Unconstitutionality of testimonial evidence and proof assessment provisions in criminal proceedings; lack of procedural interest and admissibility of constitutional challenge at appellate stage

Inculpaţii A. şi B., prin apărători aleşi, au formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. d) şi art. 103 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. pen., cu referire la art. 114 alin. (1) şi art. 115 alin. (1) din acelaşi cod, învederând ca aceasta este admisibilă în raport de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Analizând cererea formulată prin prisma dispoziţiilor legale, Curtea de apel a constatat următoarele:

Excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în faţa unei instanţe judecătoreşti fiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 29 alin. (1) teza I din Legea nr. 47/1992.

Excepţia a fost invocată de către inculpaţi, fiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 29 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.

Articolele criticate nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, fiind îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Critica vizează dispoziţii din C. proc. pen. în vigoare, fiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

S-a reţinut că excepţia va fi însă respinsă, nefiind îndeplinită condiţia prevăzută tot în art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, respectiv legătura cu soluţionarea cauzei.

În legătură cu acest din urmă aspect, instanţa a subliniat că pentru a deveni admisibilă o astfel de excepţie trebuie să aducă o modificare în desfăşurarea procesului penal sub aspect substanţial sau sub aspect procedural or, acest element lipseşte în cadrul excepţiei de faţă.

În ceea ce priveşte articolele criticate, respectiv art. 97 alin. (2) lit. d) C. proc. pen., 103 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. pen., 114 alin. (1) C. proc. pen. şi 115 alin. (1) C. proc. pen., acestea reglementează probele şi mijloacele de probă, aprecierea probelor, persoanele audiate ca martor şi capacitatea de a fi martor.

Curtea de apel a constatat că excepţia vizând articolele 97 alin. (2), (11)4 alin. (1) şi 115 alin. (1) C. proc. pen. apare ca fiind pe de o parte tardivă, raportat la momentul procesual şi, pe de altă parte, contrară intereselor procesuale ale inculpaţilor.

Astfel, art. 97 alin. (2) lit. d) C. proc. pen. are drept conţinut "proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace (...) declaraţiile martorilor". Art. 114 alin. (1) C. proc. pen. dă definiţia martorului iar art. 115 alin. (1) C. proc. pen. vizează capacitatea de a fi martor.

În aceste condiţii prima instanţă a constatat că admisibilitatea probei cu martori în cauza de faţă a fost discutată la termenul din 17.10.2018. În aceeaşi măsură, s-a constatat că inculpaţii au propus în faţa acestei instanţe un număr de 14 martori (a se vedea cererea de probe formulată în data de 17.10.2018). Instanţa s-a pronunţat asupra probelor prin încheierea din data de 19.10.2018.

Din lecturarea cererilor inculpaţilor formulate în scris dar şi a susţinerilor orale ale acestora, Curtea de apel a reţinut că aceştia, la momentul solicitărilor probelor, nu au avut vreo critică de constituţionalitate asupra dispoziţiilor vizând proba testimonială ci, din contră, temeiul juridic al cererii de probe a fost reprezentat, printre altele, de chiar articolele acum defăimate ca neconstituţionale. Pe cale de consecinţă, prima instanţă a subliniat că inculpaţii au depăşit momentul procesual în care s-a pus în discuţie admisibilitatea cu martori şi nu în ultimul rând, prezenta excepţie este una contrară intereselor lor deoarece o eventuală declarare neconstituţională a articolele menţionate anterior ar lipsi de temei juridic chiar cererea de probe făcută anterior de aceştia.

Nu în ultimul rând, o excepţie de neconstituţionalitate nu poate atrage după sine o diminuare a drepturilor persoanei care o invocă (consecinţa declarării ca neconstituţionale a celor trei articole criticate) atrăgând după sine o vătămare severă a intereselor inculpaţilor, respectiv limitarea drastică a probelor prin eliminarea unui mijloc de probă esenţial în procesul penal, respectiv declaraţia de martor.

Toate cererile şi excepţiile invocate în procesul penal sunt subsidiare principiului interesului persoanei ce le invocă, inclusiv excepţia de neconstituţionalitate iar pe cale de consecinţă, în lipsa acestuia, cererea apare ca fiind inadmisibilă.

Posibilitatea administrării probei testimoniale în procesul penal este nu doar o garanţie a aflării adevărului în procesul judiciar ci şi o garanţie a respectării dreptului la apărare a inculpaţilor ori aceştia nu se pot priva ei înşişi de o astfel de garanţie cu concursul autorităţilor statului.

Nu în ultimul rând, Curtea de apel a constatat că proba testimonială este admisă în cadrul proceselor penale din cele mai vechi timpuri, putându-se pune în discuţie chiar şi seriozitatea formulării unei astfel de cereri în cadrul unui proces penal care ar trebui să fie guvernat de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a art. 103 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. pen., s-a reţinut că aceasta este singura critică neviciată de tardivitatea generată de depăşirea momentului procesual în care a fost invocată, acest aspect nefăcând-o totuşi admisibilă.

