Inadmissibility of common-law property reclaim when special restitution law applies; access to court and validity of state title

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 1655 din 27 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2011, s-a admis excepţia inadmisibilităţii şi în consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., intervenient accesoriu S.C. F. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor, Municipiul Timişoara prin Consiliul Local al Municipiului Timişoara, S.C. G. S.A., Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, S.C. H. S.A. - prin administrator judiciar I. SPRL.

Au fost obligaţi reclamanţii să plătească pârâtei S.C. H. S.A. cheltuieli de judecată în sumă de 81.4124 RON.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că prin cererea înregistrată sub nr. x/2011, reclamanţii A., B., J., K., L., C., D. şi E. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Timişoara prin Consiliul Local al Municipiului Timişoara, S.C. H. S.A. şi S.C. G. S.A. au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună restituirea în natură a imobilelor înscrise în CF x Timişoara identificate cu numerele topografice 3504, 3505, 3508 în suprafaţă totală de 183.020 mp, imobile care au aparţinut familiei M. ai cărei descendenţi sunt şi care au fost preluate fără titlu valabil de către stat; în subsidiar solicită obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri băneşti la valoarea de circulaţie a imobilelor la data promovării acţiunii, corespunzător valorii terenurilor care nu pot fi restituite în natură; cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanţii arată că imobilele ce fac obiectul acţiunii se află în perimetrul administrativ al Municipiului Timişoara, înregistrate în CF x Timişoara.

Transferul dreptului de proprietate de la autorii reclamanţilor către stat s-a realizat în cursul anilor 1960 cu încălcarea dreptului de proprietate garantat de Constituţia României de la acea dată.

În speţă, instanţa este chemată să stabilească valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului asupra bunurilor preluate abuziv .

Reclamanţii mai arată că au urmat calea legii speciale, în sensul că prin Decizia 26 din 17 februarie 2011, Guvernul României, prin AVAS le-a respins notificarea nr. x/2001 cu motivarea arătată la pct. 4 "întrucât nu face obiectul legii, conform prevederilor art. 2 din Legea nr. 10/2001 republicată".

În situaţia în care s-a stabilit că imobilele nu fac obiectul legii speciale, reclamanţilor le este deschisă calea îngăduită de dispoziţiile art. 6 alin. (2) apartenent Legii nr. 213/1998.

Conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/98 "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie".

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 6, art. 12 din Legea nr. 213/1998, art. 1 Protocolul 1 la CEDO, art. 3, art. 5 şi art. 25 din Tratatul de pace încheiat de România cu Puterile Aliate la Paris, 1947, art. 12 din Constituţia din 1952, art. 8 din Constituţia României din 1948, art. 480 - 481 C. civ., art. 44 din Constituţia României.

Pârâta S.C. G. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii.

Invocă şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii deoarece după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, fostul proprietar nu mai are deschisă calea acţiunii în revendicare pe drept comun, incidente fiind prevăzute de art. 11 din Legea nr. 10/2001. Din materialul probator rezultă că reclamanţii au notificat AVAS-ul prin notificarea nr. x/2001, notificare respinsă pe motivul că aceasta nu face obiectul legii, preluarea imobilului nefiind abuzivă, dar nu reiese faptul că reclamanţii au contestat în vreun fel decizia emisă de AVAS, astfel că acţiunea în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun nu poate fi admisă atâta timp cât procedura pe legea specială nu a fost finalizată.

Pârâta S.C. H. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţiile inadmisibilităţii acţiunii, lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, necompetentei teritoriale a Tribunalului Timiş, tardivităţii acţiunii şi, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.

În motivare a arătat că cererile de retrocedare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 pe dispoziţiile dreptului comun sunt inadmisibile.

