Liability for credit contract defects and moral damages: Scope of limitation defense review where multiple acts and mixed applicable laws are not individualized in first instance
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the defendant bank's appeal as unfounded, thereby upholding the Court of Appeal's decision to annul the first-instance judgment and remand the case for retrial. The dispute involved claims for moral damages totaling approximately 4.95 million RON, arising from the allegedly defective signing and execution of credit contracts and related insolvency proceedings between 2006 and 2016; the first-instance tribunal had dismissed the claims entirely by applying a statute of limitations defense based solely on pre-2013 acts, ignoring alleged illicit conduct occurring through 2016. The Supreme Court held that the first instance failed to properly individualize all alleged harmful acts to calculate the relevant limitation periods, violating procedural rules governing the appellate review of limitation defenses and the applicable law (Decree No. 167/1958 vs. the New Civil Code), which precluded a definitive dismissal and necessitated a full factual analysis of all claims upon remand.
Legislator headnote
AI generatedart. 413 alin. (1) C. proc. civ, art. 6 alin. (4) C. proc. civ, art. 2512 C. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 2513 C. civ, art. 493 C. proc. civ; Liability for credit contract defects and moral damages: Scope of limitation defense review where multiple acts and mixed applicable laws are not individualized in first instance: Prin aceeaşi sentinţă au fost respinse, ca neîntemeiate, cererea pârâtei de suspendare a judecării cauzei în conformitate cu dispoziţiile art. 413 alin. (1) C. proc. civ., raportat de Dosarele nr. x/2011, nr. x/118/2016 şi nr. x/118/2016, excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtă, precum şi excepţia tardivităţii invocării excepţiei prescrierii dreptului material la acţiune invocată de reclamante.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Asupra cauzei constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 17 martie 2016, reclamantele S.C. A. S.R.L. şi B. au solicitat obligarea pârâtei C. la plata sumei de 4.500.000 RON în favoarea primei reclamante şi a sumei de 450.000 RON în favoarea celei de a doua reclamante, reprezentând contravaloarea prejudiciilor morale ce i-au fost cauzate în perioada 2006 - 2016, prin fapte săvârşite de pârâtă în legătură cu semnarea şi executarea defectuoasă a unor contracte de credit.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349, art. 1353, art. 1357 - 1358 C. civ.
Prin Sentinţa nr. 2183 din 9 noiembrie 2016, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea, ca prescrisă.
Prin aceeaşi sentinţă au fost respinse, ca neîntemeiate, cererea pârâtei de suspendare a judecării cauzei în conformitate cu dispoziţiile art. 413 alin. (1) C. proc. civ., raportat de Dosarele nr. x/2011, nr. x/118/2016 şi nr. x/118/2016, excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtă, precum şi excepţia tardivităţii invocării excepţiei prescrierii dreptului material la acţiune invocată de reclamante.
Prin Decizia nr. 744 din 20 noiembrie 2017, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis apelul declarat de reclamante, a anulat, în parte, sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţei, menţinând dispoziţiile privind respingerea cererii de suspendare a judecăţii şi respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat.
În motivarea deciziei s-a reţinut că la judecata în primă instanţă nu au fost identificate cu exactitate pretinsele fapte cauzatoare de prejudicii şi nu s-au stabilit datele la care acestea au fost săvârşite, chestiuni de fapt necesare în vederea analizării excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune din perspectiva dispoziţiilor art. 6 alin. (4) C. proc. civ., raportat la prevederile art. 2512 C. civ. sau, după caz, ale Decretului nr. 167/1958. În argumentarea soluţiei, instanţa de apel a reţinut că reclamantele au invocat drept cauză a prejudiciilor morale suferite mai multe fapte pretins ilicite care ar fi fost săvârşite de pârâtă în perioada 2006 - 2016 şi nu doar fapte săvârşite anterior datei de 17 martie 2013, astfel cum eronat s-a reţinut.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C., invocând incidenţa dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În motivarea recursului, pârâta a susţinut că faptele indicate de reclamante ar fi putut determina cercetarea pe fond a litigiului numai în măsura în care ar fi fost săvârşite ulterior datei de 17 martie 2013. Aceasta, întrucât, reclamanta S.C. A. S.R.L. a intrat în procedura insolvenţei în anul 2011, moment de la care reclamantele trebuiau să cunoască întinderea pagubei şi de la care a început să curgă termenul de prescripţie. Ca atare, cum cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 17 martie 2016, pârâta apreciază că, în mod corect, prima instanţă, în raport de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, a reţinut excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Pârâta susţine că aceeaşi sancţiune civilă era incidentă în cauză şi în raport de dispoziţiile noului C. civ., în condiţiile în care excepţia a fost invocată în conformitate cu prevederile art. 2513 C. civ.
Pârâta a mai arătat că semnarea contractelor de credit în legătură cu care se pretinde săvârşirea unor fapte ilicite s-a realizat în perioada 2006 - 2009, că prin Decizia nr. 29/2016 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, a dispus înscrierea în tabelul de creanţei al reclamantei-debitoare S.C. A. S.R.L., fapt care a confirmat corectitudinea raporturilor juridice intervenite între părţi, că prin Actul adiţional nr. x din 18 decembrie 2009, încheiat la iniţiativa debitoarei, s-au reactivat creanţele restante din Contractele de credit nr. x/2006, nr. x/2008, nr. x/2007, nr. x/2006 şi nr. x/2007 şi s-au transformat în linie de credit şi, respectiv, că prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în procesul având ca obiect contestaţia la executare (Dosar nr. x/2011 al Judecătoriei Constanţa) s-a dispus repararea prejudiciului suferit de reclamante prin faptul subevaluării imobilului supus executării silite, acesta fiind evaluat la preţul de circulaţie.
