Exclusive High Court competence for appeals against Tribunal decisions: no express statutory exception for property partition cases

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 4.722 din 21 iunie 2017 pronunţată în dosar nr. x/2015 Judecătoria Cluj-Napoca a admis acţiunea civila formulata de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., şi în consecinţă:

- a constatat ca dreptul de proprietate asupra imobilelor teren şi construcţii situaţie în Cluj-Napoca, înscrise în CF x Cluj-Napoca, având nr. top. x a fost dobândit şi a făcut obiectul unui partaj voluntar al dreptului de proprietate, părţile deţinând în proprietate următoarele loturi:

- reclamanta B. cota indiviză de 100/237 parte din imobilul teren în suprafaţa de 237 mp., teren pe care este edificată casa de locuit din cărămidă, pe fundaţii de beton, compusă din: la subsol - 1 cameră, bucătărie, dependinţe, la parter - 3 camere, bucătărie, dependinţe, b - 3 camere, bucătărie, cămara de alimente, antreu, baie; întreg dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţa de 415 mp.; întreg dreptul de proprietate asupra imobilului construcţie identificat ca fiind apartamentul nr. x, la parter, compus din 3 camere, bucătărie, baie, hol, cămara, cu părţile indivize comune de 42,37/100 parte şi teren atribuit în cota de 100/237 parte şi cota de 53,57/100 parte din părţile indivize comune din podul comun deţinut în coproprietate cu apartamentul nr. x;

- reclamantul A. cota indiviză de 87/237 parte din imobilul teren în suprafaţa de 237 mp., teren pe care este edificata casa de locuit din cărămida, pe fundaţii de beton, compusa din: la subsol - 1 camera, bucătărie, dependinţe, la parter - 3 camere, bucătărie, dependinţe, b - 3 camere, bucătărie, cămara de alimente, antreu, baie; întreg dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţa de 415 mp.; întreg dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţa de 323 mp.; întreg dreptul de proprietate asupra imobilului construcţie identificat ca fiind apartamentul nr. x, la parter, compus din 2 camere, nişă, bucătărie, cămara de alimente, baie, hol, urcare pod, cu părţile indivize comune de 36,72/100 parte şi teren atribuit în cota de 87/237 parte şi cota de 46,43/100 parte din părţile indivize comune din podul comun deţinut în coproprietate cu apartamentul nr. x;

- pârâţii C. şi D. cota de 1/2 parte fiecare din cota indiviză de 50/237 parte din imobilul teren în suprafaţa de 237 mp., teren pe care este edificată casa de locuit din cărămida, pe fundaţii de beton, compusa din: la subsol - 1 cameră, bucătărie, dependinţe, la parter - 3 camere, bucătărie, dependinţe, b - 3 camere, bucătărie, cămara de alimente, antreu, baie; întreg dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţa de 255 mp.; întreg dreptul de proprietate asupra imobilului construcţie identificat ca fiind apartamentul nr. x, la subsol, compus din 2 camere, bucătărie, WC, hol, nişă şi pivniţa, cu părţile indivize comune de 20,91/100 parte şi teren atribuit în cota de 50/237 parte.

A obligat pârâţii, în solidar, la plata cheltuielilor de judecata în favoarea reclamanţilor, în cuantum de 33.749 RON.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii D. şi C., apel respins de Tribunalul Cluj, secţia civilă, prin Decizia nr. 1.031 din 9 mai 2018.

Pârâţii D. şi C. au formulat recurs împotriva acestei din urmă decizii, recurs înregistrat la Tribunalul Cluj şi înaintat prin adresa din 26.09.2018 Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 1 octombrie 2018 şi trimis, spre soluţionare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 9.

Prin rezoluţia completului din data de 4 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la 23 octombrie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea cererii de recurs.

La acest termen Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului de faţă, în raport de dispoziţiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunţată de către Tribunalul Cluj într-un litigiu având ca obiect acţiune în constatare.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" şi art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce precedă, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanţelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispoziţiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., curţile de apel sunt competente să soluţioneze recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cum în speţă, judecătoria a fost învestită în primă instanţă cu judecarea acţiunii, iar apelul a fost soluţionat de tribunal, rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curţii de apel şi, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanţelor), care să atragă competenţa de judecată în recurs a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea acestor norme, competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Cluj revine instanţei ierarhic superioare, anume Curţii de Apel Cluj, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competenţa de soluţionare a recursului, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâţii D. şi C. împotriva Deciziei civile nr. 1.031 din data de 9 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă, în favoarea Curţii de Apel Cluj.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 octombrie 2018.

Procesat de ED