DGFP Timiş în numele pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestui minister şi respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată

Se solicită a se constata că aceasta este inadmisibilă, având în vedere că în drept sunt invocate prevederile art. 6, art. 12 din Legea nr. 213/1998 şi art. 1 din protocolul 1 la CEDO, astfel că, în speţă, îşi găseşte aplicabilitatea Decizia nr. 27 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2011 prin care sunt admise recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care la pct. 2 stabileşte următoarele:

"Acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această Convenţia, sunt inadmisibile".

SC F. S.R.L. a depus cerere de intervenţie voluntară în interes propriu solicitând încuviinţarea în principiu a cererii de intervenţie, admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor.

Prin Sentinţa civilă nr. 331/2012 a Tribunalului Timiş s-a admis excepţia netimbrării cererii de chemare în garanţie formulată de S.C. G. şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, fiind respinsă cererea în consecinţă.

Această hotărâre a fost casată în parte cu trimitere spre rejudecare în urma admiterii apelului prin Decizia civilă nr. 43/2017 a Curţii de Apel Timişoara instanţa de apel reţinând calitatea procesuală activă a reclamanţilor A., B., C., D., E. şi intervenientului accesoriu S.C. F. S.R.L..

În rejudecare instanţa a pus în discuţie la termenul de judecată din data de 13 noiembrie 2017 excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâţi.

Examinând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii, Tribunalul Timiş a reţinut următoarele:

Prin cererea introductivă de instanţă, reclamanţii - în temeiul dreptului comun - au revendicat mai multe imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, imobile cu privire la care s-a respins notificarea făcută în baza Legii nr. 10/2001.

În cazul imobilelor preluate de stat există reglementări speciale ce exclud aplicarea dispoziţiilor generale în materia revendicării imobiliare, cuprinse în C. civ., conform principiului specialia generalibus derogant.

O astfel de interpretare este în concordanţă nu numai cu întreg sistemul juridic român, dar şi cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului astfel cum este reflectată în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. În nicio decizie de speţă în care s-a analizat încălcarea art. 6 din Convenţie de către Statul Român în litigiile având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv nu s-a statuat că reglementarea situaţiei juridice a acestora printr-o lege specială, derogatorie de la dreptul comun, contravine principiilor enunţate în Convenţie. Curtea a apreciat în mod constant că încălcările de către Statul Român a Convenţiei se regăsesc în situaţiile în care s-a recunoscut nevalabilitatea titlului statului asupra unui imobil dar nu s-a dispus şi înapoierea efectivă a acestuia fostului proprietar combinat cu lipsa oricărei despăgubiri juste. Or în speţa de faţă nu suntem într-o astfel de situaţie reclamanţii neobţinând o hotărâre judecătorească de stabilire a nevalabilităţii titlului statului hotărâre care putea fi obţinută pe calea contestaţiei împotriva Deciziei nr. 26 din 17 februarie 2011 de respingere a notificării.

Tot în acest context se pune problema aplicării dispoziţiilor cuprinse în recursul în interesul Legii nr. 33/2008 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi prin care se arată că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Instanţa constată că dispoziţiile dreptului comun pot înlocui dispoziţiile din legea specială, însă nu în întregime, ci numai în măsura în care sunt contrare Convenţiei.

Considerentele expuse mai sus conduc la concluzia că inadmisibilitatea revendicării unui imobil preluat abuziv pe calea dreptului comun nu înlătură accesul la justiţie al persoanei care se pretinde a fi titularul dreptului de proprietate asupra unui astfel de imobil, ci impune ca exercitarea acestuia să se facă numai în condiţiile legii speciale în materie. Numai în acest context se poate analiza şi înlătura, când este cazul, orice neconcordanţă a legii române raportat la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului nu contestă procedurile administrative prealabile şi nici eficienţa acestora dacă dreptul nu este atins în substanţa sa.

Or, nu se poate susţine că dreptul este atins în substanţa sa în condiţiile în care reclamanţii au avut la îndemână mijlocul conferit de legea specială pentru a se stabili nevalabilitatea titlului statului şi nu au uzat de această cale până la capăt în vederea obţinerii unei hotărâri judecătoreşti definitive în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Pentru aceste considerente instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins în consecinţă cererea.

