Real estate vindication barred by lack of current property under Law No. 10/2001 following uncompleted post-nationalization restitution.

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 22 februarie 2008 reclamantele A. şi B. au chemat-o în judecată pe pârâta S.C. C. S.R.L. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, pârâta să fie obligată să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren în suprafaţa de 298,89 mp. situat în judeţul Constanţa.

În motivarea acţiunii lor, reclamantele au arătat că sunt moştenitoarele numitei D., care a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului litigios în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 9 august 1835 autentificat sub nr. x din 9 august 1935 la Tribunalul Constanţa, încheiat cu autorul E.; imobilul a fost preluat în proprietatea statului în mod abuziv prin Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 emisă de Sfatul Popular al Municipiului Constanţa, prin care s-a decis rezilierea contractelor de vânzare-cumpărare pentru loturile din staţiunea Mamaia, fără a o despăgubi pe autoarea cumpărătoare, ulterior, terenul fiind dat spre administrare către fostul F. care, la rândul său, l-a transmis către S.C. M. S.A., în temeiul dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 15/1990.

Reclamantele au mai arătat că, prin notificarea nr. x din 10 august 2001 formulată de către defuncta G. - autoarea lor - s-a solicitat Primăriei Municipiului Constanţa aplicarea măsurilor reparatorii conţinute de Legea nr. 10/2001, însă Primăria Municipiului Constanţa nu a dat curs notificării; deşi imobilul teren făcea obiectul unor litigii aflate pe rolul instanţelor, S.C. M. S.A. a înstrăinat imobilul teren în litigiu pârâtei S.C. C. S.R.L. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 5 decembrie 2001, încălcând astfel dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 54/1998.

În drept, cererea s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 21 şi art. 135 din Constituţia României, art. 480 şi art. 481 din C. civ., art. 35 din Legea nr. 18/1991, art. 15 din Legea nr. 54/1998, art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi art. 2 şi art. 112 - 114 din C. proc. civ.

La termenul de judecată din data de 22 februarie 2012, reclamantele A. şi B. au depus cerere de completare a cadrului procesual pasiv prin chemarea în judecată în calitate de pârâtă a S.C. H. S.A. însă, prin încheierea din 22 februarie 2012, Tribunalul Constanţa a respins cererea de modificare a cadrului procesual pasiv, apreciind că acesta a fost formulată cu depăşirea termenului stabilit prin art. 132 din C. proc. civ., în sensul că nu a fost formulată la prima zi de înfăţişare.

Primul ciclu procesual în cauză a fost finalizat prin Decizia civilă nr. 68/C din 14 mai 2012 a Curţii de Apel Constanţa care a admis apelul şi, ca urmare a desfiinţării sentinţei apelate, a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Constanţa în contradictoriu cu persoana chemată în judecată, potrivit art. 57 C. proc. civ.: S.C. H. S.A., constatând lipsa calităţii procesuale pasive a S.C. C. S.R.L.

Un al doilea ciclu procesual a fost finalizat prin Decizia civilă nr. 295 din 29 ianuarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei, cauza fiind trimisă spre rejudecare către prima instanţă, cu motivarea că imobilul este revendicat în temeiul dreptului comun şi nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 întrucât bunul în litigiu se afla, la data notificării, în proprietatea unei persoane fizice, I. care, la rândul său, nu dobândise imobilul de la o unitate deţinătoare în accepţiunea Legii nr. 10/2001.

În al treilea ciclu procesual, cauza a fost reînregistrată sub nr. x/2008 la 10 decembrie 2015 pe rolul Tribunalului Constanţa, care, prin Sentinţa civilă nr. 2876 din 23 noiembrie 2016, a respins excepţiile netimbrării acţiunii şi a perimării cauzei, a calificat excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a autorităţii de lucru judecat ca fiind apărări de fond şi a respins acţiunea ca nefondată.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că titlul exhibat de reclamantele A. şi B. nu este preferabil celui deţinut de către pârâta S.C. H. S.A, care a dobândit dreptul de la un proprietar tabular, cu respectarea tuturor formalităţilor cerute de lege, printr-un act cu titlu oneros, încheiat cu bună credinţă de către părţile contractante, în sensul că vânzătorii J. şi K. au transmis dreptul de proprietate asupra bunului imobil considerându-se titulari ai dreptului de proprietate, iar cumpărătoarea S.C. H. S.A. a achiziţionat bunul considerând că încheie convenţia cu un proprietar şi că se află în posesia legitimă a bunului imobil.

