Defamation and moral damages claim by kick-boxing public figure upheld with cross-appeals dismissed

1. Obiectul acţiunii.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cornetu la data de 21 ianuarie 2016, declinată în favoarea Tribunalului Ilfov la data de 27 mai 2016, reclamantul A. solicită instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor B. şi C. la plata sumei de 400.000 Euro, din care suma în cuantum de 300.000 Euro cu titlul de daune materiale şi suma în cuantum de 100.000 Euro cu titlul de daune morale, reprezentând prejudicii aduse imaginii şi reputaţie reclamantului.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.

Prin Sentinţa civilă nr. 2407 din 30 octombrie 2016, Tribunalul Ilfov a admis în parte cererea de chemare în judecată; a obligat-o pe pârâta B. la plata către reclamantul A. a sumei de 15000 Euro reprezentând daune morale şi a sumei de 7137 RON cheltuieli de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru; l-a obligat pe pârâtul C. la plata către reclamantul A. a sumei de 1500 Euro reprezentând daune morale şi a sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată, reprezentate de taxa judiciară de timbru şi a respins capătul de cerere privind acordarea de daune materiale, ca nefondat.

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie prin Decizia civilă nr. 703/A a respins apelul formulat de apelantul reclamant A., împotriva Sentinţei civile nr. 2407 din 30 octombrie 2016, pronunţată de Tribunalul Ilfov, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi B. şi C., ca tardiv declarat, a admis apelul declarat de apelanţii pârâţi B. şi C., împotriva Sentinţei civile nr. 2407 din 30 octombrie 2016, pronunţată de Tribunalul Ilfov, în contradictoriu cu intimatul reclamant A., a schimbat în parte sentinţa civilă apelată în sensul că a obligat fiecare pârât la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de câte 100 RON.

4. Cererile de recurs.

Recursul declarat de A. împotriva Deciziei civile nr. 703/A din data de 20 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a Civila şi pentru cauze cu minori şi familie şi împotriva încheierii din 13 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie vizează incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În esenţă, reclamantul a invocat faptul că în mod nelegal instanţa de apel a admis excepţia tardivităţii apelului, având în vedere că apelul a fost depus în termenul prevăzut de lege pentru apelul incident.

Se mai arată că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 472 C. proc. civ., în raport de care apelul reclamantului putea fi considerat apel incident, faţă de împrejurarea că acesta a solicitat în mod expres recalificarea apelului declarat ca apel incident.

Sunt invocate şi dispoziţiile art. 152 C. proc. civ., potrivit cărora cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită, precum şi cele prevăzute de art. 22 alin. (4) C. proc. civ., ce stipulează că judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, caz în care judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă.

În susţinerea recursului lor, pârâţii B. şi C. au invocat prevederile art. 488 C. proc. civ. şi au arătat că din lecturarea cererii de chemare în judecată, în raport de susţinerile şi aprecierile reclamantului referitoare la o stare de fapt, rezultă că nu există un prejudiciu moral.

Se arată că demersurile conştiente ale reclamantului generează în mod obiectiv critici pe care o persoană, publică sau privată, şi le asumă (cauza Lingens c. Austria).Reclamantul, fiind persoană publică, se expune în mod conştient atât criticilor tuturor suporterilor, în cazul unor insuccese, cât şi unui control al gesturilor şi acţiunilor sale, realizat în special de către presă şi televiziune, iar persoanele publice trebuie să accepte ingerinţele în viaţa lor privată în mai mare măsură decât persoanele obişnuite.

Se face referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cauza Jerusalem c. Austria, menţionându-se că persoanele care sunt active în domeniul public ar trebui să facă dovada unui mai mare grad de toleranţă cu privire la criticile formulate împotriva lor. De asemenea, atunci când afirmaţiile critice referitoare la activitatea şi viaţa unei persoane se înscriu în cadrul unei dezbateri de interes general purtând în presă, ele se vor încadra în sfera art. 10 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, protecţia fiind acordată nu numai ziaristului profesionist, ci şi altor persoane care îşi exprimă opinia prin intermediul mass-media (cauza Thorgeirson c. Irlanda).

