Land restitution claim: appeal admitted, lower judgment quashed and remanded for inadequate reasoning

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 20.01.2006 sub nr. x/2006, repartizată spre soluţionare secţiei a V-a civile, reclamantul A. a chemat în judecată SC B. SA, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce urmează a se pronunţa, să se dispună restituirea terenului în suprafaţă de 5529 mp, situat în Bucureşti, teren ce a aparţinut bunicului său, D., precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ce urmează a fi efectuate în cauză.

În motivarea cererii de chemare în judecată, s-a arătat că terenul a cărui restituire o solicită a aparţinut bunicului său, acesta fiind obţinut în urma Reformei agrare din anul 1926, suprafaţa de 5529 mp reprezentând o parte din fosta moşie E. cu o suprafaţă totală de 3,50 ha, lot. 221, cunoscută sub denumirea de moşia F., ce era înregistrată ca aparţinând Prefecturii Judeţului Ilfov, Dosar nr. x/1925, fila x, poziţia 221.

Reclamantul susţine că terenul a intrat în posesia statului fără niciun titlu, deşi ulterior a emis un certificat de atestare a dreptului de proprietate pe o suprafaţă de 5529,14 mp în favoarea SC B. SA.

Se susţine că, deşi a adresat în condiţiile Legii nr. 10/2001, ale Legii nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 247/2005 solicitări de restituire a terenului atât Prefecturii Municipiului Bucureşti, cât şi SC B. SA nu a primit niciun răspuns, societatea pârâtă comunicându-i faptul că solicitarea sa a rămas fără obiect ca urmare a faptului că a formulat o acţiune în justiţie prin care a cerut anularea titlului de proprietate al acesteia.

Reclamantul arată că are calitatea de proprietar al terenului anterior menţionat, în calitate de moştenitor al tatălui său, A., decedat la 16.01.2003, acesta neieşind niciodată din patrimoniul acestuia.

La data de 24.02.2006 a fost depusă la dosar de către reclamant o cerere de modificare a acţiunii iniţiale, solicitându-se introducerea în cauză, în calitate de pârâţi a Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării, a Agenţiei Domeniilor Statului, Prefecturii Ilfov, Primăriei Ilfov, Oficiul de Cadastru, Geodezie şi Cartografie a Municipiului Bucureşti şi Oficiul Judeţean de Cadastru, Geodezie şi Cartografie Ilfov.

Cu privire la motivarea în fapt şi în drept a cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că, preluarea terenului ce a aparţinut bunicului său este una lipsită de o bază legală, motiv pentru care consideră că acesta îi aparţine de drept, societatea SC B. SA ocupând fără abuziv terenul proprietatea sa.

În drept, au fost indicate dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Prin încheierea de şedinţă de la termenul din data de 06.10.2006 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Agenţia Domeniilor Statului.

La data de 08.12.2006, în şedinţa publică, reprezentantul convenţional al reclamantului a arătat că înţelege să conteste Hotărârea emisă la data de 30.11.2015 de către SC B. SA.

La termenul din data de 09.02.2007, la solicitarea instanţei de a lămuri obiectul cererii de chemare în judecată, reprezentantul convenţional al reclamantului a precizat în şedinţă publică că înţelege să conteste Hotărârea Consiliului de Administraţie din data de 30.11.2005 emisă de către SC B. SA.

Totodată, prin încheierea de şedinţă de la acelaşi termen a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Prefectura Municipiului Bucureşti, Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, Agenţia Domeniilor Statului, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Ilfov şi Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bucureşti.

Prin încheierea de şedinţă din data de 01.06.2007, la solicitarea reclamantului, s-a dispus introducerea în cauză în calitate de pârât a Primăriei Municipiului Bucureşti.

La data de 26.10.2007, prin cererea completatoare depusă la dosar, reclamantul a arătat că cheamă în judecată în calitate de pârâţi Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primar General, Compania Naţională de Administrare a Fondului Piscicol şi SC B. SA, înţelegând să conteste în temeiul dispoziţiilor art. 21, art. 26 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001 Hotărârea Consiliului de Administraţie a SC B. SA din data de 30.11.2005, precum şi răspunsul primit de la aceasta prin adresa cu nr. x/20.12.2005 prin care i s-a comunicat respingerea cererii sale de restituire în natură a imobilului notificat.