Astfel, art. 103 alin. (2) C. proc. pen. are următorul conţinut: "În luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă". Acest articol este la rândul său un articol garanţie în favoare inculpaţilor care înlătură posibilitatea instanţelor judecătoreşti să pronunţe dispoziţii aleatorii. Art. 103 alin. (2) C. proc. pen. nu reprezintă altceva decât o transpunere în dreptul intern a esenţei art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, o eliminare a sa atrăgând faţă de inculpaţi posibilitatea pronunţării unei hotărâri după alte criterii decât cele care rezultă din probele administrate în cauză, încălcându-se atât dreptul la un proces echitabil cât şi principiul legalităţii. Şi acesta fiind un drept garanţie stabilit în favoarea tuturor părţilor, inclusiv în favoarea inculpaţilor, nu poate fi înlăturat fără a dăuna intereselor procesuale ale inculpaţilor şi pe cale de consecinţă cererea va fi respinsă ca inadmisibilă.

În ceea ce priveşte art. 103 alin. (3) C. proc. pen., trimiterea la acesta în cadrul excepţiei de neconstituţionalitate apare ca fiind una extrem de neclară. Pe lângă faptul că şi acesta este un articol garanţie în favoarea inculpaţilor şi care nu face altceva decât să transpună jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie de evaluare a probelor, apare ca fiind destul de neclar cum poate fi valorizată în speţă o ipotetică declarare ca neconstituţională a sa în condiţiile în care în această fază procesuală nu ne mai regăsim în faţa unui investigator, colaborator sau martor protejat. Definirea investigatorilor şi colaboratorilor este dată de art. 148 alin. (1), respectiv alin. (10) C. proc. pen. şi în speţă prima instanţă nu se regăseşte în faţa unei astfel de situaţii.

În legătură cu acordarea unei alte identităţi martorului protejat C. în faza de urmărire penală, Curtea de apel a constatat că această calitate a fost ridicată chiar în faţa primei instanţe, stabilindu-se identitatea dintre martorul cu identitate protejată şi martorul C., fiind audiat în instanţă sub datele reale, astfel încât acesta nu mai poate fi perceput ca martor cu identitate protejată.

Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii privind sesizarea Curţii Constituţionale, inculpaţii A. şi B. au declarat recurs, solicitând admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Analizând recursul declarat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de inculpaţii A. şi B., cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. d) şi art. 103 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. pen., cu referire la art. 114 alin. (1) şi art. 115 alin. (1) din acelaşi cod, fiind legală şi temeinică, pentru următoarele motive:

Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale:

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1), (2) şi 3 din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerinţe stipulate expres de textul legal:

a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

b) activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ, lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;

c) prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

d) interesul procesual al rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţionalitate.

Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) şi (3), instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Analizând cu prioritate admisibilitatea excepţiilor invocate prin prisma îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte constată că acestea sunt inadmisibile, în considerarea următoarelor argumente:

Din economia prevederilor legale sus invocate rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică, pe de o parte, examinarea prealabilă a exigenţelor formale de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din lege. Această analiză se realizează de către judecătorul/instanţa de judecată în faţa căreia a fost ridicată excepţia şi presupune verificarea calităţii de parte a autorului excepţiei, a aflării în vigoare a legii/ordonanţei în care este inserată acea dispoziţie, a legăturii dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului şi, în final, a deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale.

Pe de altă parte, sesizarea Curţii cu o excepţie de neconstituţionalitate presupune, în egală măsură, şi examinarea unei cerinţe implicite de admisibilitate care, deşi nu este prevăzută în mod expres în conţinutul art. 29, se deduce din întreaga reglementare legală a organizării şi funcţionării Curţii Constituţionale. În acest sens, instanţa de judecată este obligată să verifice şi măsura în care excepţia de neconstituţionalitate tinde, în mod real, la a învesti Curtea cu un examen al conformităţii dintre înţelesul normei legale şi exigenţele Constituţiei [prerogativă recunoscută Curţii de prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992].

Obligaţia instanţei de a examina şi această condiţie implicită de admisibilitate rezultă chiar din jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, ale cărei decizii au fost, în mod constant, acelea de respingere ca inadmisibile a excepţiilor de neconstituţionalitate formulate cu nerespectarea competenţei sale expres prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 (mutatis mutandis, a se vedea cu titlu de exemplu Deciziile nr. 35/20.01.2011, nr. 284/24.02.2011 şi nr. 459/12.04.2011 ale Curţii Constituţionale).

Or, în cauza de faţă, se constată, sub un prim aspect, că nu este îndeplinită una dintre condiţiile de admisibilitate anterior enunţate, deoarece normele a căror constituţionalitate este criticată nu au, în substanţă, legătură cu soluţionarea cauzei, în sensul de a putea fi potenţial aplicabile în proces.

Luarea în considerare a stadiului procesual şi a împrejurărilor concrete în care a fost invocată excepţia analizată se impune în prezenta cauză pentru a se stabili în ce măsură ea tinde în mod real la constatarea neconstituţionalităţii unei prevederi legale de care depinde soluţionarea cauzei, cu respectarea competenţelor Curţii Constituţionale sau la cenzurarea unor dispoziţii într-un alt cadru.