Totodată, în cauzele judecate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Pedersen şi Baadsgaard c. Danemarca, Karhuvaara şi Iltalehti c. Finlanda, Handyside c. Marea Britanie) s-a afirmat că, sub rezerva paragrafului 2 al art. 10 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, libertatea de exprimare poate acoperi nu numai informaţiile sau ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci şi pe acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează statul sau un segment al populaţiei. Pârâta B. face referire şi la cauza Vides Aizsardzibas Klubs c. Letonia şi arată că a făcut doar afirmaţii directe cu privire la existenţa unor fapte obiective.

Precizează că este de notorietate faptul că reclamantul o agresează psihic, intentând împotriva sa şi a familiei sale numeroase procese prin care le cere sume mari de bani. De asemenea, învederează că reclamantul a exercitat acte de violenţă asupra sa, a insultat-o şi a ameninţat-o cu moartea.

Se mai susţine că instanţa europeană- Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că, atunci când persoane determinate prin nume şi funcţie sunt puse în legătură cu fapte ilegale, pentru a beneficia de protecţie în temeiul art. 10 din actul normativ anterior menţionat, trebuie să se furnizeze o bază factuală suficientă, distorsionarea realităţii realizată cu rea credinţă putând să depăşească limitele criticii acceptabile.

Pârâţii solicită admiterea recursului şi respingerea cererii de chemare în judecată deoarece consideră că nu sunt îndeplinite condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale.

5. Procedura derulată în recurs.

Cât priveşte timbrajul, se constată că recurentul-reclamant A. a făcut dovada achitării taxei de timbru în cuantum de 100 de RON, calculată în conformitate cu dispoziţiile art. 24 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

De asemenea, se constată că recurentei-pârâte B. i s-a pus în vedere obligaţia de a achita suma de 1.249 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, în temeiul prevederilor art. 24 alin. (2) teza I din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, raportat la suma contestată de 15.000 Euro - daune morale (valoare euro la data formulării recursului - 29 noiembrie 2017 - 4.6422 RON), iar recurentului-pârât C. obligaţia de a achita suma de 227 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, în temeiul prevederilor art. 24 alin. (2) teza I din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, raportat la suma contestată de 1.500 Euro - daune morale (valoare euro la data formulării recursului - 29 noiembrie 2017 - 4.6422 RON).

Ambele recursuri au fost formulate în termenul prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., decizia recurată fiind comunicată reclamantului la data de 3 noiembrie 2017, iar pârâţilor la data de 1 noiembrie 2017, conform dovezilor de la dosar apel.

Asupra verificării motivelor de casare, prevăzute de art. 488 C. proc. civ., s-a constatat următoarele:

În ceea ce priveşte recursul formulat de recurentul - reclamant, acesta a invocat motivul de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că au fost interpretate şi aplicate greşit prevederile art. 472 C. proc. civ., având în vedere că apelul reclamantului putea fi calificat ca apel incident.

Recurenţii-pârâţi nu încadrează criticile formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În opinia raportorului, criticile formulate de recurenţii-pârâţi ce vizează aplicarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, a art. 10 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, ar putea fi analizate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Prin încheierea din 9 octombrie 2018 s-au admis în principiu recursurile declarate şi s-a fixat termen la data de 13 noiembrie 2018.

6. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursurile declarate prin prisma dispoziţiilor legale şi a celor reţinute în raportul privind admisibilitatea în principiu a recursurilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acestea sunt nefondate pentru cele ce urmează:

1. Recursul declarat de reclamantul A. este nefondat.

Reclamantul A. a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând faptul că în mod nelegal instanţa de apel a admis excepţia tardivităţii apelului, având în vedere că apelul său a fost depus în termenul prevăzut de lege pentru apelul incident.

Criticile formulate de recurentul reclamant nu pot fi primite, instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect prevederile art. 472 C. proc. civ., în raport de care apelul reclamantului nu putea fi considerat apel incident.

Conform art. 472 alin. (1) C. proc. civ., intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe.

Din conţinutul art. 472 alin. (1) C. proc. civ. reiese faptul că apelul incident nu este pus la îndemâna apelantului principal drept o cale de atac subsidiară, generată de apărările părţii adverse din apel sau chiar din întâmpinare.

Împrejurarea că apelul incident nu este pus la îndemâna apelantului principal drept o cale de atac subsidiară, generată de apărările părţii adverse din apel sau chiar din întâmpinare, o dovedeşte însuşi conţinutul normei sus-citate - care se referă la apelul incident ca fiind mijlocul procedural pus la dispoziţia intimatului (legiuitorul neavând în vedere sintagma "oricare dintre părţi"), la un moment la care acestuia i-a expirat termenul pentru formularea propriei căi de atac (în caz contrar apelul său fiind unul principal).

