Retrial inadmissible for contradiction with legal unification decision lacking tripartite identity; restitution of unduly paid public servant bonuses

Asupra cererii de revizuire de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 3.810 din 11.04.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, ca neîntemeiată.

A admis acţiunea privind pe reclamanta Autoritatea de Supraveghere Financiară, în contradictoriu cu pârâta A.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.934 RON reprezentând drepturi salariale încasate necuvenit.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale aferentă acestei sume calculată de la data pronunţării hotărârii până la achitării integrale a debitului.

Prin Decizia nr. 1.152 din 9 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta A. împotriva Sentinţei civile nr. 3.810 din 11.04.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, în speţă, nu este vorba despre a contesta valoarea juridică a contractelor colective de muncă şi obligaţiile pe care acestea le nasc în sarcina angajatorilor, potrivit legii şi deciziilor Curţii Constituţionale, ci despre sancţionarea unei plăţi făcute în contra unei interdicţii legale, ceea ce dă naştere obligaţiei de restituire pe tărâmul art. 256 alin. (1) din C. muncii, independent de reaua sau buna credinţă a salariatului, care nu e de natură să acopere lipsa cauzei la baza primirii sumei. Nici culpa angajatorului în efectuarea plăţii nu reprezintă motiv de păstrare a sumei necuvenite, dimpotrivă, eroarea în efectuarea ei constituie condiţie de naştere a obligaţiei izvorâte din plata nedatorată.

Mai departe, dacă se stabileşte că plata este necuvenită, devine nefondată orice pretenţie de protecţie a ei, în calitate de "bun" încadrabil în ipoteza art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană. Or, după cum a argumentat şi prima instanţă, lipsa temeiului legal în acordarea de premii în anul 2012, ca urmare a supunerii instituţiei prevederilor Legii nr. 283/2011, a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat (valorificabilă în efectul său pozitiv), prin Sentinţa civilă nr. 3.642 din 20.11.2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/2013, irevocabilă prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3.647 din 17.11.2015, astfel că nu ar mai putea fi pusă în discuţie, spre a face obiectul unei aprecieri diferite în prezentul proces.

Cât priveşte incidenţa Legii nr. 124/2014, curtea de apel a reţinut că aceasta nu este numaidecât atrasă de aplicabilitatea prevederilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, instituţiei reclamante. Dispoziţiile celor două texte au sferă a destinatarilor diferită. Astfel, în timp ce art. 7 alin. (2) din Legea nr. 283/2011 dispune pentru toate autorităţile publice, indiferent de modul de finanţare, în sensul că le este interzis să acorde premii şi prime de vacanţă, art. 1 lit. a) din Legea nr. 124/2014, vorbeşte, în calitate de beneficiar al său, despre personalul ale cărui drepturi de natură salarială au fost stabilite, între altele, în baza Legii nr. 283/2011 privind aprobarea O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar. Nu există niciun motiv identificabil în textele de lege evocate (ori în logica formală), pentru care să tragem concluzia că dacă autoritatea administrativă reclamantă intră în ipoteza unei dispoziţii speciale a Legii nr. 283/2011, care îi formulează o interdicţie, atunci personalului său îi profită prevederile Legii nr. 124/2014. În realitate, suma în discuţie nu a fost acordată în aplicarea Legii nr. 283/2011, ci în dispreţul ei. De asemenea, referirea Legii nr. 124/2014 la Legea nr. 283/2011 este strictă şi limitativă, cât priveşte personalul ale cărui venituri de natură salarială sunt stabilite în baza Legii nr. 283/2011, neputând fi extinsă la alte categorii, neavute în vedere de domeniul său de aplicare, cum ar fi a personalului care, deşi nesalarizat conform Legii nr. 283/2011, este ţinut să restituie sume necuvenite prin raportare la o dispoziţie prohibitivă adresată angajatorului de aceeaşi lege. Aşadar, nu este suficient ca angajatorul să fi nesocotit o normă ce-i era destinată a Legii nr. 283/2011, pentru ca personalul său să fie beneficiarul Legii nr. 124/2014, ci este necesar ca acesta din urmă să satisfacă ipoteza textului art. 1, respectiv să fie salarizat în baza Legii nr. 283/2011. Ipoteza fiind exclusă, şi beneficiul Legii nr. 124/2014 este înlăturat de la aplicare.