Prin Decizia nr. 46/C din 9 martie 2018, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele A. şi B. împotriva Sentinţei civile nr. 2876 din 23 noiembrie 2016, motivând în esenţă că, întrucât notificarea autoarei reclamantelor, formulată în baza Legii nr. 10/2001 nu a fost soluţionată, iar acestea nu au insistat în concretizarea procedurilor iniţiate în baza legii speciale de reparaţie, reclamantele nu au redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Chiar dacă autoarea reclamantelor, D., se legitima ca proprietar al imobilului revendicat în temeiul uni act din anul 1935 şi, chiar dacă titlul autorului pârâtei, Sentinţa civilă nr. 5751/2001 a Judecătoriei Constanţa a fost desfiinţat, aceasta nu înseamnă că reclamantele se găsesc în posesia unui bun în accepţiunea art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, întrucât se pune problema ca ambele părţi să aibă un "bun" în sensul Convenţiei, caz în care pot interveni alte criterii de preferinţă, cum este principiul "securităţii raporturilor juridice civile" sau incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, pentru fiecare dintre părţile litigante.

Existenţa unui "bun", în sensul avut în vedere de CEDO, este aceea că, atunci când se solicită restituirea unui imobil în raport cu care dreptul de proprietate nu a mai fost exercitat o lungă perioadă de timp, reclamantul nu are un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci trebuie să îl redobândească în patrimoniu în temeiul legii speciale de reparaţie. Este şi situaţia reclamantelor care, deşi invocă prevederile art. 480 C. civ. privind dreptul de proprietate şi continuarea folosirii acestui drept după decesul autorilor lor, nu au finalizat procedura de restituire a bunului prevăzută de Legea nr. 10/2001.

În cauza Viaşu, C.E.D.O. a detaliat această constatare, confirmând dispariţia bunului de care se bucura anterior autorul reclamantului; de asemenea, s-a stabilit că noua legislaţie prevăzând restituirea bunurilor confiscate de un regim anterior, dă naştere unui nou bun:

"dreptul la restituire".

Instanţa de apel a constatat că titlul pârâtei există, S.C. H. S.A. dobândind imobilul de la adevăratul proprietar, fiind în afara oricărei îndoieli (din moment ce argumentele S.C. H. S.A. au convins şi instanţele de judecată în dosarul nr. x/2006), că eroarea în care s-a aflat acest dobânditor a fost una comună, invincibilă şi că S.C. H. S.A. a cumpărat imobilul cu bună credinţă având convingerea că tratează cu adevăratul proprietar.

Luând în considerare imperativul respectării principiului securităţii raporturilor juridice civile prin raportare la soluţia din dosarul nr. x/2006, în care se arată expres că efectele contractului contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 8 septembrie 2005 la B.N.P. L. sunt salvgardate de buna credinţă a cumpărătoarei S.C. H. S.A., a fost considerată ca justă constatarea primei instanţe de fond că reclamantele nu au produs nici un titlu de proprietate, pe când pârâta şi-a dovedit proprietatea sa.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs apelantele-reclamante A. şi B., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ.

Acţiunea în revendicare formulată de recurentele-reclamante în contradictoriu cu S.C. H. S.A. trebuie analizată în cadrul procedurii de comparare a titlurilor exhibate de părţi, în ce măsura recurentele-reclamante sunt titularele unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, astfel cum a fost dezvoltat aceasta noţiune în jurisprudenţa instanţei de contencios european începând cu cauza pilot Maria Atanasiu s.a. contra României, dar şi în raport cu dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia civilă nr. 33/2008, exercitarea acţiunii în revendicare fiind posibilă întrucât nu există nici un text legal care să interzică introducerea unei acţiuni în revendicare de drept comun după apariţia Legii nr. 10/2001.

Susţinerea instanţelor de fond şi menţinută de instanţa de apel, în conformitate cu care recurentele-reclamante nu au putut proba valabilitatea titlului de proprietate al autoarei acestora, care a cumpărat de la E. în anul 1935 terenul în litigiu este nefondată, deoarece titlul de proprietate nu a fost anulat.

D. a fost proprietara terenului în litigiu, de care a fost deposedată abuziv, iar singurul titlu ce face dovada preluării în proprietatea statului este Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 şi, cel mai probabil, nu există niciun titlu legal de preluare.

Legea nr. 10/2001 nu prevede în mod expres posibilitatea acţiunii în revendicare pentru simplul motiv că această cerere nu cade sub incidenţa acestei legi, ci rămâne supusă C. civ., Legea nr. 10/2001 nereglementând raportul juridic direct dintre adevăratul proprietar şi dobânditorul ulterior al bunului, acest raport juridic rămânând supus pe deplin C. civ.