O viziune contrară acestei interpretări atrage posibilitatea contestării pe cale indirectă, a doua oară, a aceleiaşi hotărâri judecătoreşti, cu completarea motivelor propriului apel principal peste termenul legal de apel, ceea ce nu putea însă reprezenta voinţa legiuitorului.

În realitate, legea a urmărit să pună la dispoziţia intimatului şansa reformării hotărârii atacate doar de partea adversă, pentru care intimatul nu a înţeles să formuleze în termenul legal apel principal; această şansă, cât şi argumentele dezvoltate, pot genera interesul apelantului principal de a-şi susţine în continuare calea de atac sau dimpotrivă, de a se desista de judecata ei - pentru a lăsa fără efecte şi apelul incident.

Rezultă, astfel, că apelul incident nu este pus la dispoziţia apelantului principal pentru a contracara excepţia tardivităţii apelului principal ori pentru a completa cu argumente neaduse în termenul legal, cadrul de evaluare devolutivă.

Drept urmare, cum instanţa de apel a interpretat în mod just dispoziţiile art. 472 C. proc. civ., nu pot fi primite criticile recurentului reclamant pe aspectul aplicării sau încălcării acestor dispoziţii legale.

Sunt invocate de către recurentul reclamant şi critici legate de dispoziţiile art. 152 C. proc. civ., potrivit cărora cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită, precum şi cele prevăzute de art. 22 alin. (4) C. proc. civ., ce stipulează că judecătorul restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, caz în care judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă, dispoziţii care nu sunt însă incidente în cauză .

În cauză nu se poate aprecia că intenţia reclamantului a fost aceea de a declara apel incident, dar din eroare a fost intitulat apel principal.

De altfel, din analiza cererii de apel formulate de reclamant rezultă că aceasta a fost formulată drept apel principal, nu incident, încercându-se prin astfel de interpretări cu privire la natura cererii de apel formulate de către reclamant o eludare a termenului legal de apel.

Instanţa de apel a considerat în mod corect că normele legale procedurale nu prevăd expres posibilitatea modificării apelului principal exercitat cu nerespectarea anumitor condiţii, cum este aceea a termenului, într-o altă cale de atac apreciind că interpretarea dispoziţiilor ce reglementează cele două forme ale apelului, principal şi incident, nu permite concluzia că o astfel de modificare ar avea vreun temei legal, faţă de scopul şi condiţiile de exercitare ale celor două căi de atac.

Drept urmare, nu se poate reţine incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

2. Recursul declarat de pârâţii B. şi C. este, de asemenea, nefondat.

Prin cererea de recurs se arată că în cauză nu există prejudiciu moral şi că toate susţinerile recurentei pârâte cu privire la faptele săvârşite de intimatul reclamant sunt adevărate şi pot fi susţinute de probe evidente, făcând referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi la regulile de drept ce guvernează materia probatoriului.

În ceea ce priveşte prejudiciul moral confirmat în cauză, ceea ce este de stabilit este numai problema existenţei acestuia, a producerii lui, problema întinderii (evaluării) lui fiind o chestiune de netemeinicie, care nu poate fi supusă cenzurii în recurs.

Prejudiciul moral a fost definit în doctrină şi în jurisprudenţă ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane şi care se manifestă prin suferinţa fizică sau morală, pe care le resimte victima. Prejudiciile care aduc atingere onoarei, demnităţii, prestigiului sau cinstei unei persoane constau în proferarea de expresii insultătoare, calomnii, defăimări ori denigrări la adresa unei persoane şi se pot înfăptui prin viu grai, prin adresarea directă în public, în scris, prin publicitate în presă ori prin mass-media în general.

Caracterul suferinţelor trebuie privit în legătură cu particularităţile individuale ale persoanei prejudiciate, suferinţele morale (psihice) fiind frica, ruşinea, tristeţea, neliniştea, umilirea şi alte emoţii negative. În stabilirea existentei unui prejudiciu trebuie luat în calcul caracterul şi importanţa valorilor nepatrimoniale, cărora le-a fost cauzat prejudiciul, situaţia personală a victimei, ţinând cont de mediul social din care victima face parte, educaţia, cultura, standardul de moralitate, personalitatea şi psihologia victimei, circumstanţele săvârşirii faptei, statutul social, etc.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conţinut economic şi de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieţii private, în sfera art. 8 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, dar şi de valori apărate de Constituţie şi de legile naţionale, existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real şi efectiv produs victimei, privit prin prisma împrejurărilor anterior expuse.