Cauza a parcurs un prim ciclu procesual finalizat prin Decizia civilă nr. 849/24.11.2008, prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei primei instanţe, aceasta fiind desfiinţată, iar cauza trimisă spre rejudecare primei instanţe, soluţie menţinută ca efect al constatării perimării recursului prin Decizia civilă nr. 1391/17.02.2011 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În considerentele deciziei de casare s-a arătat că "cererea formulată de către reclamant şi înregistrată sub nr. x/17.11.2005 prin care se solicită restituirea conform dispoziţiilor Legii nr. 247/2005 a suprafeţei de 5529 mp are caracterul unei notificări şi trebuia soluţionată ca atare, prin emiterea unei decizii/dispoziţii astfel cum prevede Legea nr. 10/2001", fiind enunţate ulterior cele reţinute de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. XX/2007 pronunţată în interesul legii şi arătându-se că instanţa de fond nu a manifestat un rol activ faţă de cererea formulată de către reclamant şi aflată la dosar, impunându-se ca, în funcţie de aceasta, să se lămurească şi cadrul procesual pasiv în cauză.

Cauza a fost reînregistrară pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 31.05.2011 sub nr. x/2006*.

La data de 02.12.2011 au fost depuse la dosar precizări din partea pârâtei SC B. SA, prin care se reiterează excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, în susţinerea acesteia învederându-se faptul că au înstrăinat terenul în suprafaţă de 5529,14 mp pe care îl deţineau în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x, nr. x/03.08.2001 eliberat de către Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor către SC G. SRL, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.04.2006 de către B.N.P. H.

În ceea ce priveşte fondul cererii de chemare în judecată, se susţine că notificarea cu nr. 249/17.11.2007 a fost formulată de către reclamant tardiv, raportat la prevederile art. 22 alin. (1) din Legea 10/2001, învederându-se faptul că, potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului imperativ de 12 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Se susţine de asemenea că terenul ce face obiectul acţiunii nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, potrivit art. 8 din acest act normativ neputând face obiectul legii terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data formulării notificării, motiv pentru care se solicită respingerea acţiunii formulate ca inadmisibilă.

La termenul din data de 02.12.2011, faţă de solicitarea pârâtei SC B. SA, a fost introdus în cauză, în temeiul dispoziţiilor art. 57 alin. (1) din C. proc. civ., în calitate de intervenient în interes propriu, SC G. SRL.

La data de 07.06.2013 reclamantul a depus la dosar o cerere de precizare a acţiunii, în sensul că formulează, în principal, o cerere de revendicare a imobilului în suprafaţă de 5529 mp întemeiată pe prevederile art. 480 din C. civ., iar în subsidiar, a solicitat acordarea de despăgubiri, în ipoteza în care imobilul nu poate fi retrocedat în natură, prin raportare la Legea nr. 10/2001, solicitând astfel, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primar General, obligarea acestuia la emiterea unei dispoziţii de acordare de despăgubiri pentru imobilul ce a format obiectul notificării.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ., art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 44 din Constituţie, Legea nr. 10/2001.

La acelaşi termen de judecată, prin încheierea de şedinţă, faţă de precizările formulate de către reclamant s-a luat act de faptul că au calitatea de pârâţi în cauză SC B. SA precum şi Municipiul Bucureşti, prin Primar General, iar calitatea de intervenient în interes propriu SC G. SRL.

La data de 13.09.2013 reclamantul a depus la dosar o nouă cerere precizatoare a acţiunii iniţiale, învederând faptul că obiectul dedus judecaţii este soluţionarea de către instanţă a notificării formulate în legătură cu terenul în suprafaţă de 5.529 mp, respectiv a notificării nr. x/17.11.2005 la care a făcut referire şi Curtea de Apel prin Decizia civilă nr. 849 A/24.11.2008, temeiul de drept al acţiunii fiind art. 25 şi 27 din Legea nr. 10/2001.