În baza art. 274 C. proc. civ., reclamanţii au fost obligaţi să plătească pârâtei S.C. H. S.A. cheltuieli de judecată în sumă de 81.424 RON reprezentând onorariu avocat.

Împotriva Sentinţei civile nr. 1655 din 27 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2011 au declarat apel reclamanţii A., D., C., E., B., solicitând anularea hotărârii apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În motivarea apelului reclamanţii au invocat că prima instanţă, în mod nelegal, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâţi şi a respins cererea de chemare în judecată.

Au susţinut că instanţa de judecată a preluat tale quale susţinerile pârâţilor, fără a analiza în niciun fel susţinerile reclamanţilor cu privire la respingerea acestei excepţii, abordând într-o manieră superficială particularităţile cauzei.

Instanţa de judecată şi-a fundamentat soluţia de admitere a excepţiei pe împrejurarea că în cazul imobilelor preluate de stat există reglementări speciale ce exclud aplicarea dispoziţiilor generale în materia revendicării imobiliare cuprinse în C. civ., conform principiului specialia generalibus derogant şi a reţinut totodată că reclamanţii nu au uzat până la capăt de dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001 în vederea obţinerii unei hotărâri judecătoreşti definitive. În fine, instanţa de fond a analizat aplicarea în speţă a dispoziţiilor cuprinse în decizia dată în soluţionarea recursului în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 33/2008.

Instanţa de judecată a omis mai multe aspecte, esenţiale în cauză şi care au fost învederate de reclamanţi, în apărare, raportat la excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâţi, atât prin notele de şedinţă depuse pentru termenul de judecată din data de 30 noiembrie 2011 cât şi prin precizarea depusă la termenul de judecată din data de 18 ianuarie 2012.

Astfel, reclamanţii au arătat că după ratificarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului prin adoptarea Legii nr. 30/1994, legiuitorul a adoptat două legi care nu se exclud reciproc şi anume Legea nr. 213/1998 şi Legea nr. 10/2001. Prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 constituie un articol de trimitere la dreptul comun, condiţionat de inaplicabilitatea legii speciale la situaţia juridică a bunului revendicat. Or, decizia AVAS prin care s-a stabilit că bunul nu face obiectul Legii nr. 10/2001 îndeplineşte ipoteza normei (art. 6 din Legea nr. 213/1998), astfel încât speţei îi sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun.

Într-adevăr, în speţă, reclamanţii au fost rejectaţi din procedura specială, reţinându-se, prin Decizia nr. 26 din 17 februarie 2011 pronunţată de AVAS că bunul imobil în litigiu nu face obiectul Legii nr. 10/2001. Reclamanţii au înţeles să îşi valorifice dreptul subiectiv după ce au parcurs procedura Legii nr. 10/2001, şi numai după ce s-a stabilit că bunul - obiect al demersului lor - nu face obiectul Legii speciale nr. 10/2001, având aşadar la îndemână dispoziţiile art. 6 al Legii nr. 213/1998.

Prin recursul în interesul legii soluţionat de Înalta Curte prin Decizia nr. 33/2008, s-a efectuat o analiză complexă asupra acţiunilor în revendicare formulate în baza art. 480 C. civ. după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Prin argumentele acestei decizii, în care îşi găseşte fundamentare în mare parte soluţia instanţei de fond, se face referire la existenţa mai multor ipoteze care pot fi identificate în practică, determinate de situaţia juridică a imobilelor şi care nu exclud întotdeauna demersul la instanţă pentru neparcurgerea procedurii speciale.

În primul rând s-a analizat dacă există o opţiune între aplicarea legii speciale - Legea nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării şi anume C. civ., stabilindu-se că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării.

Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit în privinţa admisibilităţii acţiunilor întemeiate pe dreptul comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ au deschisă calea acţiunii în revendicare a bunului litigios.