În acord cu jurisprudenţa naţională şi practica C.E.D.O., care a făcut o serie de aprecieri notabile în ceea ce priveşte proba prejudiciului moral, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.

În cauzele Danev împotriva Bulgariei şi Iovtchev împotriva Bulgariei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în esenţă încălcarea convenţiei, după ce a considerat că abordarea formalistă a instanţelor naţionale, care atribuiseră reclamantului obligaţia de a dovedi existenţa unui prejudiciu moral cauzat de fapta ilegală, prin dovezi susceptibile să confirme manifestări externe ale suferinţelor lui fizice sau psihologice, avuseseră ca rezultat privarea reclamantului de despăgubirea pe care ar fi trebuit să o obţină (...).

Curtea a subliniat că motivarea hotărârilor interne nu a ţinut seama de faptul că încălcarea constatată a drepturilor fundamentale ale persoanei putea în sine, în lumina afirmaţiilor acestuia, potrivit cărora se afla într-o stare psihologică sensibilizată, să fie reţinută ca element pentru stabilirea unui prejudiciu moral. Curtea a considerat că aplicarea unei asemenea abordări formaliste de către instanţe era în măsură să excludă acordarea unei despăgubiri într-un foarte mare număr de cazuri în care fapta nu era însoţită de o deteriorare vizibilă obiectiv a stării fizice sau psihice a victimei.

Abordarea respectivă a instanţelor naţionale, care solicitaseră persoanei în cauză să îşi demonstreze suferinţele prin alte mijloace de probă, în special prin mărturii, fără a putea accede la acestea, l-a privat pe reclamant de un recurs efectiv în sensul art. 13 din convenţie. În domeniul art. 3 din convenţie, Curtea a subliniat, în cauza Elefteriadis împotriva României, că raţionamentul urmat de instanţele naţionale pentru a respinge cererea prin care reclamantul încerca să obţină repararea suferinţelor îndurate de el (...), lăsa impresia că lipsa unor mijloace de probă materiale ale prejudiciului invocat era cea care justificase decizia acestora de a nu acorda despăgubiri.

Curtea a considerat că, chiar şi admiţând că în general era sarcina oricărei persoane care introduce o acţiune în justiţie să facă proba susţinerilor sale, nu consideră rezonabil ca, în circumstanţele speţei, să atribuie reclamantului obligaţia de a demonstra temeinicia pretenţiilor sale prin intermediul unor dovezi susceptibile să ateste suferinţele cauzate (...). Curtea a subliniat în repetate rânduri obligaţia care revine instanţelor naţionale de a interpreta cerinţele procedurale în mod proporţional şi rezonabil (a se vedea, Stone Court Shipping Company, S.A.

împotriva Spaniei, 28 octombrie 2003, Pérez de Rada Cavanilles împotriva Spaniei, 28 octombrie 1998, Miragall Escolano şi alţii împotriva Spaniei).

În cererea de recurs s-a mai arătat că toate susţinerile recurentei pârâte cu privire la faptele săvârşite de intimatul reclamant sunt adevărate şi pot fi susţinute de probe evidente, cu referire şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - partea prevalându-se astfel de protecţia conferită de art. 10 din Convenţia Europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului, referitor la libertatea de exprimare.

Potrivit art. 10, primul paragraf, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere, în vreme ce în al doilea paragraf se arată că exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Astfel, dreptul garantat de art. 10 din Convenţie nu este unul absolut. Dacă primul paragraf al art. 10 consacră existenţa dreptului la libertate de exprimare, al doilea paragraf al articolului permite restrângerea exercitării acestui drept, iar aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul acestuia, spre a se realiza scopurile enunţate în mod expres, instanţa europeană subliniind, în repetate rânduri, că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 parag. 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.

Potrivit celor ce rezultă din dispoziţiile normei convenţionale evocate, exerciţiul libertăţii de exprimare poate fi supus unor "formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni", ceea ce semnifică recunoaşterea posibilităţii pentru stat de a exercita anumite "ingerinţe" în exerciţiul acestei libertăţi fundamentale. Aceste ingerinţe trebuie să îndeplinească însă anumite condiţii, respectiv: să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică. Pe cale pretoriană, acestor cerinţe li s-a adăugat şi condiţia privind proporţionalitatea, ce are a fi apreciată ca un balans între interesele aflate în joc, între măsura dispusă şi legitimitatea scopului urmărit prin aplicarea acelei măsuri, aleasă de stat pentru restabilirea legalităţii sau repararea prejudiciilor produse.

