Tax recovery and civil liability dispute; High Court jurisdiction over appeals against Tribunal appellate decisions

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecară iniţial înregistrată pe rolul Judecătoriei Topliţa, la data de 27.03.2014 sub nr. x/2014, reclamantul D. Borsec a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A., B. - în calitate de moştenitor al defunctului C., Direcţia pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Braşov, să dispună obligarea pârâţilor A. şi B., în calitate de moştenitori ai defunctului C., la plata sumei de 15.162 RON, cu dobânda legală aferentă calculată până la plata efectivă.

Prin Sentinţa civilă nr. 1239 din 9 septembrie 2014, Judecătoria Topliţa a admis excepţia puterii de lucru judecat şi, în consecinţă, a respins acţiunea reclamantului şi a admis cererea reconvenţională formulată de ANAF - DGRFP Braşov - AJFP Harghita, obligând reclamantul-pârât reconvenţional la plata către pârâta-reclamantă reconvenţională a sumei de 6426 RON, cu dobânda legală aferentă până la data plăţii, reprezentând daune materiale de care a fost prejudiciat bugetul statului, precum şi la plata cheltuielilor de judecată către pârâţii - persoane fizice.

Prin Decizia civilă nr. 116 din 24.02.2015, Tribunalul Harghita a admis apelul formulat de D. Borsec şi a anulat Sentinţa civilă nr. 1239/09.09.2014 a Judecătoriei Topliţa, trimiţând cauza spre rejudecare instanţei de fond.

Prin Sentinţa civilă nr. 653 din 29 iunie 2016, Judecătoria Topliţa, în rejudecare, în Dosarul civil nr. x/2014, a respins, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă a acţiunii în răspundere civilă delictuală formulată şi completată de reclamantul D. Borsec, în contradictoriu cu pârâţii A. şi B.; a respins, ca neîntemeiată, acţiunea în răspundere civilă delictuală îndreptată de acelaşi reclamant împotriva pârâţilor Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Harghita şi Oraşul Borsec - reprezentat legal prin primar: a admis cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă reconvenţional Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Harghita şi, în consecinţă, a obligat reclamantul-pârât reconvenţional D. Borsec la plata sumei de 6426 RON, cu dobânda aferentă până la data plăţii efective, reprezentând prejudiciul provocat prin neplata drepturilor vamale şi fiscale aferente deţinerii şi comercializării produselor accizabile.

Prin Decizia nr. 291 din 04.04.2018, pronunţată de Tribunalul Harghita s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei - pârâte Oraşul Borsec, a admis apelul formulat de reclamantă şi a schimbat în parte Sentinţa civilă nr. 653 din 29 iunie 2016, pronunţată în dosarul civil nr. x/2014, de Judecătoria Topliţa, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul D. Borsec, în contradictoriu cu pârâta Oraşul Borsec, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă şi a respingerii cererii reconvenţionale formulată de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - AJFP Harghita, în contradictoriu cu reclamantul D. Borsec, ca neîntemeiată, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Împotriva acestei din urmă decizii, au declarat recurs reclamantul D. Borsec şi pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov - AJFP Harghita.

Prin Decizia nr. 62/R din 12 septembrie 2018, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 28 septembrie 2018 şi trimis, spre soluţionare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului nr. 2.

Prin rezoluţia din data de 03 octombrie 2018, s-a fixat termen de judecată la 06 noiembrie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea cererilor de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursurilor de faţă, în raport de dispoziţiile art. 97 pct. (1) coroborate cu art. 5 alin. (3) şi art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa care a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanţelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispoziţiile art. 483 alin. (4) din C. proc. civ., curţile de apel sunt competente să soluţioneze recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Cum în speţă, judecătoria a fost instanţa învestită cu soluţionarea fondului, iar soluţionarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.

O altfel de interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a instanţei supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale [conform art. 126 alin. (2) din Constituţie "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege"] şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").

În aplicarea acestor norme, competenţa de soluţionare în cauză a recursurilor declarate împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Harghita revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Târgu Mureş, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competenţa de soluţionare a recursului, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de reclamantul D. Borsec şi de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov - AJFP Harghita împotriva Deciziei civile nr. 291 din 4 aprilie 2018, pronunţate de Tribunalul Harghita, secţia civilă, în favoarea Curţii de Apel Târgu Mureş.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 06 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - GV