Reclamantul solicită ca instanţa să constate că autorul său a fost proprietar al suprafeţei de teren ce face obiectul notificării, fiind deposedat fără titlu de către stat, să se constate faptul că titlul pârâtei SC B. SA nu este un titlu valabil şi să se dispună obligarea acesteia şi a intervenientei SC G. SRL să restituie suprafaţa de teren de 5.529 mp, având în vedere că pârâta a vândut această suprafaţă de teren intervenientei în timpul procesului.

Totodată, în baza art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 modificată se solicită ca prin hotărârea ce urmează a se pronunţa să se dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC B. SA şi SC G. SRL, autentificat sub nr. x/14.04.2006, vânzare efectuată în timpul prezentului proces, fără ca notificarea pe care o formulase în legătură cu terenul să fi fost soluţionată.

În subsidiar, în situaţia în care restituirea în natură a imobilului nu va fi posibilă, reclamantul solicită despăgubiri în echivalent, în temeiul dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Legea 10/2001.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă, reclamantul arată că înţelege să se judece în contradictoriu cu pârâţii SC B. SA, SC G. SRL, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi Agenţia Domeniilor Statului.

La data de 13.09.2013 la dosar a fost depusă de către intervenientul în interes propriu SC G. SRL o cerere de chemare în garanţie a SC B. SA, solicitându-se ca, prin hotărârea ce urmează a se pronunţa, în situaţia admiterii acţiunii principale, să se dispună obligarea SC B. SA la plata sumei de 264.000 de euro, echivalentul a 1.183.960 RON, reprezentând preţul plătit pentru terenul ce face obiectul retrocedării din prezentul dosar, obligarea SC B. SA la plata sumei de 14.687 RON reprezentând cheltuielile efectuate la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare al imobilului precum şi obligarea SC B. SA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

Prin Sentinţa civilă nr. 1287 din 23.10.2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a calificat drept apărare de fond excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, a respins, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor SC B. SA şi Municipiul Bucureşti, prin Primar General, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Agenţia Domeniilor Statului şi a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii SC B. SA, Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi intervenienta SC G. SRL. Totodată, a respins atât acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Agenţia Domeniilor Statului, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, cât şi cererea de chemare în garanţie formulată de către intervenienta SC G. SRL împotriva pârâtei SC B. SA ca fiind lipsită de obiect şi a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 4340 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în prezenta cauză (onorariu avocat), precum şi la plata către intervenientul principal SC G. SRL a sumei de 20.092 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în prezenta cauză (taxă de timbru şi onorariu avocat).

Prin Decizia nr. 308A din 14 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 1287/23.10.2015 şi a încheierii de şedinţă din data de 22.11.2013, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2006, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Agenţia Domeniilor Statului, cu sediul în Bucureşti, SC B. SA prin administrator judiciar I. SPRL şi cu intimata-intervenientă SC G. SRL. A fost obligat apelantul la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2000 RON reduse, cheltuieli efectuate de intimata-intervenientă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut ca fiind judicioase motivele pentru care tribunalul a reţinut că nu există temeiuri suficiente pentru a considera că, la data preluării de către stat a terenului în discuţie, acesta s-ar fi aflat în patrimoniul autorului reclamantului.

Aşa cum a reţinut şi tribunalul, lui D. i-a fost atribuită prin reforma agrară din anul 1921 o suprafaţă de 3,50 ha ce a făcut parte din fosta Moşie E., iar, din această suprafaţă de teren, la nivelul anului 1948, o suprafaţă de 30.000 mp "teren viran", incluzând-o pe cea în litigiu, era menţionată într-o procură autentificată prin care proprietarul D. îl împuternicea pe fiul său A. să o vândă pe parcele.