În ceea ce priveşte dreptul la viaţa privată, art. 8 alin. (2) din Convenţie stabileşte că se admite un amestec în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora - în privinţa acestuia fiind aplicabile aceleaşi condiţii în aprecierea ingerinţei, mai sus subliniate, din perspectiva art. 10.

Curtea Europeană a statuat, în jurisprudenţa sa, că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele, imaginea, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie fiind destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe din afară, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, aparţine "vieţii private" (cauza Von Hannover c. Germaniei, cererea nr. x/00). De asemenea, s-a statuat că "dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie" (cauza Chauvy şi alţii c. Franţei, nr. 64915/01).

Instanţa europeană a statuat, în cauza Sipoş c. României, că, "îi revine Curţii sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a administrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10 (cauza Petrina c. României; Von Hannover c. Germaniei). Astfel, Curtea Europeană consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie (cauza Petrina, citată anterior)".

Din perspectiva normelor convenţionale, în motivarea deciziei de apel se regăsesc justificate toate cerinţele impuse în ingerinţa la dreptul la liberă exprimare (respectiv înlăturarea ingerinţei în exercitarea dreptului la viaţă privată), iar prin cererea de recurs, cu invocarea jurisprudenţei Curţii europene, sunt în discuţie cele privind necesitatea într-o societate democratică şi proporţionalitatea între interesele aflate în joc, între măsura dispusă şi legitimitatea scopului urmărit prin aplicarea acelei măsuri, aleasă pentru restabilirea legalităţii sau repararea prejudiciilor produse - prevederea de lege este susţinută de norma naţională, iar scopul legitim urmărit de protecţia dreptului la viaţă privată, respectiv onoarea, reputaţia persoanei.

Prin cererea de recurs se reclamă statutul de persoană publică al intimatului reclamant, cu consecinţa recunoaşterii contextului special de analiză a cauzei.

Recurentul reclamant are statutul de persoană care se bucură, necontestat, de o anumită notorietate, dat fiind interesul publicului (sau cel puţin al unui segment de public considerabil) pentru domeniul sportiv în care acesta activează, respectiv kick-boxing. Acesta nu se încadrează în categoria persoanelor publice, care îi vizează pe cei care ocupă funcţii publice în stat şi care exercită atribuţii oficiale, însă notorietatea sa îl diferenţiază de o persoană fizică obişnuită, plasându-l practic mai aproape de o persoană publică - ceea ce înseamnă că şi în privinţa sa, prin interesul manifestat de public (cel puţin o parte considerabilă) este necesar să se accepte o toleranţă mai mare în analiza faptelor pe care le reclamă (cauza Lingens c. Austria şi Jerusalem c. Austria, invocate şi de către recurenţii pârâţi).

În această jurisprudenţă, valorificată în cauză, se punea însă problema interesul public al subiectului, interesul general al dezbaterii fiind subliniat de recurenţi şi prin invocarea hotărârii din cauza Thorgeirson c. Irlanda, or, în speţă, nu se poate vorbi de un subiect de interes public, general - de exemplu, în cauza Lingens c. Austria s-a subliniat că, indubitabil, art. 10 parag. 2 conferă reputaţiei altora - cu alte cuvinte, tuturor persoanelor - dreptul de a fi protejată, iar această protecţie include şi persoanele publice, chiar şi atunci când aceştia acţionează în nume propriu, însă, în astfel de cazuri, cerinţele acestei protecţii trebuie cântărite cu interesele dezbaterii libere a chestiunii publice. Curtea a mai precizat, de asemenea, că, cu cât era mai mare valoarea informaţiei pentru public, cu atât interesul unei persoane de a fi protejată împotriva difuzării acesteia trebuie să devină mai puţin important şi invers (cauza von Hannover c. Germania).

