Superficies rights and boundary demarcation dispute remanded to Court of Appeal after Supreme Court declared itself materially incompetent

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa nr. 1660 din 30 martie 2017, Judecătoria Botoşani, secţia civilă, a admis, în parte, acţiunea în constatare a dreptului de superficie şi grăniţuire formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. A admis, în parte, cererea reconvenţională formulată de pârâtă. A constatat intervenit dreptul de superficie ca urmare a înţelegerii autorilor părţilor asupra suprafeţei de teren individualizată în schiţa anexă nr. 5 la raportul de expertiză. A constatat că părţile au acceptat, prin variantele şi obiectivele propuse, ca modalitate de despăgubire, prestaţie a superficiei cu titlu oneros, atribuirea de teren în compensare. A atribuit în proprietate pârâtei suprafaţa de teren din proprietatea reclamantei, individualizată în schiţa nr. 5 anexă la raportul de expertiză. A stabilit hotarul dintre proprietăţi. A obligat-o pe reclamantă să desfiinţeze construcţiile, menţionate, ridicate pe proprietatea pârâtei. A obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 900 RON cu titlu de contravaloare lipsă de folosinţă. A respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect daune morale. A compensat în integralitate cheltuielile de judecată. A obligat-o pe reclamantă la plata către expert a diferenţei de onorariu.

Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Tribunalul Botoşani, secţia I civilă, prin Decizia nr. 695 A din 23 octombrie 2017, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei pronunţate de judecătorie.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs, înregistrat la Tribunalul Botoşani la 29 martie 2018.

Competenţa soluţionării recursului a fost declinată în favoarea Înaltei Curţi de către Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă, prin Decizia nr. 166 din 12 septembrie 2018.

S-a reţinut, în esenţă, în raport de art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 şi art. 483 C. proc. civ., că printre cazurile în care competenţa de soluţionare a recursurilor revine curţii de apel nu se numără şi cel în speţă.

Curtea de apel a mai constatat că aceasta rezidă şi din considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017, general obligatorii.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 17 octombrie 2018.

Prin rezoluţia din 18 octombrie 2018, s-a fixat termen la 7 noiembrie 2018 în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului de faţă, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente:

Hotărârea de declinare a competenţei nu poate realiza o legală învestire a instanţei supreme, temeiurile juridice la care se face referire nejustificând competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului într-o cauză soluţionată în primă instanţă de judecătorie şi în apel de tribunal.

Astfel, dispoziţiile art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care stabilesc competenţa Înaltei Curţi ca instanţă de recurs, statuează expres că este vorba despre "hotărârile curţilor de apel sau alte hotărâri prevăzute de lege", care pot face obiectul unui astfel de control în faţa instanţei supreme.

Or, în speţă, obiectul recursului nu se circumscrie celor două ipoteze ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ., nefiind vorba nici de o hotărâre a curţii de apel şi nici de o altă hotărâre, într-o materie anume prevăzută de lege, pentru a fi dedusă judecăţii recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţia procedurală menţionată nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor ci, dimpotrivă, foloseşte două criterii ale circumscrierii acestei competenţe - unul care vizează ierarhia instanţelor de judecată în sistemul judiciar românesc (hotărârile curţilor de apel) şi celălalt indicaţia expresă a legii ("cazurile anume prevăzute de lege").

Aceste două criterii utilizate de legiuitor exclud ideea unei competenţe de drept comun, posibilă doar în situaţia în care norma nu ar circumscrie în mod specific domeniul ei de aplicare.

O interpretare în sens contrar a dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ. înseamnă nesocotirea conţinutului expres al normei şi extinderea nepermisă a sferei ei de aplicare, ajungându-se astfel la crearea unei reguli noi de competenţă, prin adăugarea la lege şi încălcarea regulilor procedurale (conform art. 122 C. proc. civ. "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod", iar potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, competenţa instanţelor este prevăzută numai prin lege).

Nici dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. la care face referire curtea de apel nu sunt de natură să demonstreze o plenitudine de competenţă în materia recursurilor pentru instanţa supremă.

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Aşadar, norma procedurală menţionată are ca obiect de reglementare natura şi scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul căreia se realizează controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă în recurs, el se determină cu observarea normei de competenţă înscrisă în art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în termenii menţionaţi anterior.

De asemenea, dispoziţia din alin. (4) al art. 483 C. proc. civ. face referire la faptul că şi celelalte instanţe, atunci când judecă în recurs, realizează acelaşi tip de control de legalitate.

Nici referirea la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017 nu este aptă să demonstreze competenţa de drept comun a instanţei supreme în materia recursului.

Hotărârea instanţei de contencios constituţional nu a avut ca obiect de analiză vreo normă de competenţă a cărei neconstituţionalitate să o fi constatat.

Obiectul controlului de constituţionalitate l-a reprezentat sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" din conţinutul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel încât analiza şi considerentele justificative ale soluţiei adoptate s-au circumscris problemei admisibilităţii recursurilor împotriva unor hotărâri excluse de la posibilitatea exercitării acestei căi de atac pe criteriul valoric.

În sensul celor de mai sus, s-a statuat şi prin Decizia nr. 18 din 1 octombrie 2018 pronunţată de Înalta Curte în recurs în interesul legii în Dosarul nr. x/2018, stabilindu-se că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 şi art. 483 din C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicate în M. Of. nr. 582/20.07.2017, revine curţilor de apel.

Pentru toate aceste considerente, se constată că dezînvestirea curţii de apel s-a făcut în mod eronat, cu nesocotirea normelor procedurale menţionate anterior.

În consecinţă, judecata recursului va fi declinată la Curtea de Apel Suceava, căreia îi revine competenţa de soluţionare, ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 695 A din 23 octombrie 2017 a Tribunalului Botoşani, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Suceava.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - NN