Adjacent excavation liability upheld; €170,000 damages award affirmed on remand.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea, secţia Civilă, comercială şi de contencios administrativ la data de 27 aprilie 2010, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând obligarea acesteia să sisteze lucrările de construcţii desfăşurate pe terenul învecinat cu imobilul proprietatea sa; de asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 200.000 Euro, reprezentând despăgubiri.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că pârâta a început edificarea unei construcţii pe terenul său învecinat cu imobilul proprietatea S.C. A. S.R.L.. Aceste lucrări au produs degradări imobilului deţinut de reclamantă în proprietate în baza actului de adjudecare nr. x din 21 februarie 2007, imobil cu valoare istorică.

Suma de 200.000 Euro este menită să acopere reparaţiile imobilului (170.000 Euro) dar şi pierderile suferite ca urmare a imposibilităţii de închiriere a acestuia (30.000 Euro).

Prin Sentinţa civilă nr. 4331 din 1 noiembrie 2011, Tribunalul Tulcea, secţia Civilă, comercială şi de contencios administrativ a respins acţiunea, ca nefondată.

Apelul formulat de către reclamanta S.C. A. S.R.L. a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 59 din 11 aprilie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin Decizia civilă nr. 3660 din 20 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei civile nr. 59 din 11 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În motivarea acestei decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, în cauză, sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăţia, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul cauzat, întrucât pârâta S.C. B. S.R.L. a efectuat lucrări de construcţii pe terenul care se învecinează cu proprietatea reclamantei, iar săpăturile efectuate în scopul turnării fundaţiei au determinat degradări grave la imobilului acesteia.

Această situaţie a fost constatată de Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Tulcea prin nota de constatare nr. x din 11 iunie 2007, în cuprinsul căreia s-a făcut referire la notificarea nr. x din 2 mai 2007, prin care reclamanta a somat pârâta să sisteze lucrările.

Instanţa de recurs a arătat că este greşită reţinerea curţii de apel, în sensul că pârâta ar fi acţionat în baza unui proiect tehnic aprobat, iar autorul nu ar putea fi tras la răspundere pentru eventualele prejudicii, întrucât ar constitui exercitarea unui drept recunoscut de lege.

Înalta Curte a apreciat că instanţa a interpretat greşit legea din perspectiva identificării caracterului licit al faptei şi a constatat că existenţa autorizaţiei administrative nu apără pârâta ab initio de răspundere, iar lucrările executate, chiar dacă se plasează în parametrii descrişi prin proiectul tehnic, nu o exonerează pe aceasta de răspundere.

Caracterul ilicit al faptei pârâtei este dat şi de continuarea executării construcţiei, în condiţiile fusese informată de afectarea imobilului învecinat, prin somaţia transmisă de Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional.

Mai mult decât atât, prin Sentinţa civilă nr. 949 din 19 iunie 2007, Tribunalul Tulcea, secţia Civilă, comercială şi de contencios administrativ a dispus, pe cale de ordonanţă preşedinţială, sistarea lucrărilor de construcţie întreprinse de pârâta S.C. B. S.R.L..

Recurenta reclamantă a solicitat executarea acestei hotărâri, care a fost amânată în vederea găsirii unei soluţii amiabile, însă părţile nu au ajuns la o înţelegere, iar constructorul a continuat lucrările, ceea ce a determinat agravarea situaţiei imobilului reclamantei.

La data de 7 octombrie 2008, prin executor judecătoresc, s-a pus în vedere reprezentantului pârâtei S.C. B. S.R.L. obligaţia stabilită de instanţa de judecată, de sistare a lucrărilor, obligaţie ce nu a fost însă executată.

În acest context, existenţa autorizaţiilor emise de organismele competente în materia executării construcţiilor nu exonerează de răspundere pe titularul dreptului pentru prejudiciile cauzate pe parcursul exercitării acestui drept.

