Admissibility of constitutional review for judicial interpretations of provisions previously declared unconstitutional by the Constitutional Court

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

La data de 9 ianuarie 2018 a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, sub nr. x/2015 recursul formulat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 705/A/20.09.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

La data de 19 martie 2018 a fost întocmit raportul de admisibilitate asupra recursului, iar prin încheierea de şedinţă din 02.05.2018 judecata recursului a fost suspendată în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (4) C. proc. civ. până la soluţionarea sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, obiect al dosarului nr. x/2018 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la care a fost conexat Dosarul nr. x/2018.

Prin Decizia nr. 52/18.06.2018 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609/17.07.2018 au fost admise sesizările menţionate, stabilindu-se că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 C. proc. civ., cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituţia României, efectele Deciziei nr. 369/30.05.2017 se produc cu privire la hotărârile judecătoreşti pronunţate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 RON inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei (20.07.2017).

Cauza a fost repusă pe rol din oficiu la data de 02.05.2018, fiind acordat termen de judecată cu citarea părţilor la 12.09.2018.

La termenul de judecată astfel stabilit, recurentul-reclamant, prin reprezentant, a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, art. 27 şi art. 521 alin. (3) C. proc. civ., raportat la Decizia nr. 52/18.06.2018, constatând că dezlegarea dată de Înalta Curte problemelor de drept judecate este neconstituţională, contravenind dispoziţiilor art. 1 alin. (3), (4), (5); art. 126 alin. (3): art. 142 alin. (1) şi art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţia României precum şi Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2018.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a învederat că aceasta se raportează, în cadrul examinării constituţionalităţii dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, art. 27 şi art. 521 alin. (3) C. proc. civ., la interpretarea conferită de Înalta Curte dispoziţiilor legale referitoare la atribuţiile sale, care a condus la infirmarea unei decizii a Curţii Constituţionale, punându-se problema distincţiei între efectele juridice ale deciziilor celor două instanţe şi a temeiului de drept ce fundamentează preeminenţa uneia dintre ele. Deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, pe când deciziile de unificare ale Înaltei Curţi sunt obligatorii pentru instanţele de judecată numai în ipoteza în care se referă la interpretarea şi aplicarea unitară a legii, iar nu la interpretări şi modalităţi de aplicare ale unor decizii ale Curţii Constituţionale.

S-a mai susţinut că, prin Decizia nr. 369/2018, Curtea Constituţională s-a pronunţat implicit asupra faptului că dispoziţiile art. 27 sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează că persoanele care au sesizat instanţa înainte de publicarea deciziei nu au dreptul la recurs, dacă valoarea cererii lor este sub pragul de 1.000.000 RON, acest considerent având un caracter decizoriu.

Prin concluziile dezvoltate oral, în faţa instanţei, cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, recurentul a mai susţinut referitor la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 că, prin raportare la Decizia nr. 52/18.06.2018, textul legal este aplicabil în cauză, cu referire la decizia Curţii Constituţionale nr. 766/2011, potrivit căreia sunt supuse controlului de constituţionalitate inclusiv legile şi ordonanţele ale căror efecte juridice se produc după ieşirea lor din vigoare, fiind neconstituţional pentru aceleaşi argumente cuprinse în Decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017.

Referitor la art. 27 C. proc. civ., s-a arătat că interpretarea dată de Înalta Curte a vizat atât acest text legal, cât şi o interpretare implicită a art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, fiind impusă o limitare nejustificată şi neconstituţională a art. 27 C. proc. civ.

Referitor la art. 521 alin. (3) C. proc. civ., s-a arătat că textul legal este neconstituţional în măsura în care se apreciază că printr-o hotărâre prealabilă Înalta Curte poate să contrazică o decizie a Curţii Constituţionale publicată anterior.

Prin încheierea de şedinţă din data de 19 septembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, art. 27 şi art. 521 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru a se pronunţa astfel, Înalta Curte a reţinut că prin dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată se atribuie instanţei, în faţa căreia a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate, o competenţă specială, limitată la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate stabilite în alin. (1), (2) şi (3) ale normei legale invocate.

Prin urmare formularea excepţiei de neconstituţionalitate obligă instanţa în faţa căreia aceasta este ridicată să verifice strict îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege şi, în cazul în care constată îndeplinirea acestora, să sesizeze, printr-o încheiere motivată, Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei.

Cum condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 trebuie îndeplinite cumulativ, dacă una din condiţii nu este îndeplinită, instanţa va respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

S-a reţinut că în cauză, petentul a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, art. 27 şi art. 521 alin. (3) C. proc. civ., în raport de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor formulate în litigiile a căror valoare se situează sub pragul valoric de 1.000.000 RON, chestiune ce a fost analizată prin Decizia nr. 369/2017 a instanţei de contencios constituţional.