Aceasta deoarece admisibilitatea unei excepţii de neconstituţionalitate nu poate fi examinată printr-o verificare pur formală a condiţiilor prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, ci reclamă în mod necesar şi o analiză a scopului real în care a fost invocată, pentru a se evita astfel un eventual gir dat unui exerciţiu al dreptului procesual neconcordant cu raţiunea legală a acelui drept.

Înalta Curte constată că, prin excepţiile invocate de recurenţi, se susţine că dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. d) şi art. 103 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. pen., cu referire la art. 114 alin. (1) şi art. 115 alin. (1) din acelaşi cod ar contraveni prevederilor constituţionale.

Excepţiile invocate au ca obiect dispoziţiile cuprinse în:

- art. 97 alin. (2) lit. d) C. proc. pen., care prevede că "proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace (...) declaraţiile martorilor"

- art. 103 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. pen., care stabileşte principiul aprecierii probelor, respectiv: "În luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi."

- art. 114 alin. (1) C. proc. pen., care prevede persoanele care pot fi audiate ca martor;

- art. 115 alin. (1) C. proc. pen., care reglementează persoanele cu capacitatea de a fi martor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, cererea trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice în cauză. Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenţei unui interes procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, incidenţa acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanţei şi pertinenţei asupra soluţionării cauzei.

În jurisprudenţă, s-a reţinut că o cerere de declarare a unui text neconstituţional bazată pe un interes trecut sau eventual, ori pe salvgardarea legii, în general, nu îndeplineşte cerinţa prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Acesta este şi cazul în speţă, judecătorul de Cameră preliminară al primei instanţe observând, corect, că textele de lege a căror neconstituţionalitate a fost invocată, nu se referă la un interes actual.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că aspectele de neconstituţionalitate invocate reprezintă în realitate critici cu privire la modul de reglementare a mijlocului de probă constând în declaraţia martorilor, valoarea probatorie a acestora în procesul de evaluare şi apreciere a probelor, astfel încât prin invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în acest stadiu procesual nu se relevă o pertinenţă cu cauza aflată în calea de atac ordinară a apelului. Este adevărat că, în baza efectului devolutiv al apelului, cauza este analizată atât sub aspectul temeiniciei, cât şi al legalităţii, însă criticile asupra probelor testimoniale au putut fi formulate şi valorificate în faza camerei preliminare, în cadrul judecăţii pe fond, la acest moment fiind doar cenzurate de instanţa de control judiciar.

Drept urmare, critica unora dintre dispoziţii nu are legătură nici cu obiectul cauzei, fiind invocate texte ce reglementează instituţii procesual penale care exced prezentului stadiu al cauzei aflată în calea de atac a apelului, în care s-a pronunţat o decizie definitivă la data de 19 decembrie 2018.

Înalta Curte constată că, prin criticarea textelor de lege nu se tinde la constatarea neconstituţionalităţii unor prevederi legate semnificativ de soluţionarea cauzei, ci la cenzurarea unor dispoziţii procesual penale din materia probelor şi a mijloacelor de probă.

Având în vedere dispoziţiile art. 57 din Constituţie, Înalta Curte apreciază că exercitarea dreptului procesual prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu s-a realizat în concordanţă şi în vederea atingerii scopului pentru care acest drept a fost recunoscut de lege, iar sesizarea Curţii Constituţionale ar fi nejustificată.

Pe de altă parte, instanţa de control judiciar reţine că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale anterior menţionate rezultă că, sesizarea Curţii Constituţionale este admisibilă numai în măsura în care, prin excepţia invocată, se solicită constatarea neconstituţionalităţii unei prevederi dintr-o lege, iar nu şi atunci când se tinde la modificarea şi completarea acesteia, aspect care este de competenţa exclusivă a Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţia României.

Or, analizând termenii în care excepţiile au fost formulate, Înalta Curte apreciază că, în realitate, se tinde la extinderea, dincolo de litera şi spiritul lor, a textelor de lege apreciate ca neconstituţionale, ceea ce este în mod evident inadmisibil, întrucât Curtea Constituţională ar deveni legiuitor pozitiv.

Finalitatea excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de constituţionalitate a posteriori orice dispoziţie legală, care să modifice norma criticată, chiar în esenţa acesteia. Aceasta constituie apanajul exclusiv al puterii legislative, nefiind admisibil ca instanţa de contencios constituţional să dispună, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, modificarea acestor dispoziţii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că prima instanţă a apreciat, în mod corect, ca fiind inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, prin raportare la condiţiile impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1994, invocarea textelor de lege pretins neconstituţionale neimpunând sesizarea instanţei de contencios constituţional.

Pentru aceste motive, vor fi respinse, ca ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii inculpaţi A. şi B. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, din conţinutul încheierii penale din 19 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2015.

Văzând dispoziţiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenţii la plata sumei de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii inculpaţi A. şi B. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, din conţinutul încheierii penale din 19 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2015.

Obligă recurenţii la plata sumei de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 februarie 2019.

Procesat de GGC - GV