Civil liability for post-2014 waste deposition near property: evidentiary failure negates delictual act and precludes expropriation compensation

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 1979 din 23 mai 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva Deciziei nr. 315/A/2017 din 13 iulie 2017 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, pentru următoarele considerente:

1. Motivul de recurs privind nemotivarea deciziei sub aspectul criticilor referitoare la existenţa unei exproprieri în fapt cu privire la terenul recurenţilor şi respectiv toate aspectele de fapt şi de drept privind existenţa unei exproprieri în fapt nu pot fi primite întrucât, prin cererea de apel nu s-au formulat critici privind soluţia dată de prima instanţă cererii privind existenţa unei exproprieri în fapt şi acordarea de despăgubiri pe acest temei de drept, instanţa neanalizând, justificat, hotărârea primei instanţe sub aceste aspecte de fapt şi drept.

2. Motivul al doilea de recurs este nefondat întrucât instanţa de apel nu a făcut o analiză a existenţei unei exproprieri în fapt a terenului, cu consecinţa acordării de despăgubiri, eventual în raport de criteriile impuse de art. 26 din Legea nr. 33/1994, ci a avut a analiza doar existenţa elementelor răspunderii civile delictuale, reţinând în mod legal că la determinarea cuantumului eventualelor despăgubiri nu pot fi avute în vedere criteriile impuse de art. 26 din Legea nr. 33/1994, prin similitudine, cele două instituţii având reglementări proprii şi specifice.

3. Motivul trei şi patru de recurs, privind greşita apreciere a faptului că nu pot fi solicitate despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin efectele încadrării terenului într-o zonă urbanistică şi încălcarea principiului proporţionalităţii ingerinţei în dreptul de proprietate au fost găsite ca nefondate. Susţinerile recurenţilor că zona "C." şi extinderea acesteia au înaintat până la 500 mp de proprietatea acestora, iar această extindere a generat şi modificarea zonei de protecţie sanitară prin H.C.L. nr. 493/2014 au fost apreciate ca nefondate întrucât din nicio probă nu rezultă că s-ar fi depozitat deşeuri noi aproape de terenul reclamanţilor, decât anterior ultimei modificări a regimului urbanistic al zonei, prin H.C.L. nr. 493 din 22 decembrie 2014, astfel că nu se poate reţine o faptă ilicită a pârâtei.

4. Instanţa de apel a analizat conţinutul dreptului de proprietate aşa cum acesta este definit de dispoziţiile art. 555 C. civ. şi garantat de dispoziţiile art. 44 din Constituţie, dar şi limitările care pot fi impuse prin lege, conform art. 556 C. civ., respectiv Legea nr. 350/2001.

5. Instanţa de apel a motivat hotărârea cu privire la existenţa prejudiciului prin raportare la probele administrate, iar critica privind neanalizarea de către instanţa de apel a tuturor dovezilor administrate şi invocate în acest sens nu a fost primită pentru că toate aceste aspecte erau chestiuni de fapt, nu de drept.

6. Instanţa de apel a motivat hotărârea cu referire la critica privind încadrarea parţială a terenului în zona de siguranţă a magistralei de gaz şi a arătat că această afirmaţie a instanţei de fond nu are nicio legătură cu motivele invocate în susţinerea cererii introductive, fiind străină de pricină, iar în raport de gradul de încadrare, era evident, că nu s-a produs un prejudiciu.

7. Eventualele nerespectări a obligaţiilor şi termenelor prevăzute în Legea nr. 211/2011, H.G. nr. 349/2005, de către autorităţile locale, în materia deşeurilor nu pot constitui, în abstract, fapte ilicite, decât în măsura în care se face dovada afectării drepturilor unor terţe persoane. Or, în cauză, s-a reţinut că nu s-au depozitat deşeuri mai aproape de terenul reclamanţilor, după modificarea planului urbanistic prin H.C.L. nr. 493/2014, iar faptul că nu s-a închis vechea zonă "C." nu poate fi apreciat că ar fi condus la diminuarea valorii terenului reclamanţilor, acest depozit existând anterior dobândirii terenului de către reclamanţi.

Împotriva acestei decizii, contestatorii B. şi A. au formulat contestaţie în anulare la data de 13 august 2018.