În fine, se învederează şi inaplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 17 din 2016, pronunţată în dezlegarea unei chestiuni de drept prin care, în interpretarea prevederilor art. 1, art. 21 şi art. 26 lit. h) raportat la prevederile art. 64 din Legea nr. 94/1992, a prevederilor art. 132, art. 138 alin. (5) art. 142, art. 148, art. 151 şi art. 152 din Legea nr. 62/2011 şi a prevederilor art. 229 alin. (4), art. 254 şi art. 268 alin. (1) lit. d) din C. muncii, republicat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că o decizie a Curţii de Conturi, emisă în exercitarea atribuţiilor sale de control, prin care s-a stabilit că anumite drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unei instituţii publice finanţate integral din venituri proprii au fost acordate nelegal, raportat la prevederile legale privind salarizarea în instituţiile publice, nu lipseşte de efecte clauzele contractului colectiv de muncă prin care acele drepturi au fost stabilite, a căror nulitate nu a fost constatată de către instanţele judecătoreşti, în condiţiile legii.

Astfel, prima de merit în cauză nu rezultă ca drept direct din contractul individual ori colectiv de muncă, ea nu este un adaos salarial propriu-zis care să intre în componenţa lunară a remuneraţiei, ci un bonus de performanţă, un câştig facultativ în cadrul unui eventual sistem de premiere, la dispoziţia Consiliului şi Directorului General al Comisiei de Supraveghere (vezi Decizia nr. 130 din 18.12.2012), pentru care, în speţă, plata nedatorată a fost stabilită ca derivând nemijlocit din lege, iar nu dintr-o presupusă nelegalitate a convenţiei colective. Legea care interzice autorităţilor publice, indiferent de modul de finanţare, să acorde premii în anul 2012, nu cauzează nulitatea contractului colectiv care le prevede sau le admite posibilitatea (sancţionabilă, de altfel, pentru motive existente la data încheierii), ci antamează doar aplicabilitatea acestuia, în limitele restricţiei legiferate. Este vorba despre o restrângere a exerciţiului dreptului, care, pe durata şi în condiţiile specificate, atinge efectele contractului, nu şi valabilitatea pe fond a acestuia.

Situaţia particulară a pârâtei, care a primit drepturile de natură salarială necuvenite în temeiul unei hotărâri judecătoreşti de reintegrare şi de plată a despăgubirilor prevăzute de art. 80 din C. muncii, nu este de natură să o exonereze de obligaţia de restituire. În cazul acesteia, doar momentul plăţii acestor drepturi a fost diferit (ulterior), faţă de ceilalţi salariaţi ai reclamantei A.S.F., caracterul nedatorat al plăţii fiind, însă, acelaşi, cu consecinţa naşterii obligaţiei de restituire.

Din înscrisurile de la dosarul de fond, reprezentând desfăşurătorul cu sumele achitate pârâtei A. în temeiul hotărârii judecătoreşti de reintegrare, aferente perioadei 13.02.2012 - 09.05.2013, rezultă că în despăgubirile achitate în baza art. 80 din C. muncii au fost incluse atât prima de vacanţă, cât şi suma reprezentând tichetele cadou, a căror restituire se solicită prin cererea de chemare în judecată. Caracterul nedatorat al acestora, mai sus argumentat, impune restituirea lor către angajator, fără a se putea opune puterea/autoritatea de lucru judecat a sentinţei de reintegrare, astfel cum în mod neîntemeiat susţine apelanta. Instanţa care a dispus reintegrarea a obligat angajatorul la plata despăgubirilor egale cu salariile şi cu alte drepturi de care ar fi beneficiat salariata, dacă nu ar fi fost concediată. Or, prima de vacanţă şi tichetele cadou nu fac parte dintre drepturile legal cuvenite salariatei şi, prin urmare, nici din despăgubirile pentru concedierea nelegală.

Nu prezintă relevanţă nici împrejurarea că situaţia apelantei pârâte nu figurează ca atare în raportul Curţii de Conturi, întrucât izvorul obligaţiei de restituire a sumelor încasate necuvenit nu îl constituie raportul Curţii de Conturi, ci plata nedatorată.