Fără a se cunoaşte exact modalitatea de preluare a terenului de către stat la nivelul anului 1950, nu există niciun înscris care să ateste că preluarea s-a făcut de la autorul reclamantului, însă nu există nici temeiuri solide pentru o prezumţie în favoarea tezei pretinsă de reclamant -că la momentul preluării autorul său era proprietar- în condiţiile în care în anul 1948 proprietarul (autorul reclamantului) împuternicea pe unul din fiii săi să lotizeze şi să vândă terenul în suprafaţă de 3,5 ha, coroborat cu faptul că în finalul procurii se menţiona dreptul mandatarului de a perfecta vânzarea pentru trei loturi din acelaşi corp ce fuseseră deja înstrăinate anterior prin chitanţă sub semnătură privată şi cu împrejurarea că, în legătură cu această suprafaţă ce a făcut obiectul procurii s-au derulat între reclamant şi numeroşi alţi posesori de parcele mai multe litigii având ca obiect uzucapiune sau revendicare (a se vedea toate încheierile şi sentinţele aflate la filele x din vol. III al dosarului tribunalului în rejudecare), precum şi identificarea de către expertul topo a diferite curţi aparţinând unor posesori particulari ce se situează în interiorul conturului terenului revendicat.

Curtea a menţionat că reclamantului îi revine sarcina de a dovedi că autorul său era proprietar la data preluării bunului de către stat; în absenţa unui înscris care să ateste cu certitudine acest fapt, împrejurările ce rezultă din dovedirea unui titlu de proprietate sau a unor menţiuni legate de aceasta în perioada anterioară preluării, precum şi regăsirea ulterior a terenului în posesia statului pot susţine o prezumţie de preluare a imobilului de către stat de la reclamant (autorul acestuia); totuşi, această prezumţie este şubrezită în speţă şi nu mai poate opera atunci când apar elemente probatorii care sunt apte să fundamenteze o prezumţie contrară, aşa cum s-a arătat mai sus.

Prin urmare, ceea ce tribunalul în mod corect a făcut a fost nu să constate că terenul a fost preluat de stat de la alte persoane, ci că nu există suficiente temeiuri pentru a prezuma că terenul a fost preluat de la autorul reclamantului în lipsa unei dovezi directe.

În aceste condiţii, nefiind dovedită preluarea terenului de către stat de la autorul reclamantului şi, deci, calitatea autorului reclamantului de a fi fost proprietar la momentul preluării, nu se poate reţine nici calitatea reclamantului de a fi persoană îndreptăţită la restituirea bunului conform Legii nr. 10/2001, ceea ce face ca soluţia de respingere a acţiunii formulate atât împotriva SC B. SA, cât şi împotriva Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi a intervenientei SC G. SRL să fie corectă şi să fie păstrată.

În ceea ce priveşte raportul litigios relativ la intervenienta SC G. SRL se reţine, suplimentar, că nu doar raportul de expertiză efectuat în faţa primei instanţe, ci şi cel efectuat în apel confirmă lipsa unei suprapuneri între terenul intervenientei şi cel cu privire la care invocă drepturi reclamantul.

În baza art. 296 C. proc. civ., a respins, ca nefondat, apelul împotriva sentinţei tribunalului.

A respins, de asemenea, apelul şi în ceea ce priveşte încheierea din data de 22.11.2013, întrucât în mod corect a fost respinsă, ca tardivă, completarea ulterioară a acţiunii cu un nou petit (anularea vânzării-cumpărării nr. 749/2006), în condiţiile în care această completare a fost făcută fără acordul părţilor după prima zi de înfăţişare şi după ce se depusese o cerere precizatoare şi se pusese în discuţie probarea titlurilor a căror comparare se solicita.

În baza art. 274 şi urm. C. proc. civ. a fost obligat apelantul să plătească intervenientei cheltuieli de judecată reduse, în raport cu dificultatea litigiului din perspectiva intervenientei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., motivat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 din C. proc. civ.

Cu privire la primul capăt de cerere, se solicită a se constata că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind nemotivată, impunându-se casarea cu trimitere pentru următoarele considerente:

În primul rând, din cele 14 pagini ale hotărârii recurate, motivarea instanţei cu privire la soluţia luată se întinde pe aproximativ o pagină şi jumătate. Desigur, motivarea nu este o problemă de cantitate ci una de calitate, însă este evident că o speţă de o asemenea complexitate, în care s-a administrat un probatoriu complex,cuprinzând adrese efectuate la peste 10 instituţii la care s-a şi răspuns, nu poate fi în mod temeinic argumentată într-un spaţiu atât de redus.