Contestatorii solicită, în temeiul art. 503 alin. (2) punctele 2 şi 3 noul C. proc. civ., admiterea contestaţiei în anulare şi anularea hotărârii atacate, admiterea recursului, respectiv casarea în tot a Deciziei civile nr. 315/A/2017; în principal trimiterea spre rejudecare a cauzei iar, în subsidiar, reţinerea cauzei pentru judecarea recursului, cu consecinţa admiterii apelului şi a acţiunii introductive şi obligarea intimaţilor, în solidar, la plata sumei de 2.955.310 RON, echivalentul a 656.739 euro, cu titlu de despăgubiri şi plata dobânzii legale penalizatoare la această sumă, de la data producerii prejudiciului, anume 18 septembrie 2014 şi până la plata efectivă a despăgubirii.

Contestatorii invocă eroarea materială vădită şi omisiunea de a se cerceta un motiv de recurs, sens în care consideră incidente prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 noul C. proc. civ., menţionând că nu a mai fost exercitată vreo contestaţie în anulare împotriva Deciziei civile nr. 1979/2018, pronunţată de Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în şedinţa publică din 23 mai 2018.

Contestatorii arată că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale vădite.

Astfel, motivele 3 şi 4 de recurs au fost respinse susţinându-se că "în raport de aprecierea instanţei de apel a faptului că din nicio probă nu rezultă că s-ar fi depozitat deşeuri noi aproape de terenul reclamanţilor decât anterior ultimei modificări a regimului urbanistic al zonei prin H.C.L. nr. 493 din 22 decembrie 2014, este evident că nu se poate reţine o faptă ilicită a pârâtei." - pagina 8 din decizia civilă atacată.

Această motivare a fost reţinută identic şi pentru respingerea motivului 9 de recurs, indicat la punctul 7, pagina 8 din decizia civilă atacată prin prezenta contestaţie în anulare.

Aceste motivări sunt rezultatul unei erori materiale vădite, deoarece contestatorii au invocat expres că terenul lor a fost afectat de lucrările de interes local de extindere a gropii de gunoi C. din culpa intimaţilor pârâţi, care a avut loc după anul 2014, atât în cererea introductivă de instanţă, cât şi în motivele de recurs.

Depozitarea deşeurilor pe suprafaţa stabilită ca extindere a continuat cel puţin până în anul 2015, stabilit ca termen limită prin H.C.L. nr. 364 din 18 septembrie 2014, astfel încât acest termen este ulterior datei de 22 decembrie 2014 reţinută de către instanţa de recurs, aspect care nu a fost observat de către instanţa de recurs, fiind în prezenţa unei erori materiale evidente.

Instanţa de recurs, respingând recursul, a omis să cerceteze un motiv de casare invocat de recurent în termen, deoarece reţinerea formală de către instanţa de recurs a faptului că nu s-ar fi depozitat deşeuri aproape de terenul recurenţilor după anul 2014 echivalează cu o necercetare a motivului de recurs 9 şi respectiv 3 şi 4, respinse cu această motivare.

Faptul depozitării deşeurilor şi după anul 2014 a fost recunoscut de către Judeţul Cluj prin reprezentant, respectiv chiar prin comunicatul de presă din data de 28 iulie 2015, precum şi cel din 8 iulie 2015, în care se arată textual că, din momentul ultimei măsurători, anume în anul 2014, până în anul 2015, deci în decursul unui an, a fost depozitată ilegal această cantitate enormă de deşeuri, anume 541.835 mc.

Analizând contestaţia în anulare, Înalta Curte constată următoarele:

Contestatorii invocă greşita reţinere de către instanţa de apel a împrejurării că, ulterior anului 2014, pe terenul în litigiu nu s-ar mai fi depozitat deşeuri, aspect de natură a schimba soluţia pronunţată în cauză deoarece, dacă s-ar lua în considerare probele administrate în cauză pe care contestatorii le indică, s-ar demonstra contrariul, făcându-se astfel dovada existenţei unei fapte ilicite.

Prin urmare, contestatorii invocă o greşită neluare în considerare a acelor probe care ar dovedi contrariul celor reţinute de instanţa de recurs, dar şi neanalizare a trei motive de recurs în care s-ar fi criticat aspecte legate de acelaşi moment (perioada ulterioară, nu anterioară anului 2014), în raport de care, în opinia recurenţilor, se putea dovedi existenţa faptei ilicite constând în continuarea depozitării de deşeuri pe terenul în litigiu.