Raportul Curţii de Conturi asupra înregistrării unui prejudiciu, sursei acestuia şi persoanelor răspunzătoare, nu leagă instanţa, ţinută la propria apreciere asupra tuturor elementelor răspunderii materiale, în mod primar, nederivat din opinia altor subiecte de drept.

În acelaşi context, nu poate fi reţinută nici susţinerea apelantei, în sensul că nu ar avea calitate procesuală pasivă, întrucât nu figurează în raportul Curţii de Conturi. Calitatea procesuală pasivă presupune identitatea dintre pârât şi persoana obligată în raportul juridic litigios. Or, în speţă, această identitate este întrunită, salariata fiind persoana care a încasat de la angajator nişte drepturi salariale necuvenite.

În ceea ce priveşte obligarea apelantei la plata dobânzii legale aferente sumelor de restituit, şi sub acest aspect prima instanţă a făcut o corectă aplicare a legii.

În lumina Deciziei în interesul legii nr. 2 pronunţate de instanţa supremă la data de 17.02.2014, principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, independent de cauza contractuală sau delictuală a acestuia, impune acoperirea atât a pierderii efectiv suferite - damnum emergens, precum şi a beneficiului de care a fost lipsit - lucrum cessans, reprezentând tocmai daunele-interese moratorii, datorate pentru punerea în imposibilitate de a beneficia de sumele cuvenite, pe perioada întârzierii executării lor, ceea ce prezumă suportarea unei pagube evaluate legal la nivelul dobânzii legale.

Dobânda legală este echivalentul lipsei de folosinţă în intervalul de referinţă, astfel că ea este datorată începând cu data scadenţei fiecărei sume în parte şi până la data plăţii, potrivit art. 1535 (1) C. civ.

Împotriva acestei decizii, pârâta A. a formulat cerere de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8, raportat la art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., solicitând anularea hotărârii, cu referire la înscrisul nou - Decizia nr. 37 din 29.05.2017 - prima hotărâre (comunicată revizuentei la data de 12.06.2018), pronunţată de Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în dosarul nr. x/2017.

În temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuenta a arătat că Decizia nr. 1.152 din data de 9 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti încalcă autoritatea de lucru judecat şi este contrară Deciziei nr. 37 din 29.05.2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

La nivelul hotărârilor instanţelor de judecată există contrarietate, revizuenta fiind obligată să restituie în anul 2018 o sumă de bani, sumă primită/încasată în baza unei decizii irevocabile din anul 2013, sumă pretins a reprezenta o primă de vacanţă în condiţiile în care nu i-au fost achitate alte drepturi salariale cuvenite şi de care ceilalţi salariaţi CSSPP au beneficiat (pensie facultativă, cv. cheltuieli medicale, cv. cursuri de pregătire profesională, etc.)

Chiar A.S.F. a probat faptul că nu i-au fost achitate toate drepturile salariale şi/sau alte drepturi cuvenite, de la data concedierii din 13.02.2012 şi până în prezent.

La dosarul nr. x/2015 nu a existat o copie a motivării Deciziei nr. 37 din 29.05.2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2017, şi nici completul de judecată nu a comunicat o astfel de decizie/motivare, ci a ales doar să invoce minuta Deciziei nr. 37 din 29.05.2017 în conţinutul motivării Deciziei civile nr. 1.152 din 09.03.2018, comunicată revizuentei la data de 10.05.2018.

În concluzie, hotărârea civilă nr. 1.152 din 09.03.2018, dosar nr. x/2015, hotărâre comunicată revizuentei la data de 10 mai 2018, este nelegală, însă are caracter definitiv şi este executorie. Faţă de argumentele prezentate, revizuenta a solicitat compensarea sumelor dispuse prin hotărârea civilă nr. 1.152 din 09.03.2018, cu sumele datorate acesteia de către A.S.F., în temeiul hotărârii civile nr. 2.125 din 04.03.2013, definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 5.007 din 25.10.2013, dosar nr. x/2012, fără a se limita drepturile salariale sub formă de pensie facultativă, contravaloare cheltuieli medicale, contravaloare cursuri de perfecţionare efectuate pe cont propriu, etc., aşa cum au fost probate şi a solicitat oficial începând cu 04/2013.