Pârâta s-a prevalat de împrejurarea că a executat un proiect autorizat de specialişti şi că răspunderea pentru prejudiciile cauzate nu îi este imputabilă; dar instanţa a constatat că, în realitate, pârâta răspunde pentru pagubele cauzate, întrucât fapta sa are un caracter ilicit.

Înalta Curte a reţinut că valoarea prejudiciului se poate determina printr-o expertiză judiciară, cu atât mai mult cu cât nu se poate contesta existenţa legăturii de cauzalitate dintre fapta pârâtei şi rezultat, întrucât lucrările de excavare efectuate de pârâtă au condus direct la degradarea imobilului reclamantei.

În ceea ce priveşte obligaţiile impuse prin Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, acestea derivă din regimul de drept administrativ, aplicabil imobilelor monumente istorice, aflate în proprietatea privată a particularilor.

Pe cale de consecinţă, în cauză, instanţa de recurs a apreciat întrunite cerinţele atragerii răspunderii civile delictuale a pârâtei, respectiv: fapta ilicită, vinovăţia, prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre acestea, reţinându-se că determinarea prejudiciului poate realiza numai printr-un raport de expertiză.

În rejudecare, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a pronunţat Decizia nr. 274 din 17 mai 2018, prin care a admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva Sentinţei civile nr. 4331 din 1 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Tulcea, secţia Civilă, comercială şi de contencios administrativ, a schimbat, în parte, hotărârea atacată, în sensul că a admis, în parte, acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 170.000 Euro (echivalent în RON la data plăţii) reprezentând despăgubiri şi a menţinut restul dispoziţiilor.

A respins cererile de majorare a onorariilor formulate de experţii desemnaţi în cauză.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 18.319 RON (taxa timbru 11.122,82 RON şi 7.197 RON onorariu experţi) reprezentând cheltuieli de judecată fond şi a obligat intimata pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 16.000 RON (10.000 RON onorariu apărător redus şi 6.000 RON onorariu experţi, corespunzător admiterii acţiunii) reprezentând cheltuieli de judecată apel.

În motivare, a reţinut că, potrivit deciziei de casare, rejudecarea are ca obiect cuantificarea prejudiciului suferit ca urmare a degradării imobilului proprietatea reclamantei din cauza lucrărilor de construcţie executate de către pârâtă pe terenul învecinat, prejudiciu ce a fost cuantificat de către reclamantă la suma de 170.000 Euro.

Instanţa a dispus efectuarea unei expertize tehnice imobiliare, conform deciziei de casare, având în vedere că imobilul degradat se află înscris pe lista monumentelor istorice.

S-a reţinut că experţii au concluzionat că nicio degradare nu este imputabilă pârâtei S.C. B. S.R.L., întrucât imobilul proprietatea reclamantei era într-o stare avansată de degradare anterior începerii lucrărilor de construcţie, starea de degradare fiind determinată şi de lucrările realizate în mod neprofesionist după cutremurul din 1977 şi, indiferent de soluţia de construire adoptată de către pârâtă, efectul ar fi fost acelaşi.

Curtea a înlăturat concluziile raportului de expertiză potrivit cărora pârâta nu se face vinovată de degradările aduse imobilului proprietatea reclamantei, având în vedere că, în cauză, prin decizia de casare anterior menţionată s-a stabilit definitiv îndeplinirea cerinţelor pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Astfel, pentru stabilirea despăgubirilor, instanţa a avut în vedere starea imobilului la momentul achiziţiei, din data de 21 februarie 2007, degradat în proporţie de 57,1%, cum reiese din raportul de evaluare, aspect necontestat de părţi.

De asemenea, a reţinut că imobilul era iremediabil compromis în urma cutremurelor, aspect sesizat de către toţi experţii numiţi în cauză, clădirea fiind deja fracturată în trei tronsoane distincte, împrejurare în care soluţia de dărâmare şi construire era singura viabilă.