În primul rând, argumentaţia instanţei cu privire la respingerea apelului împotriva încheierii din 22.11.2013 nu se referă la stabilirea primei zile de înfăţişare. Instanţa de apel nu a arătat care este elementul faţă de care s-a raportat la stabilirea tardivităţii, nu a arătat de ce termenul din 22.11.2013 nu era prima zi de înfăţişare şi nu a justificat în vreun fel constatarea tardivităţii, rezumându-se la a prelua argumentaţia tribunalului.

Mai mult, prin cererea de apel, s-au invocat argumente care arătau că termenul din 22.11.2013 era prima zi de înfăţişare şi anume:

"în opinia acestuia, în mod greşit instanţa de judecată prin încheierea din 22.11.2013 a constatat tardivitatea cererii, calificând-o ca o cerere modificatoare când, în realitate, aceasta era o cerere precizatoare ce era formulată în termen cu respectarea dispoziţiilor art. 132 din C. proc. civ., deoarece cauza fusese repusă pe rol instanţa a dat termen în vederea depunerii de precizării, nu era stabilit cadrul procesual, deoarece nu fusese timbrată cererea de chemare în garanţie, părţile formulaseră cereri de amânare pentru a lua la cunoştinţă de precizare-deci nu era atinsă prima zi de înfăţişare".

Instanţa nu a analizat niciunul din aceste argumente, limitându-se la a copia argumentele instanţei de fond cu privire la acest aspect, fără a face o nouă analiză şi fără a răspunde criticilor ridicate de reclamant.

Instanţa de apel a preluat sumar argumentaţia instanţei de fond ignorând faptul că reclamantul a ridicat apărări în apel ce se impuneau a fi analizate.

Sub aspectul soluţiei de fond, se observă că instanţa de apel are aceeaşi argumentare sumară, bazată pe faptul că reclamantul nu a putut face dovada că s-a preluat terenul de la bunicul său precum şi pe faptul că a existat un mandat pentru vânzarea pe loturi a terenului.

Instanţa nu-i putea impune reclamantului să demonstreze un fapt negativ nedeterminat şi anume că niciodată, din 1920 şi până în prezent nici reclamantul, nici tatăl şi nici bunicul său nu au vândut terenurile, iar instanţa de apel nu a arătat în niciun fel cum a ajuns la concluzia faptului pozitiv contrar şi anume vânzarea terenului.

Chiar dacă s-ar fi vândut o parte din teren, obiectul dedus judecăţii este reprezentat de suprafaţa de 5529 mp. Or, cu certitudine, nu s-au vândut 3.5 ha.

Totodată, instanţa nu a arătat în ce fel terţe persoane ocupă terenul care are legătura cu calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită, întrucât este notoriu că multe bunuri expropriate au ajuns în stăpânirea altor persoane decât cele îndreptăţite.

Un al doilea motiv de casare este reprezentat de solicitarea de refacere a raportului de expertiză, probă care nu poate fi administrată pe calea recursului, întrucât instanţa de apel nu a intrat în cercetarea fondului, iar expertiza a fost făcută formal, sens în care se impune refacerea acesteia, pentru a se determina dacă există suprapunere între cele două terenuri.

În primul rând, în mod greşit instanţa de apel nu a ţinut cont la evaluarea valorii probatorii a expertizei de înscrisul emanat de la Serviciul Judeţean de Cadastru şi Cartografie Ilfov prin care se arată că documentaţia cadastrală în baza căreia s-a constituit dreptul de proprietate al B. este greşită, că s-a decis anularea procesului-verbal de recepţie nr. x/18.11.1999 emis de OCOT Ilfov şi că se impune şi anularea certificatului nr. x/03.08.2001.

Este evident că există o marjă de eroare cuantificabilă în această suprapunere or, în mod greşit, instanţa de apel a refuzat să ceară expertului lămurirea acestui aspect, denaturând sensul şi concluziile expertizei tehnice. O asemenea detaliere este importantă deoarece o suprapune între cele două terenuri, chiar dacă este parţială, duce la admiterea acţiunii astfel că, în scopul aflării adevărului şi pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice este imperativ ca instanţa să aibă la dispoziţie toate variantele privind identificarea terenului.