Mai mult, reproşând reclamanţilor că nu au finalizat procedura specială prealabilă reglementată de Legea nr. 10/2001, prin obţinerea unei hotărâri judecătoreşti definitive, instanţa de judecată a ignorat regimul juridic al imobilului care, la data intrării în vigoare a actului normativ, se afla în deţinerea unei societăţi comerciale integral privatizate, fiind preluat de stat fără titlu valabil. Aceasta întrucât antecesorii reclamanţilor au suferit o privare de bunul lor care, deşi justificată de realizarea unei cauze de utilitate publică, nu a fost însoţită de o despăgubire justă care să fie achitată acestora.

Independent de acest aspect, instanţa de judecată a ignorat caracterul facultativ al procedurii contencioase stabilite de Legea nr. 10/2001. Mecanismul de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001 este alcătuit din două etape succesive din care, doar prima - procedură administrativă prealabilă - este obligatorie, spre deosebire de cea de a doua - procedură judiciară - care, aşa cum constant şi tranşant a statuat doctrina reputată în materie şi a confirmat jurisprudenţa, este facultativă.

În acest context, rezultă că instanţa a conchis că demersul judiciar iniţiat de reclamanţi pe calea dreptului comun al revendicării configurat legislativ de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, este inadmisibil numai ca urmare a neobservării regimului juridic al imobilului.

Instanţa nu a observat că, potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001, situaţia premisă pentru a se recurge la procedura de restituire reglementată de acest act normativ este aceea ca imobilul să fi fost deţinut de una din persoanele juridice enumerate în text - având statul ca acţionar majoritar, iar în cazul în care capitalul deţinut de stat este minoritar, valoarea acţiunilor sau părţilor sociale să fie mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a bunului a cărui restituire în natură se solicită. în speţă, neexistând o unitate deţinătoare în înţelesul legii căreia să-i fie adresată notificarea, nu putea opera sancţiunea inadmisibilităţii acţiunii. În acest caz, nici etapa transmiterii notificării şi a soluţionării prealabile a acesteia nu erau obligatorii, pentru că în absenţa unităţii deţinătoare, reclamanţii se puteau îndrepta cu cerere direct la instanţă, care trebuia să aprecieze nu asupra admisibilităţii, ci şi asupra temeiniciei demersului acestora.

De altfel, în acest sens sunt şi dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificat prin Legea nr. 247/2005. Astfel cum s-a subliniat în doctrină, după declararea textului art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 ca neconstituţional prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 830/8 iulie 2008 (publicată în M. Of. nr. 559/24 iulie 2008), se va considera că textul vizează numai imobilele care au fost preluate cu titlu valabil şi se află în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate (ceea ce nu e cazul în speţă, imobilul fiind preluat fără titlu valabil). Pentru imobilele preluate fără titlu valabil, dacă acestea se află în posesia unei societăţi comerciale privatizate, cum acestea nu au calitatea de unităţi deţinătoare, potrivit Legii nr. 10/2001, proprietarul va putea să formuleze acţiunea în revendicare de drept comun pentru a reintra în posesia imobilului preluat în proprietatea statului.

Apelanţii au mai subliniat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 33/2008, nu a consacrat soluţia unei inadmisibilităţi de plano a acţiunii în revendicare.

Astfel, o a doua problemă a vizat stabilirea raportului dintre Legea internă nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Prin urmare, se motivează în cuprinsul deciziei că "nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul protocol adiţional şi trebuie sa i se asigure accesul la justiţie".

Pe de altă parte, s-a statuat că adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementari anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie, în situaţia în care calea oferita de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă. Faptul că această cale este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze, analiză pe care instanţa de fond trebuia să o facă şi în speţă.

Neexcluzând de plano posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare, instanţa supremă a stabilit că datorită deficienţelor de reglementare ale Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la o eventuală intervenţie legislativă care să înlăture neconcordantele Legii nr. 10/2001 cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, se consacră prioritatea Convenţiei în cadrul unei acţiuni în revendicare în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, o soluţie contrară creând premisele unei privări de proprietate precum şi a unei încălcări a dispoziţiilor art. 6 din CEDO, care reglementează dreptul la un proces echitabil şi care are drept componentă de bază accesul concret şi efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretenţiei reclamantului.