Curtea a avut în vedere suprafaţa imobilului proprietatea reclamantei de 720 mp, că valoarea lucrărilor pe metru pătrat este de 1.150 Euro, precum şi gradul de degradare constatat la momentul achiziţiei, respectiv 57,1%, sumă la care a adăugat costul proiectării calculat potrivit experţilor desemnaţi: 355.212 x 0,035 = 12.432,42 Euro.

A rezultat că prejudiciul produs reclamantei este în sumă de 367.644,42 Euro (fără TVA), dar instanţa a dat prioritate principiului disponibilităţii, întrucât, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat suma de 170.000 Euro ca echivalent al despăgubirilor constatate. Ca urmare, instanţa a obligat pârâta la plata către reclamantă a echivalentului în RON la data plăţii a sumei de 170.000 Euro.

Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat recurs.

Criticile pârâtei au fost întemeiate în drept pe art. 304 pct. 7 şi pct. 9, art. 312 alin. (3), art. 315 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ.

Pârâta a susţinut că au fost încălcate dispoziţiile deciziei de casare, întrucât prejudiciul suferit de reclamantă nu a fost cuantificat prin raportul de expertiză.

Astfel, deşi instanţa de apel a dispus efectuarea unei expertize în rejudecare, totuşi concluziile acesteia au fost reţinute doar parţial de către instanţă.

Prin acest raport, s-a concluzionat că suma prejudiciului este de 367.644,42 Euro, dar instanţa a plafonat această suma la 170.000 Euro, invocând principiul disponibilităţii.

Pârâta a susţinut că motivarea contradictorie a deciziei recurate se regăseşte pe pagina 5 a acesteia, unde instanţa, pe de o parte, a reţinut că imobilul era compromis la data cumpărării, singura soluţie fiind dărâmarea, iar pe de altă parte, a reţinut doar în sarcina pârâtei costul total al lucrării de edificare a imobilului, ca şi cum degradările anterioare preluării ar fi tot culpa pârâtei.

Pârâta a mai susţinut şi incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru aplicarea greşită a art. 292 şi 295 C. proc. civ., în raport de art. 315 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, potrivit deciziei de casare, instanţa de rejudecare trebuia să ţină seama de motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată şi nu de motivele invocate în faţa instanţei de casare.

În acest sens, a criticat expertiza întocmită în rejudecare, cu referire la degradările invocate de reclamantă, care nu au fost detaliate în cererea de chemare în judecată, ci ulterior, la solicitarea instanţei, susţinând totodată că nu pot fi imputabile pârâtei.

Concluzia care se impune, din raportul de expertiză şi probele administrate, este că imobilul era degradat înainte ca pârâta să înceapă lucrările pe terenul proprietatea sa, învecinat imobilului reclamantei, ceea ce înseamnă că pârâta nu are nicio culpă în producerea prejudiciului.

Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. "În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Din textul de lege mai sus citat, se reţine că hotărârea instanţei de recurs este obligatorie sub două aspecte, asupra modului în care instanţa de recurs a soluţionat problema de drept şi asupra necesităţii de a se administra anumite probe.

În speţa de faţă, a fost pronunţată Decizia nr. 3660 din 20 noiembrie 2014, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă admis recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei civile nr. 59 din 11 aprilie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În considerentele acestei hotărâri judecătoreşti, s-a stabilit că recurenta pârâtă S.C. B. S.R.L. este responsabilă de prejudiciul cauzat, sub aspectul vinovăţiei şi al legăturii de cauzalitate.

Cauza a fost trimisă spre rejudecare pentru a se cuantifica prejudiciul cauzat, instanţa de casare dispunând că aceasta se poate realiza numai printr-un raport de expertiză.

Rejudecând apelul, printr-o integrală şi completă apreciere a probelor, inclusiv a celor nou administrate, instanţa a stabilit prejudiciul la suma de 170.000 Euro.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de rejudecare a înlăturat din concluziile raportului de expertiză opinia potrivit căreia pârâta nu s-ar face vinovată de degradările aduse imobilului proprietatea reclamantei, având în vedere că, în cauză, s-a stabilit definitiv îndeplinirea cerinţelor pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei S.C. B. S.R.L., prin decizia de casare sus indicată.

