Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 3732/2018 AI generated

Supreme Court jurisdiction over appeals against district court interlocutory orders limiting material competence to appellate court decisions

Case Number Decizia nr. 3732/2018
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Allowed / Granted

Legislator summary

AI generated

The Supreme Court of Cassation and Justice dismissed the material incompetence objection and declined jurisdiction, ruling that the appeal against the Ilfov County Court's decision to suspend the proceedings must be heard by the Bucharest Court of Appeal, as no party prevailed on the merits of the underlying property dispute. The case involved a boundary delimitation and trespass action initiated in 2013 under the 1865 Civil Procedure Code, where the lower court had previously ordered the defendant to restore the land boundary and remove a fence, with the defendant subsequently filing an appeal that was suspended by the appellate court; the defendant then appealed this suspension order directly to the Supreme Court. The decisive legal basis was Article 4(1) of the 1865 Civil Procedure Code, which limits the Supreme Court's appellate jurisdiction exclusively to appeals against Court of Appeal decisions or specific statutory cases, and Article 299(2), which mandates that appeals are heard by the immediately superior instance to the one that rendered the challenged decision; since the contested order was issued by the County Court (which acted as the appellate instance for the district court), the Supreme Court lacked jurisdiction.

Legislator headnote

AI generated

art. 57 C. proc. civ, art. 242 pct. 2 C. proc. civ, art. 24 din Legea nr. 134/2010, Art. 3 C. proc. civ, art. 4 pct. 1 C. proc. civ, art. 299 alin. (2) C. proc. civ; Supreme Court jurisdiction over appeals against district court interlocutory orders limiting material competence to appellate court decisions: The case involved a boundary delimitation and trespass action initiated in 2013 under the 1865 Civil Procedure Code, where the lower court had previously ordered the defendant to restore the land boundary and remove a fence, with the defendant subsequently filing an appeal that was suspended by the appellate court; the defendant then appealed this suspension order directly to the Supreme Court. The decisive legal basis was Article 4(1) of the 1865 Civil Procedure Code, which limits the Supreme Court's appellate jurisdiction exclusively to appeals against Court of Appeal decisions or specific statutory cases, and Article 299(2), which mandates that appeals are heard by the immediately superior instance to the one that rendered the challenged decision; since the contested order was issued by the County Court (which acted as the appellate instance for the district court), the Supreme Court lacked jurisdiction.

Keywords

AI generated
declining of jurisdiction interlocutory decision article of civil procedure statutory basis limits of competence limits of judicial review

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 4 pct. 1 C. proc. civ.

Establishes that the Supreme Court lacks material jurisdiction to hear the appeal against the County Court's decision, as it is not an appeal against a Court of Appeal decision or a case expressly provided by law, justifying the declination of competence.

art. 299 alin. (2) C. proc. civ.

Dictates that the appeal must be heard by the immediately superior instance to the one that rendered the contested decision, identifying the Bucharest Court of Appeal as the competent court.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 04.01.2013 pe rolul Judecătoriei Cornetu, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună restabilirea liniei de hotar reale dintre proprietăţile părţilor, obligarea pârâtului la respectarea acestei linii de hotar, la restituirea suprafeţei de teren ocupate fără drept, la desfiinţarea gardului amplasat pe acest teren, iar în caz de refuz, autorizarea reclamantului să-l desfiinţeze pe cheltuiala pârâtului, obligarea pârâtului la plata sumei de 3.000 RON, reprezentând daune interese pentru lipsa de folosinţă a părţii de teren ocupate abuziv, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea reconvenţională formulată, pârâtul a solicitat ca instanţa să constate că suprafaţa de 290,6 mp, ce se regăseşte în coordonatele ce delimitează proprietatea reclamantului, este în fapt proprietatea sa şi să fie obligat reclamantul să i-o lase în deplină proprietate.

În temeiul art. 57 C. proc. civ. de la 1865, s-a dispus, la solicitarea reclamantului, introducerea în cauză, în calitate de intervenient în interes propriu, a soţiei pârâtului - C.

Prin Sentinţa civilă nr. 5.083 din 20.12.2016, pronunţată de Judecătoria Cornetu, s-a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B. şi cu intervenienta în interes propriu C.

A fost obligat pârâtul B. să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantului A. terenul în suprafaţă de 139 mp, delimitat de punctele 4 - 5 - 6 - 11 - 12 pe schiţa anexă la raportul de expertiză specialitatea topografie efectuat de expert D., precum şi terenul în suprafaţă de 149 mp, delimitat de punctele 9 - 10 - 4 - 12 - 13 pe schiţa anexă la raportul de expertiză.

