Invalidity of cassation appeal for failure to identify specific legal error in challenging rejection of constitutional referral over res judicata in land restitution compensation.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa nr. 489 din 10 aprilie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis, în parte, contestaţia formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I. şi J.

A anulat Decizia de validare parţială nr. 8979/31.05.2016 emisă de pârâtă.

A obligat pârâta la emiterea deciziei de validare pentru suprafaţa de 10,50 ha, în favoarea reclamanţilor, cu încadrarea terenului în grila notarială aferentă oraşului Măgurele, zona B (30,5 euro/mp teren liber - Anexa 4.2).

A respins capătul de cerere referitor la aplicarea sancţiunii penalităţilor de întârziere, ca nefondat.

Prin Hotărârea intermediară nr. 860 din 24.10.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a anulat sentinţa civilă apelată şi a reţinut cauza spre rejudecare cu termen la 17.01.2018, pentru când se citează părţile.

Prin încheierea din data de 19 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 17 alin. (1) lit. a) şi ale art. 21 alin. (4), (5) şi 8 din Legea nr. 165/2013, ca inadmisibilă.

S-a dispus efectuarea în cauză a unei expertize tehnice imobiliare în specialitatea topografie, cu următoarele obiective: identificarea imobilului în litigiu şi să se stabilească dacă amplasamentul imobilului în litigiu este liber.

S-a acordat termen la 07.01.2019, complet C16A, ora 9:00, sala E107, cu citarea părţilor.

În motivarea respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa a reţinut că prin cererea depusă la dosar la data de 23.05.2018, reclamanţii au invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 17 alin. (1) lit. a) şi ale art. 21 alin. (4), (5) şi (8) din Legea nr. 165/2013, sub aspectul atribuţiilor Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor de a cenzura legalitatea constatării imposibilităţii restituirii în natură a bunului.

Curtea a reţinut că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de sesizare ale Curţii Constituţionale, prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) şi (3) ale Legii nr. 47/1992.

Astfel, excepţia a fost invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, în faza procesuală a apelului, şi are ca obiect neconstituţionalitatea prevederilor art. 17 alin. (1) lit. a) şi ale art. 21 alin. (4), (5) şi (8) din Legea nr. 165/2013, astfel că sunt întrunite primele două condiţii prevăzute de textul de lege, respectiv excepţia să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial şi excepţia să aibă ca obiect neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare.

Curtea a constatat însă că nu este îndeplinită condiţia ca norma vizată de excepţie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei şi să nu fi fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Astfel, chestiunea limitelor competenţei Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor a fost pusă în discuţie prin motivele de apel şi a fost definitiv dezlegată prin Decizia intermediară nr. 860/24.10.2017, prin care a fost admis apelul, cu consecinţa anulării sentinţei şi a reţinerii cauzei pentru rejudecare.

Or, în cadrul rejudecării, curtea nu poate face o nouă evaluare a aspectelor deja soluţionate prin decizia intermediară o soluţie contrară determinând încălcarea unuia dintre efectele fundamentale ale hotărârii judecătoreşti, respectiv autoritatea de lucru judecat.

Aşadar, aspectele ce se impun a fi lămurite cu prilejul rejudecării cauzei nu au legătură cu norma criticată pentru neconstituţionalitate, privită din perspectiva chestiunii ce a determinat invocarea excepţiei.

Împotriva acestei încheieri, asupra soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, reclamanţii au formulat recurs, care face obiectul prezentului dosar.

În cuprinsul acestuia, au arătat că cererea lor de sesizare a Curţii Constituţionale îndeplineşte toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) şi (3) ale Legii nr. 47/1992.

Astfel, excepţia a fost ridicată într-un proces şi trebuie soluţionată înainte de fondul acestuia, deoarece pe fondul cauzei se pune în discuţie acordarea măsurilor reparatorii în natură sau prin echivalent.

Excepţia invocată priveşte o lege în vigoare, care nu a fost abrogată între timp, iar textul de lege nu a fost constatat neconstituţional anterior.