În susţinerea cererii de revizuire, revizuenta A. a prezentat şi istoricul litigiului dintre părţi, arătând, totodată, că Decizia nr. 1.152 din data de 9 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti i-a fost comunicată la data de 10.05.2018, iar Decizia nr. 37 din 29.05.2017, pronunţată de Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie - înscris nou, i-a fost comunicată la data de 12.06.2018, exclusiv ca urmare a solicitărilor sale.

Cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. urmează a fi respinsă pentru următoarele considerente:

Revizuenta A. a solicitat instanţei anularea Deciziei nr. 1.152 din data de 9 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în temeiul dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., normă care deschide părţilor calea acestei căi extraordinare de atac, de retractare, pentru cazul în care există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

S-a susţinut că decizia a cărei anulare se cere este contrară Deciziei nr. 37 din 29.05.2017, pronunţată de Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în dosarul nr. x/2017.

În aplicarea dispoziţiilor art. 513 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că revizuirea este inadmisibilă, întrucât pentru a fi incidentă teza de la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se cer a fi întrunite cumulativ anumite condiţii, care nu se verifică în cauza de faţă.

Astfel, este necesar să fie vorba despre hotărâri definitive ale căror dispozitive sunt contradictorii; hotărârile să fi fost pronunţate în acelaşi litigiu (ceea ce presupune să fi existat tripla identitate de părţi, obiect şi cauză); hotărârile contradictorii să fi fost pronunţate nu în acelaşi proces (dosar), ci în procese diferite şi, în cea de-a doua cauză, să nu se fi invocat excepţia puterii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, să nu fi fost analizată de cea dintâi instanţă.

Aşadar, una dintre cerinţele de admisibilitate a cererii de revizuire, care rezultă din chiar textul procedural, este cea ca hotărârile indicate ca fiind contradictorii să fi fost pronunţate în aceeaşi cauză, în rezolvarea aceluiaşi raport juridic dedus judecăţii, deci între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi pentru aceeaşi cauză.

Dispoziţiile citate au în vedere situaţia în care se pronunţă soluţii contradictorii, în una şi aceeaşi cauză, înfrângându-se principiul puterii lucrului judecat. Raţiunea reglementării acestui motiv de revizuire o constituie necesitatea înlăturării încălcării acestui principiu şi conduce, în final, la anularea ultimei hotărâri pronunţate cu încălcarea acestui principiu.

În speţă, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru însăşi admisibilitatea cererii de revizuire, şi anume, ca între hotărârile pretins a fi contradictorii să existe identitate de părţi, obiect şi cauză, întrucât revizuenta susţine contrarietatea faţă de o hotărâre prealabilă, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în condiţiile prevăzute de art. 519 - 521 C. proc. civ.

Or, prin intermediul hotărârii prealabile nu se dezleagă un raport juridic concret, ci se dă o dezlegare de principiu unei probleme de drept, cu scopul de a preîntâmpina apariţia unei jurisprudenţe neunitare.

În ceea ce priveşte cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se reţin următoarele considerente:

Potrivit art. 510 alin. (1) din C. proc. civ. "cererea de revizuire se îndreaptă la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere".

În cauză, revizuenta A. a solicitat revizuirea Deciziei nr. 1.152 din 9 martie 2018, a Curţii de Apel Bucureşti, prin care a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de aceasta împotriva Sentinţei nr. 3.810 din 11.04.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Ca urmare, competenţa materială de soluţionare a cauzei revine Curţii de Apel Bucureşti, ca instanţă care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere.

Cum dispoziţiile art. 510 alin. (1) din C. proc. civ. cuprind norme de competenţă materială imperativă, de la care nu se poate deroga, urmează a se declina competenţa soluţionării cererii de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., formulată de revizuenta A., în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, în aplicarea dispoziţiilor art. 131 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva Deciziei nr. 1.152 din data de 9 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu drept de recurs în 30 de zile de la comunicare, la Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Recursul se depune la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Declină în favoarea Curţii de Apel Bucureşti cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva Deciziei nr. 1.152 din data de 9 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 octombrie 2018.

Procesat de ED