Or, reluarea unui aspect de neconstituţionalitate asupra căruia s-a tranşat printr-o decizie anterioară nu este posibilă, întrucât potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Astfel, s-a reţinut că art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 a fost declarat neconstituţional prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017 publicată în Monitorul Oficial al României, Parte I, nr. 582/20.07.2017 în ceea ce priveşte sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv".

În concluzie, s-a reţinut că recurentul doreşte să supună controlului de neconstituţionalitate aceeaşi problemă asupra căreia Curtea Constituţională deja a statuat, legată de exerciţiul căii extraordinare de atac funcţie de valoarea pretenţiilor deduse judecăţii, situaţie faţă de care cererea sa nu se circumscrie condiţiilor de admisibilitate specifice pentru sesizarea instanţei de contencios constituţional.

Pe de altă parte, Înalta Curte a statuat că prin Decizia nr. 52/18.06.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609/17.07.2018, s-a stabilit că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 din C. proc. civ., cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituţia României, efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017 se produc cu privire la hotărârile judecătoreşti pronunţate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani până la 1.000.000 RON inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei (20.07.2017).

Sub acest aspect, s-a reţinut că este lipsit de temei juridic argumentul referitor la faptul că, prin Decizia nr. 369/2018, Curtea Constituţională s-ar fi pronunţat implicit şi asupra neconstituţionalităţii art. 27, întrucât stabilirea incompatibilităţii cu norma constituţională a unui text de lege nu se poate dispune decât pe calea admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate a acestuia, de natură să îl scoată din ordinea juridică.

Împrejurarea că în Decizia nr. 52/18.06.2018 a Înaltei Curţi se face referire la dispoziţiile art. 27 C. proc. civ., nu semnifică o interpretare implicită a art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în scopul eludării celor statuate prin Decizia nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, cum în mod eronat consideră recurentul, ci reprezintă o explicitare a efectelor acestei decizii, în funcţie de un text legal în vigoare, care nu a fost declarat neconstituţional, în aplicarea principiului "tempus regit processus" şi în raport de care s-au formulat sesizările ce au determinat pronunţarea hotărârii prealabile.

Verificând celelalte motive pentru care se solicită sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 27 şi a art. 521 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a reţinut că, în realitate, partea nu a dezvoltat reale critici de neconstituţionalitate ale dispoziţiilor legale vizate în raport cu dispoziţiile legii fundamentale, doar enumerate la pagina 5 a memoriului său, ci, în prima parte a acestora, a dezvoltat o serie de argumente pentru care, în opinia sa, deciziile de unificare a jurisprudenţei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu ar putea avea ca obiect decât interpretarea şi aplicarea unitară a legii (ignorând faptul că, potrivit art. 519 C. proc. civ., instanţa supremă e chemată să dea dezlegare unor chestiuni de drept), iar nu a unor decizii ale Curţii Constituţionale ori a modalităţii lor de aplicare pentru a se ajunge pe această cale la modificarea deciziilor Curţii Constituţionale ori la pronunţarea unor soluţii care contravin jurisprudenţei sale ori Constituţiei.

Cât priveşte cea de-a doua parte a sesizării, Înalta Curte a reţinut că recurentul aduce o serie de critici sau corecţii Deciziei nr. 52/2018, împrejurare ce demonstrează caracterul incompatibil al sesizării, în întregul său, cu exigenţele formale impuse unui atare demers procesual, prin dispoziţiile art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992.

Împotriva încheierii de şedinţă din data de 19 septembrie 2018, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2015, a declarat recurs reclamantul A..

În motivarea recursului, recurentul a susţinut că în cauză sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, întrucât soluţionarea dosarului este în strânsă legătură cu prevederile a căror neconstituţionalitate o contestă, fiind esenţial de stabilit dacă recursul este sau nu admisibil.

Pe de altă parte, recurentul a arătat că analiza neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca urmare a dezlegărilor date prin Decizia civilă nr. 52 din 18 .06.2018 nu a mai fost analizată de către Curtea Constituţională.

În continuare, recurentul-reclamant a reiterate motivele de temeinicie ale excepţiei invocate, solicitând în final admiterea recursului şi în consecinţă sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia invocată.

