Territorial jurisdiction for labor law restitution claims: Competence determined by employer's principal seat under Art. 269(2) Labor Code

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Iaşi, sub număr de dosar x/2017, reclamanta CN CF CFR S.A. Bucureşti - prin Sucursala Regională CF Iaşi, în contradictoriu cu pârâtul A., a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1221 RON, sumă nedatorată încasată de pârât de la reclamantă în calitate de angajator, plus dobândă legală şi cheltuieli de judecată.

În fapt, cererea a fost motivată, în esenţă, astfel: în baza unei sentinţe de primă instanţă, pronunţată în cadrul unui litigiu de muncă, sentinţă executorie de drept, reclamanta a achitat benevol pârâtului suma de 2212 RON, corespunzător pretenţiilor recunoscute de instanţă. Reclamanta a încheiat în acest sens cu pârâtul o convenţie de plată eşalonată a sumelor datorate, suma de 2212 RON reprezentând tranşa I conform înţelegerii părţilor. Ulterior plăţii acestei tranşe, sentinţa primei instanţei a fost modificată, în parte, în calea de atac a apelului, fiind recunoscute pârâtului drepturi băneşti în cuantum mai mic decât cel acordat de prima instanţă şi decât cel achitat benevol de reclamantă. Pe cale de consecinţă prin cererea sa reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la restituirea sumei încasată de acesta în plus.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 256 şi art. 269 din Codul Muncii.

Prin întâmpinarea formulată în faţa Tribunalului Iaşi, pârâtul A. a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Iaşi în raport de prevederile art. 269 alin. (2) din Codul Muncii.

Prin Sentinţa civilă nr. 936 din 10 mai 2017, Tribunalul Iaşi a admis excepţia invocată de pârât şi a declinat cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, reţinând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 269 din Codul Muncii, precum şi faptul că sediul reclamantei se află în Bucureşti.

Tribunalul Bucureşti la primirea dosarului a fixat termen de judecată la data de 7 septembrie 2017, termen la care a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale şi a reţinut cauza în pronunţare.

Prin Sentinţa civilă nr. 6233 din 21 septembrie 2017, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia invocată din oficiu şi, stabilind că temeiul de drept al acţiunii reclamantei este de fapt art. 723 şi urm. din C. proc. civ. (întoarcerea executării), a admis excepţia ridicată din oficiu şi a declinat cauza spre soluţionare Judecătoriei Iaşi, apreciind că în raza acesteia "s-ar fi putut efectua executarea silită a creanţei" (instanţă de executare).

Judecătoria Iaşi, astfel învestită, prin Sentinţa civilă nr. 3737 din 27 martie 2018, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Tribunalului Bucureşti. Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

La pronunţarea soluţiei, Judecătoria Iaşi a reţinut că, faţă de obiectul acţiunii prin care reclamanta a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1254 RON, reprezentând sumă nedatorată şi obligarea pârâtului la plata dobânzii legale de la data pronunţării sentinţei şi până la restituirea efectivă a debitului restant, în temeiul art. 256 alin. (1) din Codul Muncii, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are sediul reclamanta, respectiv Tribunalul Bucureşti.

Examinând conflictul de competenţă, Înalta Curte reţine că, în speţă, competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă, revine Tribunalului Bucureşti, pentru următoarele considerentele:

Potrivit art. 269 Codul muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii (alin. (1). Sub aspect teritorial acelaşi articol, la alin. (2), prevede că cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei judecătoreşti competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Din coroborarea acestor texte de lege rezultă că judecarea litigiilor de muncă, este de competenţa materială în primă instanţă a tribunalelor iar sub aspect teritorial a tribunalului în circumscripţia căruia domiciliază reclamantul.

Potrivit art. 22 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă. Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.

Înalta Curte reţine că temeiul de drept al acţiunii este reprezentat de dispoziţiile 256 din Codul muncii, care prevăd că "Salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie. Dacă salariatul a primit bunuri care nu i se cuveneau şi care nu mai pot fi restituite în natură sau dacă acestuia i s-au prestat servicii la care nu era îndreptăţit, este obligat să suporte contravaloarea lor. Contravaloarea bunurilor sau serviciilor în cauză se stabileşte potrivit valorii acestora de la data plăţii".

Reclamanta a arătat în cererea sa că a încheiat cu pârâtul o convenţie de eşalonare a plăţii, iar suma de bani achitată efectiv pârâtului reprezenta tranşa I conform înţelegerii părţilor. Reclamanta a arătat în cererea sa că dispoziţiile art. 256 din Codul Muncii reglementează situaţia în care este antrenată răspunderea patrimonială a pârâtului chiar şi atunci când acesta fără vinovăţie este ţinut la restituirea unor sume încasate necuvenit.

Prin urmare, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă face parte din categoria conflictelor de muncă, iar, conform prevederilor art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii, această cerere se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa, ori, după caz, sediul.

Faţă de obiectul acţiunii prin care reclamanta a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1254 RON reprezentând sumă nedatorată şi obligarea pârâtului la plata dobânzii legale de la data pronunţării sentinţei şi până la restituirea efectivă a debitului restant, în temeiul prevederilor art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, competenţa de soluţionare a prezentei cauzei aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul reclamanta.

Cum reclamanta în speţă, Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." S.A. Bucureşti- prin Sucursala Regională de Căi Ferate Iaşi, îşi are sediul în Bucureşti, bd. x, astfel cum s-a stabilit prin art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 581/1998, în raport de norma de procedură statuată prin art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, Înalta Curte constată că Tribunalul Bucureşti este instanţa competentă să soluţioneze pricina.

Împrejurarea că acţiunea a fost formulată de reclamantă printr-o sucursală regional nu poate înfrânge o normă de competenţă teritorială şi materială absolută, prevăzută de art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, prin raportare la art. 1 alin. (1) şi alin. (3) din H.G. nr. 581/1998, în stabilirea competenţei interesând sediul principal al reclamantei, unde aceasta îşi are administraţia, şi nu sediul unei sucursale.

În această situaţie, în cauză, potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, competenţa materială în soluţionarea pricinii revine Tribunalului Bucureşti.

Faţă de dispoziţiile legale evocate şi de considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 octombrie 2018.

Procesat de GGC - MM