Contestație în anulare inadmissible: new prescription arguments not raised in cassation cannot support Art. 503(2)(3) CPC

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 1.935 din 18 mai 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 184/A din 6 septembrie 2017 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă. A dispus obligarea recurentului-reclamant A. la plata sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către intimatul-pârât B.

Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare contestatorul A. la 21 august 2018 (data depunerii la oficiul poştal). Calea extraordinară de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la 24 august 2018, sub nr. x/2018, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, Completului 4 Noul C. proc. civ.

În motivarea cererii, contestatorul, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de recurs, în soluţionarea recursului formulat împotriva Deciziei civile nr. 184/A din 6 septembrie 2017 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă, a ignorat aspectele reţinute de instanţa supremă în Decizia nr. 1.827/2014, prin care s-a stabilit că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune privind acordarea despăgubirilor morale este cel de când s-a dispus, prin rezoluţie, neînceperea urmăririi penale.

A arătat că intimatul B. este răspunzător de prejudiciul cauzat, după data de 2 decembrie 2014, când a fost emisă Ordonanţa nr. 6.353/P/2014 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Brăila, urmare constatărilor Institutului de Medicină Legală Brăila din 13 noiembrie 2014.

Ca atare, a menţionat că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune a început să curgă de la data de 2 decembrie 2014, iar demersul judiciar pentru repararea prejudiciului a fost iniţiat la 23 august 2016, în termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Contestatorul a arătat că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra susţinerilor invocate de reprezentanta convenţională a intimatului, prin întâmpinare, conform cărora, la 13 noiembrie 2014, nu erau întrunite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale, ceea ce înseamnă că acţiunea civilă nu este prescrisă.

De asemenea, a susţinut că, în mod greşit instanţa de recurs a respins recursul, ca nefondat, de vreme ce, prin încheierea din 20 aprilie 2018, a stabilit că este admisibilă în principiu calea de atac şi că aceasta nu poate fi soluţionată potrivit prevederilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

Prin întâmpinările formulate la 8 octombrie 2018 şi 11 octombrie 2018, intimaţii SC C. SA, B. şi SC D. SRL au solicitat respingerea contestaţiei în anulare, ca inadmisibilă.

Analizând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate ale contestaţiei în anulare, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când "instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen".

Prin cercetarea motivelor de casare, în sensul contestaţiei în anulare speciale întemeiate pe normele legale mai sus enunţate, se înţelege analiza motivelor de recurs, astfel cum au fost formulate de parte prin cererea de recurs, iar nu omisiunea instanţei de a răspunde fiecărui argument de fapt şi de drept invocat, acestea fiind necesar să fie subsumate unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Din considerentele deciziei atacate cu contestaţie în anulare rezultă că prin motivele de recurs deduse judecăţii, susţinând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., petentul a criticat, în esenţă, hotărârea instanţei de apel din perspectiva faptului că aceasta a făcut o confuzie voită între temeiurile juridice ale acţiunii, apelului şi răspunsul la susţinerile pârâtului, reţinând că sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1968, fără nicio motivare. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., petentul a susţinut că a fost aplicată greşit legea cu privire la determinarea momentului începerii curgerii termenului de prescripţie, instanţa de apel stabilind imprecis acest moment, însă concluzionând ferm că acţiunea introdusă la 23 august 2016 este prescrisă.

În ceea ce priveşte analiza instanţei de recurs a acestor critici, se constată că aceasta a apreciat că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât a reţinut că instanţa de apel a motivat, în cuprinsul deciziei atacate, incidenţa dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, hotărârea cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au respins cererile părţilor. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a apreciat că instanţa de apel corect a constatat că, relativ la data producerii pagubei, respectiv pierderea vederii la ochiul stâng, nu există nicio obiecţie că aceasta a survenit în cursul lunii aprilie 2011 şi că, în contextul aplicării dispoziţiilor legale incidente, existau împrejurări suficiente pentru ca reclamantul să cunoască persoana vinovată, în sensul art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. De asemenea, a reţinut ca fiind corect raţionamentul instanţei de apel care a procedat la o justă interpretare şi aplicare a legii în materia prescripţiei, luând în considerare termenul cel mai favorabil reclamantului, adică cel al ultimei vizite medicale din 24 august 2011, în raport de care a considerat că promovarea acţiunii la 23 august 2016 depăşeşte termenul de prescripţie de 3 ani, care s-a împlinit la 24 august 2014.

Faţă de aspectele mai sus expuse, Înalta Curte reţine că instanţa de recurs s-a pronunţat asupra chestiunilor supuse controlului de legalitate, în motivarea soluţiei adoptate făcând referire la argumentele invocate de contestator.

Or, astfel cum s-a arătat, nu poate constitui motiv de contestaţie în anulare neînsuşirea de către instanţa de recurs a criticilor formulate de recurent.

Pe de altă parte, se constată că, în cauza pendinte, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., contestatorul a susţinut că instanţa de recurs a ignorat aspectele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 1.827/2014, prin care s-a stabilit că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune privind acordarea despăgubirilor morale este cel de când s-a dispus, prin rezoluţie, neînceperea urmăririi penale; că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra susţinerilor invocate de reprezentanta convenţională a intimatului, prin întâmpinare, conform cărora, la data de 13 noiembrie 2014, nu erau întrunite cumulativ cerinţele răspunderii civile delictuale, ceea ce înseamnă că acţiunea civilă nu este prescrisă; că, în mod greşit, instanţa de recurs a respins recursul, ca nefondat, de vreme ce, prin încheierea din 20 aprilie 2018, a stabilit că este admisibilă în principiu calea de atac şi că aceasta nu poate fi soluţionată potrivit prevederilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

Or, aceste motive nu au fost invocate prin cererea de recurs, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. pentru admisibilitatea contestaţiei în anulare formulate pe aceste temei. Prin urmare, în cauză nu se pune problema unei omisiuni, în sensul prevăzut de această normă legală.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., va respinge, ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 1.935 din 18 mai 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

În baza normelor legale mai sus evocate, Înalta Curte va obliga pe contestatorul A. la plata către intimatul B. a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanţei din 4 octombrie 2018, emisă Cabinet de Avocat E.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 1.935 din 18 mai 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Obligă pe contestator la plata către intimatul B. a sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 octombrie 2018.

Procesat de ED