragerea conducătorului unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere ori a instructorului auto, aflat în procesul de instruire, sau a examinatorului autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere, de a se supune prelevării de mostre biologice necesare în vederea stabilirii alcoolemiei ori a prezenţei unor substanţe psihoactive se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.

În fapt, prin cererea de recurs în casaţie, recurentul solicită o reapreciere a probatoriului considerând că nu se face vinovat de fapta pentru care a fost condamnat şi că probele administrate "nu a fost dovedit şi reţinut în sarcina condamnatului aspectul că în calitate de conducător auto a fost oprit şi identificat în trafic conducând un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere, iar la solicitarea expresă a agentului constatator de a se supune prelevării unor monstre biologice, refuză sau se sustrage de la prelevarea efectivă a monstrelor biologice", precizând că "nu a fost oprit, nu a fost identificat în trafic conducând un vehicul ...".

Înalta Curte reaminteşte că instanţa de casaţie analizează doar dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel, corespunde infracţiunii pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare, cazul de recurs în casaţie neputând fi invocat pentru a se obţine o reevaluare a materialului probator sau pentru stabilirea unei alte situaţii de fapt.

În acest sens, se reţine că instanţa de apel a dispus, în mod definitiv, condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 337 C. pen. întrucât la data de 17 iulie 2016, în jurul orelor 15:40, inculpatul a condus autovehiculul cu număr de înmatriculare x în comuna Horia, pe drumul Păşeşti, fiind implicat într-un eveniment rutier, iar la solicitarea organelor de poliţie a refuzat să se supună testării cu fiola alcooltest şi să însoţească organele judiciare la Spitalul Orăşenesc Câmpeni pentru a i se recolta mostre biologice în vederea stabilirii gradului de alcoolemie.

În ceea ce priveşte susţinerea inculpatului conform căreia nu a mers pe un drum public, ci drumul pe care s-a aflat maşina a fost unul forestier, care nu se supune regimului drumurilor publice, Înalta Curte constată că aceasta critică a fost avută în vedere anterior, fiind infirmată prin efectuarea unei adrese către Primăria Comunei Horea care a comunicat că drumul Horea-Pătruşeşti face parte din categoria de drum forestier, este deschis circulaţiei publice, atât pietonal cât şi auto, este asfaltat şi există indicatoare rutiere amplasate pe acest drum.

În consecinţă, Înalta Curte constată că fapta pentru care a fost condamnat inculpatul A. prin decizia recurată întruneşte condiţiile de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, iar criticile recurentului privesc chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond, respectiv de apel, chestiuni ce exced cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

În ceea ce priveşte susţinerea apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul A. conform căreia se invocă şi cazul de recurs în casaţie prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., întrucât pedeapsa aplicată inculpatului este prea mare raportat la gravitatea infracţiunii reţinute în sarcina acestuia, se constată că atât prin cererea de recurs în casaţie, cât şi prin încheierea din 9 noiembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2017 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin care s-a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A., nu fost invocat, respectiv reţinut de către instanţă, cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Mai mult decât atât critica conform căreia cuantumul pedepsei aplicată inculpatului este prea mare raportat la gravitatea infracţiunii reţinute în sarcina acestuia, cât şi solicitarea de a fi avute în vedere şi circumstanţele personale ale inculpatului, respectiv faptul că este căsătorit, are doi copii minori în întreţinere şi studii 11 clase, privesc individualizarea pedespei şi exced cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie întrucât individualizarea pedepsei reprezintă atributul instanţei de fond şi de apel.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte, constatând că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 562 din data de 10 iulie 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 260 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 562 din data de 10 iulie 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia Penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 260 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 decembrie 2018.

Procesat de GGC - LM