Cu privire la cel de-al doilea obiectiv al expertizei efectuate în apel, în mod greşit instanţa a refuzat să dispună completarea raportului cu identificarea terenului în baza certificatului de atestare seria x nr. x/03.08.2001.

Cu privire la cel de-al treilea obiectiv al expertizei, faţă de completările solicitate la primele două obiective încuviinţate de instanţă, se va impune completarea şi acestuia prin raportare la noile identificări făcute de expert.

În mod greşit instanţa de apel a respins cererile de completare a expertizei faţă de obiecţiunile prezentate anterior, denaturând sensul constatărilor tehnice şi bazându-se pe speculaţiile expertului şi pe concluzii despre care chiar expertul a reţinut că au un grad de relativitate.

Instanţa de apel a fost învestită cu un capăt de cerere ce avea ca obiect diminuarea cheltuielilor de judecată acordate de către instanţa de fond, însă, faţă de acest capăt de cerere, instanţa de judecată nu a pronunţat nicio soluţie.

Astfel, lipsa motivării şi preluarea întocmai a motivării tribunalului, necesitatea refacerii raportului de expertiză prin raportare la toate actele de la dosare-acte de proprietate, dar şi adrese de la instituţiile abilitate, precum şi lipsa pronunţării pe un capăt de cerere sunt cele trei motive de casare raportate la dispoziţiile art. 304 punctul 7 C. proc. civ. coroborat cu 312 din C. proc. civ.

În subsidiar, în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 din din C. proc. civ. de la 1865, se solicită modificarea deciziei atacate şi admiterea apelului aşa cum a fost formulat pentru următoarele considerente:

Curtea de Apel, prin decizia atacată, a reţinut că nu există temeiuri suficiente pentru a se considera că terenul a fost preluat de la autorii reclamantului, în lipsa unor dovezi directe. Or, în opinia recurentului-reclamant, instanţa nu poate să respingă acţiunea pe o supoziţie, acesta neputând face dovada unui fapt negativ.

Astfel, instanţa de judecată nu a analizat obiectul dedus judecăţii în raport de învestirea sa şi de criticile din cererea de apel, în mod greşit considerând că s-a creat o prezumţie contrară, de natură să o răstoarne pe acea potrivit cu care de la tatăl recurentului a fost expropriat terenul în discuţie. Atâta timp cât ultimul proprietar din registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni au fost autorii subsemnatului şi atâta timp cât terţe persoane nu au emis pretenţii asupra acestui teren, este evident ca acea intenţie de vânzare nu s-a concretizat şi că terenul a aparţinut la momentul preluării, anul 1952, antecesorilor recurentului.

Instanţa de apel nu a analizat adevăratele motive pentru care intimata ar fi trebuit să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu, neputându-se considera că a dat un răspuns la notificarea acestuia.

Soluţia instanţei de apel este dată cu încălcarea Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 247/2005 întrucât din dosar rezultă fără echivoc că terenul a fost al reclamantului şi că a fost preluat de stat la nivelul anului 1950. Dacă terenul era vândut unor terţi, aceştia ar fi apărut ca şi proprietari la Cartea funciară şi ca plătitori de impozit la Administraţia Financiară.

Simpla existenţă a unei procuri cu privire la o şesime din întregul teren nu are greutatea să nască o prezumţie în sensul vânzării întregii suprafeţe de teren.

În ceea ce priveşte restituirea prin echivalent bănesc, nu există niciun impediment legal în admiterea cererii, şi din această perspectivă având loc o încălcare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 247/2005.

Recurentul susţine că, având în vedere cheltuielile efectuate de către SC G., aceasta a fost intervenient în nume propriu, astfel că intervenţia în proces a fost una facultativă, nu una obligatorie şi doar admiterea cererii de intervenţie în contradictoriu cu acesta putea duce la admiterea cheltuielilor de judecată.

Sub aspectul dovedirii de către reclamant a faptului că autorul său era proprietar la data preluării bunului de către stat, se remarcă atât motivarea lapidară a Curţii de Apel, cât şi greşita aplicare a Legii nr. 10/2001, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., atunci când s-a reţinut că autorii recurentului nu mai erau proprietari la data preluării bunului, în contextul în care preluarea terenului de către stat este dovedită cu actele de proprietate, cu actele emise de instituţiile abilitate, precum şi cu faptul că recurentul nu mai deţine imobilul în prezent.