Analizând recursul formulat, Înalta Curte urmează să îl respingă, pentru considerentele ce succed:

În motivarea încheierii recurate, în esenţă, instanţa a reţinut că dispoziţiile legale cu privire la care a fost invocată excepţia au făcut obiect al controlului constituţionalităţii, iar aspectele dezlegate de Curtea Constituţională în cuprinsul hotărârilor pronunţate produc efecte definitive şi general obligatorii de la data publicării deciziilor în Monitorul Oficial.

Totodată, instanţa a reţinut că solicitarea petentului de sesizare a Curţii Constituţionale cu referire la interpretarea dată unei dispoziţii legale printr-o decizie pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu îndeplineşte condiţia de admisibilitate prevăzută de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată "(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

(4) Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.

(5) Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile."

Conform normei legale evocate se atribuie instanţei, în faţa căreia a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate, o competenţă specială, limitată la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate stabilite în alin. (1), (2) şi (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

Astfel, formularea excepţiei de neconstituţionalitate obligă instanţa în faţa căreia aceasta este ridicată să verifice strict îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege şi, în cazul în care constată îndeplinirea acestora, să sesizeze, printr-o încheiere motivată, Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei.

În speţa dedusă judecăţii, recurentul a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, art. 27 şi art. 521 alin. (3) C. proc. civ., în raport de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor formulate în litigiile a căror valoare se situează sub pragul valoric de 1.000.000 RON, chestiune ce a fost analizată prin Decizia nr. 369/2017 a instanţei de contencios constituţional.

Înalta Curte, reţine că art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 a fost declarat neconstituţional prin decizia Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017 publicată în Monitorul Oficial al României, Parte I, nr. 582/20.07.2017 în ceea ce priveşte sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv".

Reluarea unui aspect de neconstituţionalitate asupra căruia s-a tranşat printr-o decizie anterioară nu este posibilă, întrucât potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Ori, recurentul tinde să supună controlului de neconstituţionalitate aceeaşi problemă asupra căreia Curtea Constituţională deja a statuat, legată de exerciţiul căii extraordinare de atac funcţie de valoarea pretenţiilor deduse judecăţii, împrejurare faţă de care, Înalta Curte reţine că cererea sa nu se circumscrie condiţiilor de admisibilitate specifice pentru sesizarea instanţei de contencios constituţional.

În altă ordine de idei, prin Decizia nr. 52/18.06.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609/17.07.2018, s-a stabilit că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 din C. proc. civ., cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituţia României, efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017 se produc cu privire la hotărârile judecătoreşti pronunţate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani până la 1.000.000 RON inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei (20.07.2017).

Susţinerea referitoare la faptul că, prin Decizia nr. 369/2018, Curtea Constituţională s-ar fi pronunţat implicit şi asupra neconstituţionalităţii art. 27, întrucât stabilirea incompatibilităţii cu norma constituţională a unui text de lege nu se poate dispune decât pe calea admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate a acestuia, de natură să îl scoată din ordinea juridică nu poate fi primită.

Împrejurarea că în Decizia nr. 52/18.06.2018 a Înaltei Curţi se face referire la dispoziţiile art. 27 C. proc. civ., nu semnifică o interpretare implicită a art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în scopul eludării celor statuate prin Decizia nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, cum în mod eronat consideră recurentul, ci reprezintă o explicitare a efectelor acestei decizii, în funcţie de un text legal în vigoare, care nu a fost declarat neconstituţional, în aplicarea principiului "tempus regit processus" şi în raport de care s-au formulat sesizările ce au determinat pronunţarea hotărârii prealabile.

Referitor la celelalte motive pentru care s-a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 27 şi a art. 521 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, astfel cum în mod corect s-a arătat şi prin încheierea atacată, în realitate, petentul nu a dezvoltat critici reale de neconstituţionalitate ale dispoziţiilor legale vizate în raport cu dispoziţiile legii fundamentale, ci doar le-a enumerat la pagina 5 a memoriului său, iar, în prima parte a acestora, a dezvoltat o serie de argumente pentru care, în opinia sa, deciziile de unificare a jurisprudenţei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu ar putea avea ca obiect decât interpretarea şi aplicarea unitară a legii (ignorând faptul că, potrivit art. 519 C. proc. civ., instanţa supremă e chemată să dea dezlegare unor chestiuni de drept), iar nu a unor decizii ale Curţii Constituţionale ori a modalităţii lor de aplicare pentru a se ajunge pe această cale la modificarea deciziilor Curţii Constituţionale ori la pronunţarea unor soluţii care contravin jurisprudenţei sale ori Constituţiei.

Faţă de considerentele mai sus arătate, Înalta Curte constată că niciuna din criticile reclamantului nu este fondată, motiv pentru care va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 19 septembrie 2018, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2015.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 19 septembrie 2018, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2015.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 06 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - GV