Nationalized Bucharest land claim fails; special restitution law precludes revendicare action, appeal dismissed.

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti la 10.02.2015, reclamanţii A., B., şi C. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, formulând acţiune în revendicare prin comparare de titluri a terenului în suprafaţă de 2.000 mp, situat în Bucureşti, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 9643/21.05.2015, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, invocată de pârât şi a declinat în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, competenţa de soluţionare a cererii.

Prin Sentinţa civilă nr. 1031/10.09.2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia de inadmisibilitate şi a respins ca inadmisibilă acţiunea.

Această sentinţă a fost anulată prin Decizia nr. 192/30.03.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, cauza fiind trimisă spre rejudecare.

În rejudecare, prin Sentinţa civilă nr. 517/13.04.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca nefondată acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A., B. şi C.

Prin Decizia nr. 930/A din 26 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat, apelul reclamanţilor.

Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs reclamanţii, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele de recurs, recurenţii au susţinut că în prezent nu mai trebuie făcută dovada nulităţii absolute a măsurii de trecere a imobilului revendicat în proprietatea statului, deoarece prin art. 2 din Legea nr. 10/2001 (astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 247/2005), legiuitorul a instituit o prezumţie legală absolută irefragabilă în sensul că toate imobilele preluate de stat în perioada 1945 - 1989 au fost preluate abuziv, statul neavând un titlu valabil.

S-a învederat, astfel, că numai reclamanţii au un drept în legătură cu bunul dedus judecăţii, numai reclamanţii au calitatea de verus dominus, în virtutea căreia beneficiază de protecţia şi garanţiile conferite de art. 480 C. civ., art. 44 alin. (1) - (3) din Constituţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ratificată de România şi art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

S-a susţinut, totodată, că faţă de jurisprudenţa constantă a Curtea Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie se aplică prioritar faţă de legea naţională în temeiul art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României.

Recurenţii au arătat că deţin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi că acţiunea în revendicare este independentă de procedura instituită prin Legea nr. 10/2001, statul recunoscând explicit şi retroactiv dreptul de proprietate al tuturor proprietarilor deposedaţi fără titlu, drept care a rămas nealterat până în prezent în tot acest timp fostul proprietar pierzând doar posesia.

S-a mai susţinut că nu are relevanţă în cadrul acţiunii în revendicare împrejurarea că reclamanţii aveau la dispoziţie calea Legii nr. 10/2001, întrucât finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea acestei legi nu o reprezintă instituirea unei forme de revendicare de la unităţile deţinătoare ale imobilelor preluate abuziv de stat, ci repararea daunelor produse de acesta foştilor proprietari. Acest caracter reparator rezultă din întreg cuprinsul legii, care prevede acordarea de măsuri reparatorii, în natură sau prin echivalent.

S-a menţionat că Legea nr. 10/2001 este o lege specială care nu derogă de la prevederile art. 480 C. civ., ci de la prevederile art. 998 - 999 C. civ., care reglementează răspunderea delictuală pentru faptele ilicite. În contextul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu există pentru proprietarul deposedat o altă cale juridică pentru a obţine restituirea în natură a bunului.

Recurenţii au arătat că însăşi instanţa de apel, prin considerentele Deciziei nr. 192/30.03.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, prin care s-a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare, a statuat irevocabil că reclamanţii au calitate procesual activă, deci sunt titularii dreptului dedus judecăţii şi că acest drept nu a ieşit niciodată din patrimoniul lor.

S-a precitat că din raportul de expertiză a rezultat, ca urmare a identificării suprafeţei totale de 700 mp situate în str. x că aceasta se suprapune parţial peste zona de Blocuri de Locuinţe de la nr. 12 - 14, de la nr. 26, 28, 30, 32 din str. x şi peste spaţiile aferente de trotuare, parcuri, părţi carosabile, spaţii verzi şi canalizări, existând şi teren liber de construcţii care poate fi restituit în natură, contrar considerentelor deciziei atacate.

Reclamanţii au arătat că au făcut dovada demersurilor administrative prin care au solicitat restituirea în natură, iar în ceea ce priveşte criteriile de preferabilitate titlul lor este preferabil, fiind mai vechi şi având în vedere că au făcut dovada faptului că autorul lor a dobândit bunul de la adevăratul proprietar, spre deosebire de stat, care a preluat bunul abuziv.

Prin încheierea din camera de consiliu din 2.10.2018, Înalta Curte a admis în principiu recursul reclamanţilor, având în vedere dispoziţiile art. 493 C. proc. civ.

Examinând criticile invocate de reclamanţi, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va constata că recursul este nefondat având în vedere următoarele considerente:

Critica reclamanţilor vizând puterea obligatorie derivând din considerentele Deciziei nr. 192/30.03.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, care ar fi statuat că reclamanţii au calitate procesuală activă, deci ar fi titularii dreptului dedus judecăţii întrucât bunul litigios nu a ieşit niciodată din patrimoniul lor, nu poate fi primită.

În realitate, prin considerentele deciziei de apel pronunţate în primul ciclu procesual, prin care s-a dispus rejudecarea, anulându-se hotărârea primei instanţe, s-a reţinut că reclamanţii şi-au întemeiat pretenţiile pe chitanţa sub semnătură privată întocmită la 18.08.1976, testamentul autentificat sub nr. x/19.08.1977 şi actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/11.03.1920.