Cu privire la faptul preluării, în mod greşit instanţa de apel a reţinut situaţia de fapt în sensul că terenul a fost expropriat pentru a se face o carieră de nisip, în anii 1950 şi, după ce s-a renunţat la această carieră, foştii muncitori au rămas acolo şi şi-au construit întâi barăci şi magazii şi apoi case permanente.

Totodată, instanţa de judecată a interpretat greşit actul dedus judecăţii atunci când a considerat că nu există o identitate de imobile, în acest sens fiind adresele de la dosar fond, emise de la ANAF şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin care se face dovada identităţii între imobilul din str. x A şi cel din str. x.

De vreme ce instanţa nu a negat preluarea bunului, nu a negat calitatea de proprietar a autorilor recurentului, nu a negat faptul că în prezent bunul nu îi mai aparţine acestuia şi nici nu a existat vreo pretenţie din partea vreunei terţe persoane este evident că autorii recurentului nu au vândut nimănui şi că acesta are calitatea de persoană îndreptăţită.

Intimata-intervenientă SC G. SRL a formulat întâmpinare, solicităm respingerea recursului formulat de către A.

Analizând recursul, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte constată următoarele:

Motivarea este de esenţa hotărârilor şi constituie o garanţie pentru părţi că cererile lor au fost analizate cu atenţie şi oferă posibilitatea exercitării controlului judiciar.

Analiza pe care judecătorul o face, în legătură cu motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea în sensul unei anumite soluţii, trebuie să fie clară şi simplă, precisă, concisă şi fermă, să aibă putere de convingere. La fel de exactă trebuie să fie şi motivarea în ceea ce priveşte cererile pe care le-a respins sau argumentele pe care le-a înlăturat.

În prezenta cauză, acţiunea a fost completată cu un nou petit având ca obiect anularea vânzării-cumpărării nr. 749/14.04.2006 încheiată între SC B. SA şi SC G. SRL, completare care a fost respinsă ca tardivă întrucât ar fi fost formulată după prima zi de înfăţişare.

În motivele de apel s-au invocat argumente care arătau de ce, în opinia apelantului, termenul din 22.11.2013 nu constituia prima zi de înfăţişare. Astfel, apelantul a menţionat că, în mod greşit, instanţa de judecată, prin încheierea din 22.11.2013, a constatat tardivitatea cererii, calificând-o ca o cerere modificatoare când, în realitate, aceasta era o cerere precizatoare ce era formulată în termen, cu respectarea dispoziţiilor art. 132 din C. proc. civ. la acel moment nu era stabilit cadrul procesual deoarece cauza fusese repusă pe rol şi instanţa a dat termen în vederea depunerii de precizării; nu fusese timbrată cererea de chemare în garanţie; părţile formulaseră cereri de amânare pentru a lua la cunoştinţă de precizare, motiv pentru care nu era atinsă prima zi de înfăţişare.

Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a răspuns acestor critici atunci când a reţinut că termenul din 22.11.2013 nu reprezintă prima zi de înfăţişare, astfel că este fondată critica recurentului potrivit căreia instanţa de apel nu a arătat care este elementul faţă de care s-a raportat la stabilirea tardivităţii şi nu a justificat în vreun fel constatarea tardivităţii.

Totodată se constată că instanţa de apel a omis a analiza aspectele legate de contestarea obligării apelantului la plata cheltuielilor de judecată către SC G. SRL, în calitate de intervenient, de către prima instanţă.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, Înalta Curte observă mai întâi că motivele de apel, dezvoltate în cuprinsul a 12 pagini, au fost sintetizate de către instanţa de apel extrem de succint, într-un singur paragraf de 11 rânduri. Totodată, motivarea deciziei date în apel nu întruneşte cerinţele unei motivări convingătoare, fiind bazată pe o prezumţie la care s-a ajuns în lipsa unei analize riguroase a aspectelor invocate în cuprinsul cererii de apel tocmai pentru a răsturna prezumţia reţinută de instanţă (de vânzare, de către autorul recurentului, a imobilului în litigiu, anterior momentului naţionalizării).