Faptul că persoana dispune de o anumită notorietate nu presupune o ingerinţă absolută în viaţa privată a acestuia. Dacă în circumstanţe speciale, dreptul publicului de a fi informat poate privi chiar aspecte din viaţa privată a persoanelor publice, în special atunci când este vorba despre personalităţi publice, şi care de regulă provin din partea presei, acest lucru nu este valabil, chiar dacă persoanele vizate se bucură de o anumită notorietate, în cazul în care informaţiile se raportează exclusiv la detalii din viaţa lor privată sau au ca unic scop satisfacerea curiozităţii publicului în această privinţă.

Nu trebuie omis şi faptul că recurenţii pârâţi nu sunt ziarişti, oameni de media, animaţi de dorinţa aducerii la cunoştinţă publică a unor fapte în legătură cu o persoană publică. În speţă, este vorba de probleme între reclamant şi pârâtă, care au avut o relaţie, respectiv părinţii acesteia, iar imaginea unei persoane nu poate fi afectată public, existând modalităţi legale de rezolvare a acestora.

În cererea de recurs se susţine şi că s-au făcut afirmaţii cu privire la fapte obiective, pentru care există o bază suficientă factuală, susţinută pe buna credinţă, cu referire şi la jurisprudenţa relevantă a Curţii europene.

Înalta Curte constată însă, ţinând cont şi de limitele deduse judecăţii în faţa instanţei de apel, că, pe lângă mesajele private de pe un server de comunicare online din perioada în care părţile erau într-o relaţie, pârâţii s-au prevalat în ceea ce priveşte violenţa de existenţa a două dosare penale, înregistrate în anul 2012, retrase de pârâtă şi mama sa, de relatarea unui singur episod de violenţă asupra mamei sale, preluat şi exagerat de presă, iar cu privire la afirmaţiile pârâtului de faptul că acestea au fost aprecieri cu caracter general, fiind întemeiate pe sms-urile prin care reclamantul le solicitase anumite sume de bani.

Cea mai mare parte dintre acestea au fost valorificate în susţinerea solicitării de exonerare de răspundere civilă, instanţa de apel analizându-le relevanţa, fiind reluate prin cererea de recurs, fără a se aduce însă critici de nelegalitate deciziei de apel, aşa cum impune art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.. Prin decizia de apel, cu referire şi la normele legale avute în vedere, s-a reţinut că apărările nu pot fi încadrate în niciuna dintre ipotezele reglementate limitativ ca având efect exonerator de răspundere civilă. În ceea ce priveşte afirmaţiile pârâtului, acestea au fost catalogate chiar de către parte.

Instanţa de apel a mai reţinut şi că pentru eventuale încălcări ale drepturilor pârâţilor de către reclamant, prin ameninţări, violenţe verbale ori fizice sunt la îndemână căile prevăzute de lege pentru fapte ilicite săvârşite, la rândul său, de reclamant.

În condiţiile în care instanţa de apel a reţinut că faptele imputate de către reclamant nu reprezentau calea care trebuia să fie urmată de către recurenţii pârâţi, în calitate de persoane care se considerau vătămate, cu alte cuvinte că acestea nu pot justifica o ingerinţă în dreptul la viaţă privată al reclamantului, o reluare a apărării, concretizată ca bază factuală, inclusiv sub aspect probator, putea fi valorificată numai ulterior răsturnării acestui raţionament.

În acest context, instanţa de apel a reţinut în mod corect că prejudiciul reclamantului este un prejudiciu moral, constând în faptul că prin cele afirmate în mod public i-a fost afectată onoarea, demnitatea, acesta fiind o persoană cu o anumită notorietate şi un anumit prestigiu în lumea sportului. Prin faptele săvârşite şi modul în care ele s-au săvârşit s-a produs o atingere valorilor ce definesc personalitate umană, acestea fiind apte a produce consecinţe negative în plan moral şi al vieţii sportive, care i-a adus notorietate, de natură a influenţa inclusiv capacitatea sportivă a acestuia.

Prin urmare, în echilibrul dintre drepturile conferite de art. 8 şi 10 din Convenţie, Înalta Curte constată că ingerinţa în dreptul la liberă exprimare este necesară pentru protecţia onoarei şi reputaţiei reclamantului, aceasta respectând raportul de proporţionalitate solicitat, neputându-se justifica o ingerinţă în dreptul la viaţa privată al acestuia, din perspectiva aceloraşi cerinţe.

Pentru aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ. se vor respinge recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâţii C. şi B. împotriva Deciziei nr. 703/A din data de 20 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2017.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâţii C. şi B. împotriva Deciziei nr. 703/A din data de 20 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - MM