Referitor la cheltuielile de judecată acordate pârâţilor S.C. H. S.A., în cuantum de 81.424 RON, apelanţii reclamanţi au arătat că instanţa de judecată nu le-a cenzurat în niciun fel. Cuantumul acestor cheltuieli este disproporţionat raportat la complexitatea speţei şi la împrejurarea că procesul a fost soluţionat pe excepţie, fără administrarea unui probatoriu amplu. De aceea instanţa, în acord cu dispoziţiile art. 274 alin. (3) vechiul C. proc. civ., avea nu numai posibilitatea, ci şi îndatorirea să le micşoreze, consecutiv constatării că acestea "sunt nepotrivit de mari../', după cum menţionează textul legal.

Pentru aceste considerente, apelanţii reclamanţi au solicitat admiterea apelului, cu cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 74 din 2 mai 2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul reclamanţilor şi i-a obligat pe aceştia la 6935 RON cheltuieli de judecată în apel către intimata S.C. G. S.A. şi la 13500 cu acelaşi titlu către intimata S.C. U.M.T. S.A.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, aşa cum rezultă din petitele formulate de reclamanţi, nu s-a solicitat o comparare a titlurilor, ci cererea acestora se grefează pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cerându-se analizarea valabilităţii titlului Statului Român, restituirea în natură a imobilelor sau plata de despăgubiri băneşti pentru acestea, invocându-se preluarea bunurilor fără titlu valabil.

S-a învederat că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aplicarea principiului restitutio in integrum, ca efect al constatării nelegalităţii actelor de preluare, se realiza în cadrul acţiunii de drept comun în materia revendicării, în temeiul dispoziţiilor art. 480 - 481 C. civ., pornindu-se de la revederile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

În prezent, Legea nr. 10/2001 reglementează toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu sau fără titlu valabil regăsindu-se inclusiv situaţiile juridice care nu puteau primi o soluţie potrivit dispoziţiilor art. 480 şi 481 C. civ.

Apariţia acestui act normativ a fost anticipată, deoarece potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia:

"Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de către foştii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţii". Dispoziţiile anterior menţionate nu mai sunt incidente în condiţiile adoptării unei legi speciale, ca urmare a aplicării principiului specialia generalibus derogant.

În această situaţie, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele care pretind restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate de stat în perioada regimului comunist sunt ţinute să urmeze procedura prevăzută de acest act normativ, întrucât, în caz contrar, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 ar rămâne fără aplicabilitate, or intenţia legiuitorului a fost aceea de a reglementa raporturile juridice prin adoptarea unei legi speciale de reparaţie.

Prin recursul în interesul legii, respectiv Decizia nr. 33/2008, invocată de apelanţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ., indiferent de distincţia dacă s-a făcut sau nu apel la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, concluzie ce are la bază inclusiv principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza Brumărescu împotriva României).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ şi, în mod excepţional, cele care deţineau un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, cu condiţia ca aceasta să nu aducă atingere drepturilor de proprietate dobândite de terţi de bună-credinţă.

Instanţa de apel a constatat că reclamanţii nu au dovedit incidenţa uneia dintre cele două ipoteze, aceştia având la dispoziţie o cale efectivă de valorificare a dreptului pretins prin acţiune, respectiv calea reglementării speciale.

Susţinerile apelanţilor reclamanţi în sensul că prin Decizia AVAS nr. 26 din 17 februarie 2011 prin care li s-a respins notificarea li s-ar fi deschis calea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, nu au fost primite.

Coroborând menţiunile din cuprinsul deciziei A.V.A.S. nr. 26 din 17 februarie 2011 cu prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a reţinut că notificarea reclamanţilor a fost respinsă deoarece preluarea bunurilor nu a fost considerată abuzivă potrivit legii speciale, Legea nr. 10/2001, al cărei domeniu îl reprezintă tocmai restituirea în natură sau în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite.