Totodată, pârâta a susţinut că reclamantele nu au demonstrat pretinsele daune morale şi nici existenţa unor fapte ilicite în sarcina sa, respectiv, că acestea nu au indicat în ce a constat modul defectuos de executare a contractelor de credit, contracte unilaterale care au dat naştere obligaţiei de restituire a creditelor şi accesoriilor acestora în sarcina împrumutatului.
La data de 22 iunie 2018 a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii recursului, conform dispoziţiilor art. 493 C. proc. civ.
Prin încheierea din 12 septembrie 2018, recursul declarat de pârâtă C. a fost admis în principiu şi s-a stabilit termen de judecată la data de 7 noiembrie 2018.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se poate cere casarea când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Atunci când se reclamă săvârşirea, în perioade de timp diferite, a mai multor fapte ilicite, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune poate fi reţinută numai în măsura în care cererea de chemare nu a fost introdusă înlăuntrul tuturor termenelor de prescripţie calculate pentru toate faptele pretins cauzatoare de prejudicii indicate de persoana păgubită.
Omisiunea individualizării unora dintre faptelor pretins prejudiciabile, prealabil analizării şi reţinerii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, împiedică exercitarea controlul judiciar în căile de atac din punct de vedere al legalităţii soluţiei pronunţate asupra excepţiei, în raport de dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, după caz, art. 2152 C. civ. şi atrage, în apel, anularea hotărârii în condiţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ.
În speţa supusă analizei, se constată că reclamantele S.C. A. S.R.L. şi B. au solicitat obligarea pârâtei C. la plata de despăgubiri, invocând prejudicii suferite prin fapte săvârşite de pârâtă atât în legătură cu semnarea unor contracte de credit încheiate în perioada 2006 - 2009, cât şi în legătură cu modul în care aceste contracte au fost executate pe parcursul anilor 2006 - 2016, exemplificând în acest sens înscrierea pârâtei în tabelul creditorilor cu o sumă vădit majorată, aspect ce ar rezulta din Decizia nr. 29/1 februarie 2016 a Curţii de Apel Constanţa.
Aşa fiind, cum prima instanţă a reţinut excepţia prescripţiei dreptului la acţiune raportat doar la o parte dintre faptele indicate de reclamantă, anume la cele săvârşite anterior datei de 17 martie 2013, fără a individualiza şi fără a analiza şi statua, în raport de probatoriile administrate, asupra tuturor faptelor indicate de reclamante ca fiind săvârşite de pârâtă, în mod corect instanţa de apel a reţinut că nu se poate exercita controlul judiciar din perspectiva aplicării corecte a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Soluţia se impunea cu atât mai mult cu cât, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, unele prescripţii ar fi început să curgă mai înainte de intrarea în vigoare a dispoziţiilor noului C. civ., 1 octombrie 2011, iar altele ulterior acestei date, situaţie în care analiza excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune trebuia realizată cu luarea în considerare şi a dispoziţiilor art. 6 alin. (4) C. civ.
Aşa fiind, instanţa de recurs nu poate primi critica formulată de recurentă potrivit căreia dreptul material la acţiune era prescris, întrucât termenele de prescripţie ar fi început să curgă din anul 2011, anul intrării în insolvenţă a S.C. A. S.R.L., cel mai târziu de la data de 17 martie 2013, şi s-ar fi împlinit anterior înregistrării cererii de chemare în judecată, 17 martie 2016, pentru că, astfel cum s-a arătat mai sus, prima instanţă nu a individualizat şi nu a statuat cu privire la toate faptele indicate de reclamante ca fiind prejudiciabile, ci doar cu privire la o parte dintre acestea.
Cât priveşte efectele Deciziei nr. 29/2016 a Curţii de Apel Constanţa, prin care s-a dispus înscrierea pârâtei în tabelul de creanţe al debitoarei S.C. SC A. S.R.L. şi ale Sentinţei civile nr. 714/2011 a Judecătoriei Constanţa şi Deciziei nr. 173/2014 a Tribunalului Constanţa, prin care a fost soluţionată o contestaţie la executare formulată de reclamanta S.C. A., instanţa de recurs constată că acestea interesează fondul litigiului, anume, analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale, şi nu analiza asupra prescripţiei dreptului material la acţiune care face obiectul prezentului recurs.
Pentru aceleaşi motive, nu pot fi primite şi analizate nici criticile formulate de pârâtă privind lipsa oricăror dovezi care să fi fost administrate de reclamante în dovedirea existenţei prejudiciilor morale pretinse şi a caracterul ilicit al faptelor imputate, pentru că şi aceste aspecte sunt apărări care prezintă relevanţă în analiza asupra fondul litigiului, chestiune care nu face obiect al prezentului recurs.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, în raport de dispoziţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva Deciziei nr. 744 din 20 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 noiembrie 2018.
Procesat de GGC - NN