Territorial jurisdiction for judicial substitute of authentic deed: private-order incompetence not invocable ex officio when defendant fails to respond

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21 septembrie 2017 pe rolul Judecătoriei Piatra Neamţ, sub nr. x/2017, disjunsă la data de 13 februarie 2018 formând dosarul nr. x/2018, reclamantele A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâtul D., au solicitat instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să se constatate că au dobândit prin cumpărare de la pârât dreptul de proprietate asupra terenului situat în intravilanul satului Bodeştii de Jos, comuna Bodeşti, judeţul Neamţ, constând în suprafaţa de 1035 m.p., teren arabil, identificat topografic în sola 19, parcela xA/1, învecinat cu: la N - E., la E - C., la S - D. şi la V - H., înscris în titlul de proprietate nr. x din 22 septembrie 1999, emis de Comisia judeţeană Neamţ pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor pe numele pârâtului.

În motivarea cererii, reclamantele au arătat că sunt moştenitoarele numitului C., decedat la data de 24 februarie 2017.

Reclamantele au mai arătat că la data de 3 aprilie 1998, defunctul C. a încheiat cu pârâtul o convenţie sub semnătură privată prin care acesta, după ce a primit preţul integral, i-a transmis proprietatea asupra terenului în suprafaţă de 1035 m.p. Terenul a fost dobândit de pârât prin moştenire de la defunctele F. şi G. şi prin reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, fiind înscris în titlul de proprietate nr. x din 22 septembrie 1999.

C. a intrat în stăpânirea de fapt a terenului de când l-a cumpărat, l-a înscris în rolul său agricol, l-a lucrat şi a achitat la zi taxele şi impozitele aferente terenului datorate organelor fiscale, iar după decesul acestuia, terenul a fost preluat de moştenitori.

Totodată au mai precizat reclamantele că nu a fost posibil ca defunctul să încheie un contract de vânzare-cumpărare în formă autentică întrucât pârâtul a plecat imediat în Bucureşti. Au susţinut că au efectuat demersuri, inclusiv notificarea pârâtului, dar acesta a refuzat în mod repetat să se prezinte la notarul public.

În drept, au fost invocate: art. 1143 din C. civ., art. 979 şi urm. din C. civ., art. 35 din C. proc. civ., art. 1909, art. 1295 din vechiul C. civ. şi art. 5 alin. (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005.

Deşi legal citat, pârâtul nu a formulat întâmpinare.

Prin Sentinţa civilă nr. 916 din 13 februarie 2018, Judecătoria Piatra-Neamţ a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.

Pentru a se pronunţa astfel, Judecătoria Piatra-Neamţ a reţinut aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 107 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cărora "Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel."

De asemenea, această instanţă a reţinut că, prin Decizia nr. 8 din 10 iunie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi a statuat în sensul că " acţiunea prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui imobil are caracterul unei acţiuni personale imobiliare." În considerentele deciziei, instanţa supremă a arătat că o consecinţă a calificării acţiunii drept una personală imobiliară este stabilirea competenţei instanţei în raport de domiciliul pârâtului:

"În situaţia în care părţile nu au predeterminat în actul juridic pe care l-au încheiat locul executării obligaţiei, competenţa teritorială nu mai este alternativă, ci se determină în temeiul art. 5 din C. proc. civ., conform căruia cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului. Dacă pârâtul are domiciliul în străinătate sau nu are domiciliu cunoscut, cererea se face la instanţa reşedinţei sale din ţară, iar dacă nu are nici reşedinţa cunoscută, la instanţa domiciliului sau reşedinţei reclamantului."

Judecătoria Piatra-Neamţ a apreciat că sunt valabile şi sub imperiul noului C. proc. civ. considerentele Deciziei nr. 8 din 10 iunie 2013, pronunţate în recurs în interesul legii, cu privire la calificarea cererii de pronunţare a unei hotărâri care să ţină loc de act autentic drept o acţiune personală imobiliară, ceea ce determină stabilirea competenţei instanţei nu în raport de locul situării imobilului, ci în raport de domiciliul pârâtului.

Totodată, Judecătoria Piatra - Neamţ a reţinut că excepţia necompetenţei teritoriale de ordine publică a fost invocată cu respectarea prevederilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., fiind invocată de instanţă la primul termen de judecată.

Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, astfel învestită, prin Sentinţa civilă nr. 3392 din 24 aprilie 2018, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Judecătoriei Piatra Neamţ. Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Pentru a decide astfel, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a reţinut incidenţa în cauză a Deciziei nr. 8 din 10 iunie 2013, pronunţate în recurs în interesul legii, şi că din coroborarea dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ. cu art. 126 alin. (1) din acelaşi cod rezultă că în procesele privitoare la drepturi de creanţă necompetenţa teritorială este de ordine privată, dar şi faptul că în speţă nu este incident niciunul dintre cazurile de competenţă teritorială exclusivă prevăzute de art. 117 - 121 C. proc. civ.

Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a mai reţinut că în cauză depunerea întâmpinării era obligatorie, iar potrivit art. 130 alin. (3) teza I C. proc. civ., necompetenţa de ordine privată putea fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare.

În consecinţă, s-a reţinut că invocarea din oficiu a excepţiei necompetenţei teritoriale s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ., dreptul de a contesta sesizarea instanţei aparţinându-i exclusiv pârâtului.

Ca atare, Judecătoria Piatra-Neamţ, sesizată de către reclamante, chiar dacă nu era competentă să judece cauza nu putea să-şi invoce din oficiu necompetenţa teritorială şi să se desesizeze, în acest fel, de soluţionarea pricinii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, legal învestită, în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă ivit între cele două instanţe, stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Piatra-Neamţ, pentru considerentele ce succed:

Art. 107 din C. proc. civ. instituie regula generală de stabilire a competenţei teritoriale, alin. (1) al acestui articol dispunând în sensul că cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Prin Decizia nr. 8 din 10 iunie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi a statuat în sensul că "acţiunea prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui imobil are caracterul unei acţiuni personale imobiliare." În considerentele deciziei, instanţa supremă a arătat că o consecinţă a calificării acţiunii drept una personală imobiliară este stabilirea competenţei instanţei în raport de domiciliul pârâtului.

Potrivit dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică sau privată. Astfel, necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti, în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad, precum şi în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura, în toate celelalte cazuri necompetenţa fiind de ordine privată.

Dispoziţiile art. 130 C. proc. civ. reglementează modul de invocare a excepţiei de necompetenţă, aceasta putând fi invocată diferit în funcţie de forma necompetenţei, respectiv de ordine publică sau de ordine privată.

Art. 130 alin. (1) C. proc. civ. prevede că necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată de părţi ori de către judecător în orice stare a pricinii, iar alin. (2) al aceluiaşi articol dispune în sensul că necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

În schimb, conform art. 130 alin. (3) C. proc. civ., necompetenţa de ordine privată poate fi invocată numai de pârât şi numai prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Potrivit art. 130 alin. (4) C. proc. civ., în situaţia necompetenţei de ordine privată, partea care a făcut cererea la o instanţă necompetentă nu va putea cere declinarea competenţei. În această situaţie nici chiar reclamantul, după introducerea cererii de chemare în judecată, nu poate reveni asupra alegerii, în favoarea unei alte instanţe competente.

Aşadar, competenţa teritorială este reglementată, în principiu, de norme dispozitive, care prezintă anumite particularităţi în ceea ce priveşte posibilitatea de invocare a excepţiei de necompetenţă.

Astfel, în situaţia în care pârâtul nu înţelege să invoce excepţia necompetenţei teritoriale de ordine privată, instanţa învestită prin cererea de chemare în judecată de reclamant rămâne competentă să judece cauza.

Înalta Curte constată că în prezenta cauză operează o competenţă de ordine privată, iar aceasta putea fi pusă în discuţie doar de către pârât prin întâmpinare sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Cum în cauză pârâtul nu a formulat întâmpinare şi nu a invocat necompetenţa teritorială a Judecătoriei Piatra-Neamţ, nici instanţa, faţă de dispoziţiile legale mai sus redate, nu putea să invoce, din oficiu, propria necompetenţă şi să decline competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.

În consecinţă, prin alegerea făcută de reclamante a Judecătoriei Piatra Neamţ, această instanţă a devenit exclusiv competentă a judeca litigiul cu care a fost învestită, moment de la care orice altă instanţă, posibil competentă, a pierdut această prerogativă, raportat la dispoziţiile art. 130 alin. (3) din Codul de procedură.

Faţă de dispoziţiile legale evocate şi considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Piatra - Neamţ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Piatra Neamţ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 octombrie 2018.

Procesat de GGC - MM