Contrar susţinerilor recurenţilor, nu s-a statuat că aceştia ar fi titularii dreptului dedus judecăţii, ci s-a considerat că stabilirea măsurii în care aceste acte conferă reclamanţilor un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, care să beneficieze de protecţie, în temeiul C. civ. sau art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reprezintă o chestiune care priveşte fondul acţiunii în revendicare. Ca atare, nu se poate reţine că prin decizia menţionată s-ar fi statuat cu putere de lucru judecat asupra fondului acţiunii în revendicare, această dezlegare constituind obiectul rejudecării prin hotărârea atacată cu apel în cel de-al doilea ciclu procesual.

Nici critica recurenţilor prin care au invocat existenţa în patrimoniul reclamanţilor a unui bun actual, nu va fi primită.

Cererea dedusă judecăţii de reclamanţi a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, având ca obiect revendicarea suprafeţei de 2000 mp teren situat în Bucureşti.

Având în vedere că obiectul litigiului îl reprezintă un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în cauză sunt incidente dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, ce se aplică prioritar în raport cu dispoziţiile dreptului comun, respectiv art. 480 - 481 C. civ., invocate de reclamanţi prin acţiune.

Întrucât acţiunea reclamanţilor a fost promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă în virtutea necesităţii garantării principiului liberului acces la justiţie, însă trebuie analizată în fond şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, cu respectarea principiilor ce rezultă din Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii.

Astfel, se va reţine că Legea nr. 10/2001 reglementează toate măsurile de preluare abuzivă a imobilelor în perioada de referinţă, 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu sau fără titlu valabil, împrejurare necontestată de recurenţi.

Prin urmare, Legea nr. 10/2001 vizează inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 - 481 C. civ.

Instanţa de apel a constatat corect că dispoziţiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, nu pot fi ignorate în evaluarea legalităţii şi temeiniciei unei acţiuni în revendicare a unui imobil preluat de Statul Român, după anul 1945, formulate după intrarea sa în vigoare chiar dacă acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, art. 480 C. civ.

Decizia de recurs în interesul legii nr. 33/2008 a tranşat raportul între legea specială şi dreptul comun, în sensul că a statuat că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.

În acelaşi timp, prin Decizia în interesul legii s-a statuat că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o asemenea acţiune se prevalează de un bun în sensul Convenţiei şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Instanţa de apel a reţinut corect că reclamanţii nu se găsesc în niciuna dintre situaţiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, întrucât nu au un "bun" în sensul Convenţiei, iar "accesul la justiţie le-a fost asigurat prin contestaţie reglementată de legea specială în condiţiile în care ar fi formulat notificarea sau calea de atac împotriva modului de soluţionare a acesteia pentru întreaga suprafaţă de 2000 mp, situată în Bucureşti.

În speţă, reclamantul B. a uzat de procedura Legii nr. 10/2001 în vederea obţinerii de măsuri reparatorii, însă nu a înţeles să formuleze contestaţie împotriva modalităţii de soluţionare a notificării, pe parcursul judecăţii dosarului nr. x/2009, în procedura administrativă finalizată prin emiterea dispoziţiei nr. 16693/29.10.2012 a Primăriei Municipiului Bucureşti. Reclamantul C. nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, iar reclamantei A. i-a fost recunoscută calitatea de persoană îndreptăţită prin Sentinţa civilă nr. 752/12.09.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 137R/23.01.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

În acest context, observând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cauza Atanasiu şi alţii c. României (Hotărârea din 12.10.2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778/22.11.2010), instanţa de apel a constatat corect că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a reţinut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, ceea ce în speţă nu s-a dovedit, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.

Prin urmare, reclamanţilor nu le putea fi recunoscută decât cel mult o creanţă, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi acordate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, recunoaştere ce s-ar fi produs direct în procedura legii speciale, dată fiind îndeplinirea condiţiilor legale pentru obţinerea măsurilor reparatorii în echivalent, fără a fi fost necesară constatarea dreptului pe cale judecătorească.

Urmare a pronunţării hotărârii-pilot în cauza Atanasiu, circumstanţele de fapt de natura celor regăsite în speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă ce se poate valorifica în procedura Legii nr. 10/2001.

În consecinţă, s-a apreciat corect de către instanţa de apel că proprietarul care nu deţine un "bun actual" nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, prin urmare reţinându-se că reclamanţii nu au un drept la restituire care să-i îndreptăţească la redobândirea bunului litigios. Pentru acelaşi argument s-a considerat ca fiind inutilă evaluarea cerinţei existenţei unui "bun" şi în patrimoniul pârâtului, precum şi compararea titlurilor în baza criteriilor invocate de recurenţi.

Critica vizând îndeplinirea condiţiilor de restituire în natură, rezultată din suprapunerea doar parţială a terenului revendicat cu terenul ocupat în prezent de blocuri de locuinţe şi spaţiile aferente bunei utilizări a acestora, astfel cum ar fi dispus dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, nu se impune a mai fi analizată.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va constata că instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile de drept material, nefiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., se va respinge recursul reclamanţilor ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva Deciziei nr. 930A din 26 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 06 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - GV