Nullity of Cassation Appeal for Failure to Cite Specific Illegal Grounds Under Civil Procedure Code

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, la data de 06.11.2015, sub nr. dosar x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele B., C., D., E., F. şi G., solicitând instanţei obligarea acestora din urmă, în calitate de judecători, la plata sumei de 400.200 RON cu titlu de prestaţie periodică pentru perioada august 1984 până în prezent, precum şi la plata sumei de 2.000.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale şi a cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că pârâtele (judecători la Tribunalul Argeş, Curtea de Apel Piteşti şi, respectiv, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) i-au respins în mod abuziv şi nelegal, în pofida probelor, o acţiune îndreptată împotriva Statului Român, cu motivarea că acesta nu are capacitate procesuală.

În Şedinţa publică din 15.03.2015, Curtea de Apel Bucureşti a pus în discuţie excepţia de necompetenţă materială a instanţei de contencios administrativ, prin raportare la obiectul cererii, excepţie pe care a admis-o, prin Sentinţa civilă nr. 854 din 15.03.2016, dispunând declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 18.05.2016, sub nr. x/2016.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.541 din 19.12.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea şi a menţinut în sarcina statului suma de 500 RON, de care reclamantul a beneficiat cu titlu de ajutor public judiciar, sub forma onorariului de avocat.

Pentru a hotărî astfel, examinând cererea reclamantului, care se plânge de prejudiciul creat prin hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate, în ceea ce-l priveşte, cu nesocotirea drepturilor şi intereselor sale legitime, de ordin material şi procedural, tribunalul a reţinut următoarele considerente:

În abordarea cauzei, tribunalul a admis că problematica răspunderii directe a magistraţilor pentru erorile judiciare reprezintă o chestiune sensibilă şi de actualitate şi că, de principiu, trebuie admis că este responsabilitatea statului organizarea unui cadru legislativ adecvat pentru a nu suprima ori afecta în substanţă dreptul la o reparaţie celor care au fost victimele unor erori judiciare.

În egală măsură, însă, o reparaţie de natura celei în speţă reclamă mai mult decât invocarea dispoziţiilor ce recunosc un astfel de drept şi a principiilor generale ale răspunderii civile delictuale, chiar dacă ele circumscriu cadrul general al răspunderii, stabilind că orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe cel ce l-a cauzat să-l repare şi că răspunderea poate fi angajată pentru cea mai uşoară culpă (art. 252, art. 253, art. 1.357 C. civ.). Dreptul la acţiunea vizând obţinerea unei reparaţii pentru erori judiciare este recunoscut numai în condiţiile stabilite de lege, fără ca aceasta să însemne o îngrădire a accesului la justiţie, ori o nesocotire a vreunui alt drept protejat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin aşezarea magistratului pe o poziţie de imunitate - cum, la prima vedere, s-ar putea crede.

Este de necontestat că dreptul la un proces echitabil, aşa cum el este garantat de dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, presupune, înainte de toate, o examinare reală şi efectivă a pretenţiei deduse judecăţii, de către un tribunal independent şi imparţial, în fiecare caz concret.

Cu toate acestea, dreptul de acces la o instanţă nu este unul absolut, în sensul în care s-ar înţelege că nicio lege nu ar putea impune condiţii de exerciţiu al unei anumite acţiuni, iar în concret, fiind reclamat un prejudiciu derivând din modalitatea în care au fost, anterior, judecate în mod definitiv alte cauze ce-l privesc pe reclamant (susţinându-se o greşită soluţionare a lor, cu încălcarea legii), tribunalul nu s-a putut raporta, în abordarea prejudiciului, decât la încălcarea garanţiilor procesuale care asigură oricărei părţi dreptul la un proces echitabil într-o procedură judiciară încheiată şi/sau la existenţa unei erori judiciare în însăşi soluţionarea acelor cauze (aplicarea greşită a normelor de drept material şi/sau greşita stabilire a situaţiei de fapt pe baza interpretării probelor).

Or, aceste împrejurări (prejudiciabile) trebuie să rezulte fie din existenţa unei/unor abateri disciplinare, constatată de către organele competente (Inspecţia judiciară), fie din existenţa unei retractări a hotărârilor pronunţate, prin intermediul exercitării căilor de atac extraordinare de atac reglementate de lege; în absenţa acestor premise, instanţa nu poate constata, potrivit propriei aprecieri (cercetând incidenţa art. 252, art. 253 C. civ.), că hotărârile pronunţate nu au respectat reclamantului garanţiile dreptului la un proces echitabil, ori că sunt, pur şi simplu, rezultatul unor erori judiciare; în consecinţă, nu se poate stabili existenţa faptei culpabile a celor chemaţi în judecată, faptă de care legea leagă în general orice răspundere civilă delictuală, căci instanţa fie s-ar substitui Inspecţiei judiciare constatând existenţa unei abateri disciplinare şi elementele unei astfel de răspunderi - ca premisă în analiza existenţei unui prejudiciu creat reclamantului - fie s-ar comporta, raportat la hotărârile judecătoreşti definitive, ca o instanţă de (supra)control judiciar, lucru interzis de lege, care se preocupă în mod deosebit de ocrotirea autorităţii de lucru judecat, pe care se întemeiază principiul de ordine publică al securităţii raporturilor juridice civile, ca element esenţial al statului de drept, ca şi principiul, de asemenea de ordine publică, al legalităţii căilor de atac, ce nu pot fi exercitate decât în condiţiile, ordinea, termenele şi cu respectarea competenţelor recunoscute sau impuse de lege într-un sistem de drept.