Reclamantele nu au la dispoziţie o altă cale procesuală pentru valorificarea pretenţiilor lor în raport cu terţul dobânditor decât acţiunea în revendicare întrucât deţin un bun în sensul CEDO, astfel încât acţiunea în revendicare este admisibilă.

În cadrul operaţiunii de comparare a titlurilor într-o acţiune în revendicare în ipoteza în care titlurile opuse de părţi provin de la acelaşi autor, se dă preferinţă celui care a efectuat primul formalităţile de publicitate imobiliară, ori celui care prezintă o dată mai veche.

În raport cu prevederile art. 56 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 şi de împrejurarea ca titlul de proprietate al autoarei reclamantelor-recurente a fost înscris în Registrul de transcripţiuni-inscripţiuni înainte de adoptarea Legii nr. 7/1996 nu se poate da eficienţă titlului pârâţilor în considerarea principiilor legalităţii, opozabilităţii, faţă de terţi sau a forţei probante a înscrierilor în cartea funciară.

Intimata S.C. H. S.A. a formulat întâmpinare, completată la data de 7 septembrie 2018, solicitând respingerea recursului şi menţinerea ca legală şi temeinică atât a sentinţei primei instanţe, cât şi a deciziei Curţii de Apel Constanţa.

Analizând recursul formulat, Înalta Curte constată că se aduc critici de nelegalitate vizând greşita aplicare a criteriilor de comparare a titlurilor în acţiunea în revendicare de drept comun, ceea ce încadrează recursul în dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., iar nu în cele ale art. 304 pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum recurentele au invocat în cererea de recurs.

Criticile din recurs vizând admisibilitatea acţiunii în revendicare de drept comun după apariţia Legii nr. 10/2001 nu vor fi analizate întrucât această chestiune a fost dezlegată cu putere de lucru judecat în cel de-al doilea ciclu procesual al prezentei cauze, motiv pentru care nu mai poate fi repusă în discuţie.

Sub aspectul aplicării art. 480 din C. civ., instanţa de apel a arătat că acţiunea în revendicare a reclamantelor este neîntemeiată întrucât numai pârâta deţine un titlu de proprietate asupra bunului, dar şi posesia acestuia.

Înalta Curte apreciază că această concluzie este fondată, întrucât reclamantele îşi motivează calitatea procesuală activă în raport de titlul de proprietate al autoarei lor, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 10 august 1935, în condiţiile în care imobilul în litigiu a ieşit din patrimoniul acesteia, fiind naţionalizat în temeiul Deciziei nr. 2204 din 24 octombrie 1958. Deşi reclamantele au formulat notificarea nr. x din 10 august 2001 în temeiul Legii nr. 10/2001, nu au finalizat procedura acestei legi speciale de reparaţie, motiv pentru care în prezent nu deţin un titlu de proprietate valabil şi nici un "bun actual", în sensul autonom al art. 1 din Primul Protocol adiţional, de vreme ce imobilul în litigiu a ieşit din patrimoniul autoarei reclamantelor prin naţionalizare şi nu a fost redobândit în proprietate de acestea în temeiul legii speciale de reparaţie.

În cauza pilot Atanasiu contra României, Curtea europeană afirmă explicit condiţia ca persoanele de la care imobilul a fost preluat abuziv să fi obţinut în dreptul intern o hotărâre judecătorească irevocabilă sau o hotărâre administrativă care să nu mai poată fi revocată, prin care să se fi dispus restituirea în natură a bunului în favoarea lor, hotărâre care să le consfinţească posesia unui "bun actual" şi pe care să o opună titlului de proprietate invocat de proprietarul posesor.

Astfel fiind, chiar dacă titlul de proprietate al autoarei reclamantelor, D., nu a fost anulat, de vreme ce imobilul a fost preluat de stat (aspect recunoscut de recurente, care au arătat că "singurul titlu ce face dovada preluării în proprietatea statului este Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958"), acesta a ieşit din patrimoniul autoarei reclamantelor şi trebuia să fie redobândit în proprietate de către reclamante, anterior introducerii acţiunii în revendicare pentru ca acestea să îşi justifice calitatea procesuală activă.

De vreme ce reclamantele nu au făcut dovada deţinerii unui titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu la momentul introducerii prezentei acţiuni în revendicare, devine inutilă verificarea unor aspecte cu caracter subsecvent, precum criteriile de comparare a titlurilor de proprietate ale părţilor cauzei şi apar ca nerelevante criticile referitoare la aplicarea criteriilor de preferabilitate determinate de îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară şi de vechimea titlului de proprietate.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat şi, în aplicarea art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., urmează să îl respingă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A. şi B. împotriva Deciziei civile nr. 46/C din 9 martie 2018 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 octombrie 2018.

Procesat de GGC - MM