VAT liability of collective rights management for equitable remuneration derived from unauthorized environmental use of musical works

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 1.608 din 13.12.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti. secţia a IV-a civilă, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta A., fiind obligată pârâta SC B. SA să-i plătească suma de 90.030,20 RON (TVA inclus), remuneraţie aferentă perioadei 01.08.2010 - 31.07.2013 şi suma de 125.036,80 RON penalităţi calculate până la data de 31.07.2013, penalităţi de 0,5%/zi de întârziere începând de la 01.08.2013 şi până la plata efectivă a remuneraţiilor, precum şi suma de 4.100 RON, cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 1.105A din 29.11.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul formulat de pârâtă împotriva sentinţei şi încheierii de şedinţă din 03.03.2014. A schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pe pârâtă la plata despăgubirilor pentru perioada 01.08.2010 - 31.07.2013, formate din echivalentul remuneraţiilor datorate pentru utilizarea autorizată în cuantum de 68.223 RON şi penalităţile corespunzătoare calculate până la plata efectivă, menţinându-se în rest dispoziţiile sentinţei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi susţinând că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, în considerarea următoarelor motive:

Nu a fost indicat textul din C. fisc. în temeiul căruia instanţa de apel a apreciat că sumele în litigiu nu sunt supuse TVA şi, contrar soluţiei recurate, dispoziţiile art. 137 alin. (3) lit. b) C. fisc. (în vigoare în perioada în litigiu) stabilesc în mod expres că sunt supuse TVA şi sumele ce reprezintă echivalentul prestării unui serviciu. Or, în prezenta cauză, instanţa a acordat echivalentul remuneraţiilor, suma datorată pentru folosirea de către pârâtă a operelor muzicale prin comunicarea publică. În aceste condiţii, raportat la textul de lege invocat, singura chestiune de dezlegat era dacă utilizarea operelor muzicale reprezintă sau nu prestarea unui serviciu în sensul C. fisc.

Potrivit art. 129 alin. (3) C. fisc. în vigoare, este considerată prestare de serviciu în sensul TVA şi transferul/ cesiunea drepturilor de autor sau a altor servicii similare.

Decizia nr. 48 din data de 19 iunie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocată de instanţa de apel, este străină de natura pricinii, întrucât aceasta priveşte strict drepturile conexe şi dintre acestea numai pe acelea pentru care Legea nr. 8/1996 nu recunoaşte un drept privind autorizarea utilizării, ci numai un drept de despăgubire printr-o remuneraţie echitabilă.

Recurenta-reclamantă este înscrisă în sfera plătitorilor de TVA şi toate remuneraţiile pe care le colectează cu titlu de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale trebuie să poarte şi această taxă, care trebuie să fie colectată şi virată la bugetul de stat. În caz contrar, va fi obligată să deducă taxa pe valoare adăugată şi să diminueze astfel cu acest procent remuneraţia datorată cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental de către intimata-pârâtă.

Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului, în considerarea argumentelor ce succed:

Pentru a înlătura obligaţia pârâtei intimate de plată a TVA, instanţa de apel a reţinut că remuneraţiile solicitate de către reclamantă, în calitate de organism de gestiune colectivă, sunt rezultate din utilizarea ilicită a operelor muzicale în scop ambiental, iar prin Decizia nr. 48 din 19 iunie 2017, obligatorie potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept a stabilit că, în interpretarea dispoziţiilor art. 126 alin. (1) lit. a) şi art. 129 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. , cu modificările şi completările ulterioare, art. 98 alin. (1) lit. g1) 1 şi art. 1065 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare, colectarea de către organismul de gestiune colectivă a remuneraţiilor cuvenite artiştilor interpreţi şi executanţi pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conţinând fixarea prestaţiilor artistice ale acestora nu reprezintă o operaţiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată.

Instanţa de apel a aplicat o decizie prin care s-a rezolvat o chestiune de drept, iar în dispozitivul detaliat al acesteia se face trimitere la textele legale de referinţă, inclusiv cele din C. fisc. , în parte valorificate şi prin cererea de recurs.