Dincolo de chestiunea găsirii unui echilibru între întinderea independenţei judecătorului şi răspunderea acestuia pentru erorile judiciare, echilibru ce se realizează printr-un regres al statului, trebuie subliniat, totuşi, că nu doar legea (art. 96 din Legea nr. 303/2004), ci şi Constituţia României (art. 52 alin. (3)) stabilesc că numai statul este cel care are a răspunde pentru erorile judiciare.

Soluţia răspunderii directe a magistratului pentru modalitatea în care acesta a îndeplinit actul de justiţie nu este, aşadar, în dreptul pozitiv, consacrată legislativ, legiuitorul optând pentru răspunderea directă a statului, dublată de regresul statului în contra magistratului ce a acţionat cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă; atât dispoziţiile 538 - 542 C. proc. pen. (care se referă la eroarea judiciară, constatată numai de instanţa penală atunci când, rejudecând, în temeiul unui fapt nou, o cauză penală în care o persoană fusese definitiv condamnată, pronunţă achitarea, ori s-a constatat printr-un act al unei autorităţi judiciare competente că s-a produs o detenţie nelegală, contrară dispoziţiilor art. 3 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia Europeană, singur sau în corelare cu art. 5 parag. 5 din Convenţie), cât şi prevederile Constituţiei (art. 52 alin. (3), art. 134 alin. (2)) instituie răspunderea subsidiară a magistratului, cu ocazia exercitării regresului din partea statului ce a plătit celui ce a suferit un prejudiciu despăgubirea stabilită de instanţa civilă, dar realizează şi o condiţionare a exercitării acţiunii în răspundere directă în contra magistratului de existenţa constatării unei erori judiciare în accepţiunea şi în condiţiile mai sus arătate, sau de existenţa unei sancţiuni disciplinare definitive a magistratului în legătură cu exercitarea funcţiei sale într-un caz dat.

Prin Decizia civilă nr. 196A din data de 21 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A., împotriva Sentinţei civile nr. 1.541 din 19.12.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că nu are căderea şi competenţa de a face o nouă judecată şi o reapreciere a probatoriului şi a modului în care acesta a fost evaluat de către alte instanţe într-un proces soluţionat definitiv, întrucât se opune principiul autorităţii de lucru judecat.

Reevaluarea probatoriului nu se poate face decât în ipoteza unei căi extraordinare de atac admisibile.

Pe de altă parte, s-a reţinut că răspunderea judecătorilor, aşa cum corect a arătat prima instanţă, este atrasă doar în condiţiile legii, respectiv în urma unei acţiuni în regres a Statului Român după stabilirea în contradictoriu cu acesta a existenţei erorii judiciare şi sub condiţia stabilirii relei-credinţe sau gravei neglijenţe a magistratului după constatarea definitivă a acestor forme de vinovăţie în procedura disciplinară sau cea penală (art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004), fiind, în orice caz, exclusă acţiunea directă împotriva judecătorului (art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004).

Împotriva acestei decizii a declarat prezentul recurs recurentul-reclamant A.

Recurentul-reclamant a susţinut că înţelege să conteste soluţia de respingere, ca nefondat, a apelului, fără a arăta în concret care sunt motivele de nelegalitate ale hotărârii, respectiv fără a dezvolta critici care să permită încadrarea în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 12 aprilie 2018, sub nr. x/2016.

Analizând recursul din perspectiva excepţiei de nulitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Dispoziţiile art. 487 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, iar art. 486 alin. (3) din acest act normativ sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Or, a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de către recurent.

În cauză, recurentul-reclamant nu a arătat în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, prin raportare la soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti ori la considerentele pe care se fundamentează, şi nu a combătut în vreun fel raţionamentul acesteia prin formularea unor critici susceptibile de cenzură în recurs.

Cum cerinţa motivării recursului este prevăzută de art. 486 alin. (3) C. proc. civ. sub sancţiunea nulităţii, faţă de argumentele sus redate, Înalta Curte constată că recursul dedus judecăţii nu respectă condiţiile de formă referitoare la motivare şi la încadrarea criticilor în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fiind astfel nul.

De asemenea, se constată că nu au fost identificate motive de ordine publică care să poată fi invocate din oficiu de instanţă, în condiţiile reglementate de art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Faţă de cele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 196A din data de 21 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 196A din data de 21 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 octombrie 2018.

Procesat de ED