S-a stabilit linia de hotar dintre imobilele proprietatea reclamantului - lotul x cu nr. cadastral x şi lotul x cu nr. cadastral x şi cel al pârâtului, potrivit liniei determinate de punctele 6 - 5 - 4 - 10 - 9 din schiţa anexă la raportul de expertiză specialitatea topografie.

A fost obligat pârâtul la desfiinţarea gardului determinat de punctele 11 - 12 - 13, edificat pe terenul reclamantului, iar în caz de refuz s-a dispus autorizarea reclamantului să-l desfiinţeze pe cheltuiala pârâtului.

S-a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere vizând obligarea pârâtului la plata de daune interese constând în lipsa de folosinţă a terenului ocupat.

S-a respins cererea reconvenţională, ca neîntemeiată.

A fost obligat pârâtul la plata, către reclamant, a sumei de 3.374 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 23.10.2017, pârâtul B. a declarat recurs împotriva Sentinţei civile nr. 5.083 din 20.12.2016, pronunţată de Judecătoria Cornetu.

Prin încheierea de şedinţă din 29.11.2017 a Tribunalului Ilfov, secţia civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2013, s-a dispus, în baza art. 242 pct. 2 C. proc. civ., suspendarea judecării recursului declarat de pârâtul B. împotriva Sentinţei civile nr. 5.083 din 20.12.2016, pronunţată de Judecătoria Cornetu.

Împotriva încheierii de şedinţă din 29.11.2017 a Tribunalului Ilfov, secţia civilă, a declarat recurs pârâtul B., înregistrat la data de 28 iunie 2018 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.

Prin adresa nr. x din 03.07.2018, Curtea de Apel Bucureşti a înaintat cererea de recurs către Tribunalul Ilfov.

Tribunalul Ilfov, prin adresa dosar nr. x/2013 din 13 iulie 2018, a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluţionare, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 23 iulie 2018 şi a primit termen la 24 octombrie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei de necompetenţă, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente:

Trimiterea dosarului spre soluţionare de către tribunal, pe cale administrativă, nu poate învesti legal instanţa supremă.

Astfel, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanţelor (Judecătoria Cornetu) la data de 04 ianuarie 2013, motiv pentru care, în raport de dispoziţiile tranzitorii cuprinse la art. 24 din Legea nr. 134/2010, speţei îi sunt aplicabile prevederile C. proc. civ. din 1865.

Art. 3 C. proc. civ. prevede:

"Curţile de apel judecă: 1. în primă instanţă, procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale; 2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă; 3. ca instanţe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum şi în orice alte cazuri expres prevăzute de lege; 4. în orice alte materii date prin lege în competenţa lor".

Potrivit art. 4 pct. 1 C. proc. civ.:

"Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Or, în speţă, obiectul recursului nu se circumscrie celor două ipoteze ale art. 4 pct. 1 C. proc. civ., nefiind vorba nici de o hotărâre a curţii de apel şi nici de o altă hotărâre, într-o materie prevăzută de lege, pentru a fi dedusă judecăţii recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţia procedurală menţionată nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor ci, dimpotrivă, foloseşte două criterii ale circumscrierii acestei competenţe - unul care vizează ierarhia instanţelor de judecată în sistemul judiciar românesc (hotărârile curţilor de apel) şi celălalt indicaţia expresă a legii ("cazurile prevăzute de lege").

Aşadar, aceste două criterii utilizate de legiuitor exclud ideea unei competenţe de drept comun, ceea ce înseamnă că instanţa supremă are competenţă în materia recursurilor doar cu privire la deciziile curţilor de apel, pentru hotărârile altor instanţe fiind necesară o prevedere expresă a legii, aptă să atragă judecata în recurs de către instanţa supremă.

O interpretare în sens contrar, care să atribuie competenţa de drept comun a instanţei supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna nesocotirea conţinutului expres al normei şi extinderea nepermisă a sferei ei de aplicare, ajungându-se astfel la crearea unei reguli noi de competenţă, prin adăugarea la lege, în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale (conform art. 126 alin. (2) din Constituţie "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege").

Totodată, potrivit art. 299 alin. (2) C. proc. civ., "recursul se soluţionează de instanţa imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea în apel" .

Cum în speţă, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a învestit în primă instanţă judecătoria, iar soluţionarea în calea de atac declarată împotriva hotărârii judecătoriei a realizat-o tribunalul, rezultă că instanţa imediat superioară este curtea de apel.

Pentru aceste considerente, se va declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat încheierea de şedinţă din 29.11.2017 a Tribunalului Ilfov, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurentul-pârât B. împotriva încheierii de şedinţă din 29.11.2017 a Tribunalului Ilfov, secţia civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2013, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 octombrie 2018.

Procesat de ED