Decizia nr. 48/2017 a Înaltei Curţi - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept este dată în interpretarea unor dispoziţii legale care reglementează drepturi conexe în cadrul Legii nr. 8/1996, însă unul dintre acestea este similar dreptului de autor ce fac obiectul prezentului dosar (art. 13 lit. f)), iar raţionamentul detaliat în interpretarea dispoziţiilor legale (art. 129 din C. fisc. fiind invocat prin cererea de recurs) este pe deplin aplicabil în speţă, în condiţiile în care remuneraţia echitabilă solicitată este rezultată din utilizarea ilicită a operelor muzicale în scop ambiental, iar operaţiunea supusă discuţiei din punct de vedere fiscal este cea de colectare de către organismul de gestiune colectivă a remuneraţiilor cuvenite titularilor pentru comunicarea publică a înregistrărilor sonore conţinând fixarea operelor acestora.

Fără a intra în detalii de amănunt privind art. 137 alin. (3) lit. b) din C. fisc. , valorificat prin cererea de recurs, Înalta Curte arată numai că nu este subliniată corect operaţiunea de catalogat ca fiind o prestare de servicii, interesând în context dacă titularii de drepturi din cauză efectuează o prestare de servicii (în sensul C. fisc. ) în favoarea unui terţ (pârâta) care utilizează înregistrările sonore conţinând fixarea operelor lor, pentru ca acesta din urmă să datoreze o plată, aspect care rezultă, de altfel, din corelaţia la care aceasta se referă, în sensul că despăgubirile reprezintă echivalentul prestării unui serviciu - ipoteză neregăsită în speţă.

Astfel, prin Decizia nr. 48/2017 a Înaltei Curţi, Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept s-a reţinut, în aplicarea mutatis mutandis a considerentelor din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene - Hotărârea pronunţată la data de 18 ianuarie 2017 în Cauza C-37/16, că două sunt argumentele principale pentru a considera că este vorba despre o prestare de servicii, ca operaţiune cu titlu oneros (par. 107) - în conformitate cu art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, poate fi socotită drept operaţiune impozabilă din perspectiva TVA orice operaţiune "care, în sensul art. 128 - 130, constituie sau sunt asimilate cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, în sfera taxei, efectuate cu plată", iar potrivit art. 129 alin. (1) din aceeaşi lege, "Se consideră prestare de servicii orice operaţiune care nu constituie livrare de bunuri, aşa cum este definită la art. 128" (alin. (3) al art. 129 enumerând exemplificativ câteva operaţiuni care sunt considerate prestări de servicii din punctul de vedere al TVA, printre care la lit. b), ipoteza valorificată în cauză), dispoziţiile art. 126 şi art. 129 având corespondent în Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoare adăugată, reprezentând echivalentul art. 2 alin. (1) lit. c), art. 24 şi art. 25 lit. a) din directivă (parag. 100).

Este necesar să existe un raport juridic direct în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, bazat pe prestaţii reciproce între titularii drepturilor din cauză şi un terţ care face o radiodifuzare sau o comunicare publică, iar remuneraţia echitabilă cuvenită titularilor să constituie contravaloarea directă a unei prestaţii anume, întrucât, în caz contrar, este legată de prejudiciul care rezultă pentru aceşti titulari din reproducerea neautorizată a operelor lor protejate. Această din urmă concluzie se impune cu atât mai mult pretenţiile au fost formulate tocmai în considerarea utilizării neautorizate de către un terţ.

Aplicând acest raţionament şi în cadrul procesual al prezentei cauze, Înalta Curte constată că nu se regăsesc elementele de referinţă în catalogarea operaţiunii de colectare a remuneraţiilor solicitate în numele titularilor de către reclamantă, ca organism de gestiune colectivă, ca fiind impozabilă din punct de vedere al taxei pe valoare adăugată.

În considerarea acestor argumente, care susţin caracterul nefondat al recursului, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să facă aplicarea şi a art. 496 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 1.105A din data de 29 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 octombrie 2018.

Procesat de ED