Totodată, experţii au stabilit un prejudiciu a cărui sumă depăşea cuantumul pretenţiilor indicate de reclamantă în cererea de chemare în judecată, aşa încât instanţa a acordat suma de bani cerută de reclamantă, cu respectarea principiului disponibilităţii.

Pârâta a criticat decizia recurată pentru incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susţinând că există contradicţie între dispozitiv şi motivarea hotărârii, arătând, în esenţă, că deşi instanţa de apel a dispus efectuarea unei expertize în rejudecare, totuşi concluziile acesteia nu au fost reţinute de către instanţă, în totalitatea lor, ci parţial.

Aceste susţineri sunt nefondate, deoarece instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor deciziei de casare şi a procedat la administrarea probei cu expertiză, pentru a se stabili cuantumul prejudiciului suferit de reclamantă.

Împrejurarea că instanţa a aplicat alt grad de degradare preţului pe metru pătrat necesar reconstruirii imobilului este o chestiune ce ţine de administrarea probatoriului în cauză şi de interpretarea acestuia, ce nu poate fi criticată prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte suma rezultată de 170.000 Euro, se constată că instanţa de apel a aplicat corect principiul disponibilităţii, în aplicarea căruia instanţa este obligată să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Aşadar, Înalta Curte constată, în raport de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că nu există contradicţie între motive şi soluţia pronunţată în cauză.

Curtea de apel a înlăturat din raportul de expertiză partea care se referea la responsabilitatea recurentei pârâte, întrucât, în raport de decizia de casare, singurul element al răspunderii civile delictuale care trebuia stabilit era cuantumul prejudiciului.

Pârâta a mai susţinut şi incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru aplicarea greşită a art. 292 şi art. 295 C. proc. civ., în raport de art. 315 alin. (3) C. proc. civ.

A susţinut că, potrivit deciziei de casare, instanţa de rejudecare trebuia să ţină seama de motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată şi nu de motivele invocate în faţa instanţei de casare.

În acest sens, a criticat expertiza întocmită în rejudecare, cu referire la degradările invocate de reclamantă, care nu au fost detaliate în cererea de chemare în judecată, ci ulterior, la solicitarea instanţei, dar nu pot fi imputabile pârâtei.

Înalta Curte constată că aceste critici nu pot fi primite, întrucât instanţa de apel a dat eficienţă juridică dispoziţiilor imperative cuprinse în art. 315 alin. (1) C. proc. civ., precitat.

Aşa cum s-a arătat mai sus, în caz de casare cu trimitere, instanţa care urmează să rejudece trebuie să procedeze numai în sensul şi în limitele stabilite prin hotărârea instanţei superioare, pentru rest cauza intrând în puterea lucrului judecat.

Or, în considerentele deciziei de casare, s-a stabilit că recurenta pârâtă S.C. B. S.R.L. este responsabilă de prejudiciul cauzat, sub aspectul vinovăţiei şi al legăturii de cauzalitate. În raport de această dezlegare, care statuează asupra problemei de drept dedusă judecăţii, curtea de apel nu ar fi putut adopta o soluţie diferită referitoare la elementele răspunderii civile delictuale.

Înalta Curte subliniază că, în raport de art. 315 C. proc. civ., precitat, îndrumările deciziei de casare din considerente nu constituie simple recomandări, ci sunt obligatorii pentru instanţa de rejudecare, iar încălcarea lor constituie motiv de casare pentru încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Se constată că instanţa de apel, rejudecând cauza, a respectat cu rigurozitate recomandările deciziei de casare, procedând la stabilirea prejudiciului cauzat reclamantei prin expertiză tehnică.

Pentru aceste considerente, nefiind incidente motivele de recurs invocate de pârâtă, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul formulat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva Deciziei civile nr. 274 din data de 17 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - MM