Astfel, în motivele de apel s-a cerut: să se ţină seama de adresa Administraţiei Financiare aflată la dosar, din care rezultă că din anul 1952 nu s-a mai plătit impozit de către A., (ceea ce, într-o interpretare per a contrario, înseamnă că până la acea dată acesta s-a considerat proprietar şi a achitat impozit pentru terenul în litigiu, dovedindu-se implicit că naţionalizarea s-a realizat de la acesta, de vreme ce nu apar alte persoane plătitoare de impozit, care să fie menţionate în Cartea Funciară); că o eventuală înstrăinare a imobilului nu putea privi întreaga suprafaţă a imobilului de 3,5 ha, ci doar o parte a acestuia; că nu s-a dovedit că din suprafaţa înstrăinată făcea parte terenul ocupat de SC G. SRL; că motivarea acţiunii nu se poate întemeia pe prezumţia vânzării terenului de către autorul apelantului, anterior momentului naţionalizării, întrucât apelantul nu poate fi obligat să facă dovada unui fapt negativ, anume lipsa vânzării, câtă vreme titlul de proprietate al autorului său dovedeşte deţinerea dreptului de proprietate până la momentul naţionalizării; faptul că terenul a fost dat SC B. dovedeşte preluarea abuzivă de la bunicul apelantului deoarece, dacă erau în posesia unor terţi-cumpărători, terenul nu mai putea fi dat de către Ministerul Agriculturii către SC B. SA.

De asemenea, apelantul a solicitat efectuarea unei noi expertize în faza procesuală a apelului pentru identificarea suprafeţei de 3,5 ha, a persoanelor care ocupă această suprafaţă de teren şi a titlurilor de proprietate existente cu privire la această suprafaţă de teren, motivându-şi cererea în raport de împrejurarea că prima instanţă şi-a încălcat rolul său activ, întemeindu-şi greşit soluţia pe o prezumţie, cu privire la suprafaţa de 5529 mp ce face parte din suprafaţa totală de 3,5 ha teren.

Înalta Curte constată că toate criticile enunţate anterior nu au fost analizate în apel, deşi aspectele supuse dezbaterii puneau în discuţie tocmai răsturnarea prezumţiei la care a ajuns instanţa.

Motivarea hotărârii judecătoreşti presupune în primul rând stabilirea corectă, în formă concisă şi clară, a situaţiei de fapt, în ordine logică sau cronologică. Pentru fiecare din faptele reţinute se vor arăta probele pe baza cărora au fost stabilite, pentru a nu se înţelege că este vorba de simple afirmaţii sau presupuneri, ci de probe legal administrate în cadrul procesului. Dacă probele sunt contradictorii, trebuie examinate în mod comparativ şi motivat de ce au fost reţinute unele şi înlăturate celelalte. În acest fel judecătorul stabileşte adevăratele raporturi dintre părţile aflate în conflict.

Aceste exigenţe nu au fost respectate de către instanţa de apel care a pronunţat soluţia bazându-se pe o prezumţie neconvingător motivată, în absenţa analizei criticilor din apel şi a concludenţei şi pertinenţei tuturor probelor administrate în cauză.

Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte consideră că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., care are ca efect casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare către instanţa de apel, întrucât aspectele neanalizate pot fi interpretate ca o necercetare a fondului cauzei.

În acest context celelalte critici, încadrate în art. 304 pct. 8 şi 9 din C. proc. civ., nu vor mai putea fi analizate, acestea urmând a fi avute în vedere cu prilejul rejudecării apelului.

În rejudecare, instanţa de apel se va preocupa de stabilirea şi întinderea dreptului de proprietate al reclamantului în raport de titlul său de proprietate cu privire la suprafaţa de 3,5 ha teren, urmând a identifica dacă alte persoane au ocupat acest teren, care sunt actele de proprietate ale acestor persoane şi succesiunea lor în timp. Se va stabili în concret, în raport de această împrejurare şi de toate probele dosarului, dacă suprafaţa de teren în litigiu, de 5529 mp, a ieşit sau nu din patrimoniul autorului reclamantului, anterior momentului naţionalizării.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 308A din 14 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - GV