Analizând aceste critici din perspectiva motivelor de contestaţie în anulare reglementate în art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 4 din C. proc. civ., Înalta Curte observă că dezlegarea dată recursului nu este rezultatul unei erori materiale, în accepţiunea art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., iar instanţa de recurs s-a pronunţat asupra motivelor de recurs invocate, pentru argumentele ce succed.

Art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. vizează greşeli de fapt involuntare, iar nu greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural, deoarece nu este posibil ca instanţei care a pronunţat hotărârea să i se solicite, ca instanţă de retractare, să reanalizeze modul în care a apreciat probele şi a stabilit raporturile dintre părţi.

Greşelile materiale ce pot fi invocate în cazul contestaţiei în anulare, în conformitate cu prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. nu se referă la erorile care pot fi îndreptate pe calea unei cereri de îndreptare a erorilor materiale, ci la greşelile de fapt, neintenţionate, în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului şi care au drept consecinţă pronunţarea unei soluţii greşite. Greşeala pe care o comite instanţa trebuie să se realizeze prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care sunt determinante în pronunţarea soluţiei, fără a se confunda cu aspecte de nelegalitate legate de modul de interpretare a probelor sau de aplicare a normelor de drept material sau procedural.

Or, contestatoarele invocă tocmai o greşeală de judecată, respectiv omisiunea de analizare a unor înscrisuri aflate la dosar (comunicatul de presă din data de 28 iulie 2015, precum şi cel din 8 iulie 2015 al Judeţului Cluj), pe care le consideră hotărâtoare în soluţionarea pricinii, din care ar rezulta existenţa faptei ilicite constând în depozitarea de gunoaie în apropierea terenului în litigiu şi ulterior anului 2014.

Ca atare, aspectele invocate nu pot fi îndreptate pe calea contestaţiei în anulare, ca şi cale de atac de retractare.

Întemeindu-şi contestaţia şi pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., contestatorii susţin că nu au fost analizate motivele de recurs menţionate la punctele 3, 4 şi 9 din cererea de recurs, care se refereau la împrejurarea că depozitarea deşeurilor ar fi avut loc şi ulterior anului 2014.

Analizând criticile expuse în cererea de recurs la punctele 3, 4 şi 9, Înalta Curte observă că acestea constituie de fapt argumente în susţinerea aceluiaşi motiv de recurs, cel prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., referitoare la determinarea momentului până la care s-ar fi săvârşit fapta ilicită.

Deşi recurentul a invocat faptul că depozitarea deşeurilor în perioada 2014 - 2015 a fost recunoscută de Judeţul Cluj prin comunicatul de presă din data de 28 iulie 2015, instanţa de recurs a reţinut, însuşindu-şi motivarea instanţei de apel, că nu se poate dovedi o faptă ilicită a pârâtei întrucât din nici o probă nu rezultă că s-ar fi depozitat deşeuri noi aproape de terenul reclamanţilor, decât anterior ultimei modificări a regimului urbanistic al zonei prin H.C.L. nr. 493 din 22 decembrie 2014, deci anterior anului 2014.

Chiar dacă nu a analizat concludenţa şi pertinenţa comunicatului de presă din data de 28 iulie 2015 a Judeţului Cluj, instanţa de recurs a motivat de ce a considerat că nu se poate angaja răspunderea civilă delictuală a pârâtei, în perioada 2014 - 2015, arătând că, în lipsa dovezilor, fapta lipseşte (ceea ce atrage lipsa celorlalte trei elemente ale răspunderii civile delictuale: prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia), astfel că nu se poate considera că nu s-a răspuns motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., din perspectiva întrunirii elementelor necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale în perioada 2014 - 2015.

În consecinţă, instanţa de recurs nu a omis cercetarea vreunuia dintre motivele de casare invocate de recurent în termen, potrivit art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.

Pentru argumentele anterior expuse, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorii B. şi A. împotriva Deciziei nr. 1979 din 23 mai 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2016.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 octombrie 2018.

Procesat de GGC - MM