Exclusive territorial jurisdiction for labor wage recalculation claims under Labor Code art. 269(2)

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2018, disjunsă din dosar nr. x/2018, prin încheierea de şedinţă din 13.04.2018, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. şi O. au chemat în judecată pe pârâta Curtea de Conturi a României, solicitând următoarele:

- recalcularea salariului aferent anului 2012, întrucât a fost calculat în mod eronat;

- recalcularea sporurilor pentru gestionarea datelor şi informaţiilor clasificate şi pentru condiţii vătămătoare aferente anului 2017 prin aplicarea procentelor de 15% la salariul de bază, cu luarea în considerare şi a majorărilor pentru: vechime în CCR, activitate A.A., vechime în muncă;

- recalcularea drepturilor salariale acordate cu privire la stabilirea în cuantum corect a sporului pentru vechimea neîntreruptă în Curtea de Conturi a României;

- recalcularea drepturilor salariale prin acordarea sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de bază brut lunar;

- recalcularea drepturilor salariale şi uniformizarea salarială consacrată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, inclusiv la nivelul maxim cu cel aflat în plată la nivelul aceleiaşi familii ocupaţionale;

- recalcularea salariului de bază lunar stabilit începând cu luna iulie 2017 pentru deţinătorii titlului ştiinţific de doctor, prin aplicarea sporului de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată; emiterea ordinelor în ceea ce îi priveşte pentru solicitările menţionate la pct. 1 - 7 din acţiune;

- plata drepturilor băneşti ce li se cuvin reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate, actualizate cu rata inflaţiei şi menţinerea acestei modalităţi de calcul şi în continuare, până la o nouă modificare legislativă.

Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Sentinţa nr. 3.165 din 13.04.2018, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Caraş-Severin, ca instanţă competentă faţă de domiciliul şi locul de muncă al reclamanţilor.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Bucureşti a reţinut că dispoziţiile art. 269 alin. (2) din C. muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011 sunt edictate în beneficiul reclamanţilor, scopul normei fiind acela de a asigura acestora accesul la o instanţă aflată în proximitatea domiciliului sau, după caz, a locului său de muncă.

Tribunalului Caraş-Severin, secţia I civilă, Complet specializat, conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Sentinţa nr. 1.972 din 26 iunie 2018, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat, la rândul său, competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti. Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării.

În motivarea sentinţei de declinare, instanţa a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 din C. muncii "(2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul", iar conform art. (3) "Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi".

Instanţa a reţinut că este întemeiată susţinerea reclamanţilor referitoare la îndeplinirea condiţiei de existenţă a coparticipării procesuale, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 59 C. proc. civ., prin coparticipare procesuală, "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură".

S- a reţinut că, în cauză, reclamanţii au calitate de salariaţi sau foşti salariaţi ai pârâtei Curtea de Conturi a României, pretenţiile acestora sunt identice (aceleaşi sporuri în aceleaşi procente), iar motivele de fapt şi de drept expuse în cuprinsul cererii sunt identice.

S-a mai reţinut că diferenţa este dată de împrejurarea că reclamanţii îşi desfăşoară activitatea în baza unor contracte individuale de muncă diferite, însă această cerinţă specifică a fost impusă de legislaţia muncii, fără a impieta asupra pretenţiilor individuale identice ale reclamanţilor din prezenta cauză.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Cererea de chemare în judecată prin care reclamanţii solicită obligarea pârâtei la plata unor drepturi de natură salarială, face parte din categoria conflictelor de muncă.

Dreptul comun pentru soluţionarea conflictelor de muncă este reglementat de normele juridice prevăzute de art. 248 - 253 din C. muncii şi de Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă.

Art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social prevede că "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar art. 216 din acelaşi act normativ stipulează că: "Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ.".

Coroborând prevederile art. 210 şi art. 216 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social rezultă că în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competenţa teritorială este alternativă, dând posibilitatea reclamantului de a alege dintre două instanţe, deopotrivă competente, respectiv cea de la locul unde îşi are domiciliul sau cea de la locul de muncă al acestuia.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din C. muncii, competenţa teritorială în cazul conflictelor de muncă aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa reclamantul.

Dispoziţiile art. 269 alin. (2) din C. muncii stabilesc o competenţă teritorială exclusivă ce nu poate fi înlăturată nici de alegerea reclamantului şi nici de dreptul comun în materie de competenţă teritorială, conform principiului specialia generalibus derogant.

În cauză, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată şi din actele ataşate cererii, reclamanţii au atât domiciliul, cât şi locul de muncă în raza judeţului Caraş-Severin, aceştia fiind salariaţi ai Camerei de Conturi Caraş-Severin.

Ca atare, faţă de dispoziţiile legale menţionate şi având în vedere că, atât domiciliul reclamanţilor, cât şi locul de muncă al acestora sunt pe raza teritorială a judeţului Caraş-Severin, se constată că instanţa competentă teritorial să soluţioneze cauza este Tribunalul Caraş-Severin.

Pentru argumentele prezentate, în aplicarea art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Caraş-Severin.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Caraş-Severin.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 octombrie 2018.

Procesat de ED