Recurenţii au invocat două decizii ale Curţii Constituţionale, prin care au fost declarate neconstituţionale unele texte invocate de aceştia, dar consideră că aceasta nu înseamnă că excepţia invocată de ei nu ar fi admisibilă, pentru că C. civ. nu a fost niciodată chemată să analizeze art. 17 alin. (1) lit. a) în raport de art. 21 alin. (4), (5) şi (8) din Legea nr. 165/2013, aflate în legătură.

Prin Decizia nr. 671/2017, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de K., L., M., N., O. şi P. şi a constatat că sintagma "numai după epuizarea suprafeţelor de teren agricol afectate restituirii în natură identificate la nivel local" din cuprinsul art. 21 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România este constituţională în măsura în care nu se aplică în ipoteza existenţei unor hotărâri judecătoreşti definitive/irevocabile prin care instanţele au dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent bănesc.

A respins ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi a constatat că prevederile art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Prin Decizia nr. 686/2018, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Q. şi R. şi a constatat că dispoziţiile art. 17 alin. (1) lit. a) şi art. 21 alin. (5) şi (8) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în măsura în care nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, emise în executarea unor hotărâri judecătoreşti prin care instanţele s-au pronunţat irevocabil/definitiv asupra calităţii de persoane îndreptăţite şi asupra întinderii dreptului de proprietate.

A respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 teza întâi raportate la cele ale art. 22, art. 23 şi art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată de aceiaşi autori în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe.

A respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi a constatat că dispoziţiile art. 21 alin. (9) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Recurenţii reclamanţi au detaliat şi interesul lor în susţinerea acestei excepţii, invocând Sentinţa nr. 6247 din 11 decembrie 2006, rămasă irevocabilă, prin care Judecătoria Buftea a respins cererea de restituire a imobilului în natură, întrucât reclamanţii ar beneficia de Hotărârea Comisiei Judeţene Ilfov nr. 354.

În raport de aceste hotărâri judecătoreşti şi de Decizia Curţii Constituţionale nr. 269/2014, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că prevederile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în măsura în care termenele prevăzute la art. 34 alin. (1) din aceeaşi lege nu se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii, pârâta a considerat că C. civ. nu s-a pronunţat şi în cazul reclamanţilor cu privire la existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a respins cererea de restituire în natură.

Aşadar, reclamanţii au o hotărâre judecătorească definitivă, prin care li s-a respins cererea de acordare în natură, fără a beneficia de alt tip de despăgubire.

Analizând excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) C. proc. civ. cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre altele, numele, prenumele, domiciliul, reşedinţa, denumirea, sediul părţilor, precum şi motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele se vor depune printr-un memoriu separat.

Lipsa acestor menţiuni este sancţionată cu nulitatea potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol.

Conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ. "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5) aplicabile şi în recurs", adică atunci când termenul pentru exercitarea căii de atac curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, motivarea recursului se va face într-un termen de aceeaşi durată, care curge, însă, de la data comunicării hotărârii.

În cauză, în memoriul de recurs, reclamanţii fac o amplă prezentare a situaţie de fapt şi îşi justifică interesul promovării cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate.

Înalta Curte constată că, în cuprinsul criticilor, reclamanţii nu arată care ar fi greşeala curţii de apel, nu indică norma de drept aplicată greşit, prin raportare la temeiul de drept al recursului, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi nu critică reţinerea instanţei de apel, în sensul că limitelor competenţei Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor ar fi fost dezlegate prin Decizia intermediară nr. 860/24.10.2017, care este motivul respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a respins cererea reclamanţilor de sesizare a Curţii Constituţionale întrucât nu poate face o nouă evaluare a aspectelor deja soluţionate prin decizia intermediară; o soluţie contrară determinând încălcarea unuia dintre efectele fundamentale ale hotărârii judecătoreşti, respectiv autoritatea de lucru judecat.

Or, se constată că reclamanţii nu au criticat aceste aspecte, ci au făcut ample referiri la situaţia de fapt dedusă judecăţii, precum şi la excepţia de neconstituţionalitate invocată, dar aceste critici nu îndeplinesc condiţia prevăzută de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. cu privire la motivarea recursului, întrucât nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. împotriva încheierii din data de 19 noiembrie pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 februarie 2019.

Procesat de GGC - NN