Împrejurarea că, urmare a aplicării legilor speciale de retrocedare, cererea unei persoane nu este admisă, dar nu pentru motivul că situaţia concretă dedusă judecăţii s-ar înscrie într-un fine de neprimire al legii speciale, nu poate deschide o nouă cale, a dreptului comun.

S-a constatat că, în speţă, reclamanţii nu au valorificat efectiv calea de atac pusă la dispoziţia lor de legea specială împotriva deciziei administrative prin care li s-a soluţionat notificarea. Sub acest aspect, au fost înlăturate criticile din apel vizând faptul că procedura judiciară ar fi facultativă şi subsidiară.

S-a considerat ca fiind neîntemeiat şi motivul de apel vizând inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001 cu privire la cererea reclamanţilor de restituire a bunurilor, cu motivarea că nu ar exista o unitate deţinătoare, deoarece imobilul nu ar fi deţinut de o persoană juridică enumerată în textul art. 21 din Legea nr. 10/2001. S-a susţinut că nici imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), nu sunt exceptate de la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, dacă fac parte din cele enumerate de art. 2 din lege.

În ceea ce priveşte invocarea de către apelanţi a Deciziei nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale, instanţa de apel a constatat că s-a analizat modalitatea de restituire a bunurilor prevăzute de art. 29 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 (în natură sau prin echivalent) şi nu au exclus de la aplicarea acestei legi imobilele preluate fără titlu valabil care se află în posesia unei societăţi comerciale privatizate, aşa cum în mod eronat au susţinut reclamanţii.

În ceea ce priveşte raportul dintre Legea nr. 10/2001 şi CEDO, referindu-se la cauza Canciovici şi alţii împotriva României şi la cauza Atanasiu împotriva României, instanţa de apel a considerat că reclamanţii nu se pot prevala de existenţa unui bun sau a unei speranţe legitime, astfel că motivele invocate de aceştia nu pot fi valorificare în cadrul unei acţiuni de drept comun întemeiate pe prevederile art. 480 C. civ. şi art. 6 din Legea nr. 213/1998.

S-a concluzionat că inadmisibilitatea analizării valabilităţii titlului Statului Român nu înlătură accesul la justiţie al persoanei care se pretinde a fi titularul dreptului de proprietate, ci impune ca exercitarea acestuia să se facă numai în condiţiile legii speciale în materie. Reclamanţii nu pot formula acţiunea în condiţiile dreptului comun, fiind obligaţi să obţină recunoaşterea drepturilor pretinse pe calea legii speciale.

S-a considerat că nu se încalcă accesul la justiţie al reclamanţilor pentru ca împotriva dispoziţiei sau refuzului de emitere a acesteia, legea prevede contestaţia în faţa instanţei de judecată.

În ceea ce priveşte motivul de apel referitor la restrângerea cheltuielilor de judecată din prima instanţă efectuate de pârâta S.C. U.M.T. S.A., reprezentând onorariul de avocat, instanţa de apel a constatat că nu se impune micşorarea onorariului avocaţial faţă de criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Instanţa de apel a micşorat cuantumul cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat, care trebuie achitate în apel intimatei S.C. U.M.T. S.A., având în vedere dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cererea reprezentantei apelanţilor de la ultimul termen de judecată şi munca efectivă îndeplinită de avocatul intimatei.

Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs, în termenul legal, reclamanţii A., D., C., E. şi B., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând trimiterea cauzei pentru judecarea pe fond la Tribunalul Timiş, în primă instanţă.

Dezvoltând motivele de recurs, reclamanţii au susţinut, într-o primă critică, întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că instanţa de judecată a aplicat şi interpretat greşit dispoziţiile art. 21 şi ale art. 29 (fost 27) din Legea nr. 10/2001, în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 830/2008, urmare a identificării eronate a regimului juridic al imobilului în litigiu, care la data intrării în vigoare a actului normativ se afla în patrimoniul unei societăţi comerciale integral privatizate, fiind preluat de stat fără titlu valabil.

S-a susţinut, astfel, că formularea de către reclamanţi a notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 constituie un aspect al diligenţelor făcute în protejarea unui drept de proprietate, fără ca acestea să poată avea semnificaţia reţinută de instanţa de apel, aceea a nefinalizării unei proceduri speciale, care ar duce la paralizarea acţiunii în revendicare.

În speţă, nu erau incidente dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 care stabilea cu caracter de premise condiţiile necesar a fi întrunite pentru a se recurge la procedura de restituire reglementată de acest act normativ, imobilul menţionat nefiind deţinut de niciuna dintre persoanele juridice enumerate în text, deoarece U.M.T. era integral privatizată la data formulării notificării. Prin urmare, neexistând o unitate deţinătoare în înţelesul legii, căreia să-i fie adresată notificarea, nu putea opera sancţiunea inadmisibilităţii acţiunii.

S-a precizat, totodată, că argumentul de text din art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificat prin Legea nr. 247/2005, a fost interpretat greşit de instanţa de apel, sintagma "cu titlu valabil" fiind abrogată prin prevederile Legii nr. 247/2005.

Recurenţii au susţinut că instanţa de apel, identificând în mod greşit cadrul juridic aplicabil, a conferit o interpretare greşită Deciziei nr. 33/2008, în cauză nefiind incidentă o opţiune a reclamanţilor între Legea nr. 10/2001 şi dreptul comun. În speţă, reclamanţii au înţeles să-şi valorifice dreptul subiectiv numai după ce s-a stabilit că bunul, obiect al demersului lor, nu formează obiect al Legii nr. 10/2001.

În acest context, s-a arătat că este irelevantă anularea pentru motive procedurale a contestaţiei reclamanţilor împotriva deciziei A.V.A.S.

Cea de-a doua critică a vizat interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 în raport cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Deciziei nr. 33/2008, atunci când s-a reţinut că inadmisibilitatea analizării titlului statului nu înlătură accesul la justiţie al persoanei care se pretinde a fi titularul dreptului de proprietate asupra unui astfel de imobil, ci impune ca exercitarea acestuia să se facă numai în condiţiile legii speciale în materie.

În contextul în care Legea nr. 10/2001 statuează că bunurile sunt considerate ca fiind preluate abuziv, termenul "abuziv" nu este de natură a înlătura interesul analizării valabilităţii preluării bunurilor de către stat, respectiv ca fiind cu titlu valabil sau fără titlu valabil, astfel cum rezultă din întreaga economie a Legii nr. 10/2001. O interpretare contrară, au arătat recurenţii, ar însemna să se accepte ca toate imobilele din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, au fost preluate abuziv.

În condiţiile în care reclamanţii şi-au fundamentat în drept acţiunea pe dispoziţiile art. 6 şi 12 din Legea nr. 213/1998, art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., art. 3, 5 şi 25 din Tratatul de Pace încheiat de România cu Puterile Aliate la Paris 1947, art. 12 din Constituţia României din 1952, art. 8 din Constituţia României din 1948, art. 480 - 481 C. civ., art. 44 din Constituţia României şi art. 1075 C. civ., reclamanţii au interesul să solicite instanţei să constate că bunul în litigiu nu a ieşit niciodată în mod valabil din patrimoniul lor, exclusiv instanţa de judecată având abilitarea unei asemenea verificări.

Pentru ipoteza în care instanţa ar aprecia că în speţă sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001 s-a invocat aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor legii speciale în corelaţie cu prevalenţa art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi a art. 6 din C.E.D.O.

S-a arătat că instanţa de apel a reţinut că existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acestuia calitatea de proprietar, ignorând însă că, ipoteza a doua a principiului conform căruia protecţia Convenţiei se aplică numai cu privire la "bunurile actuale" se referă la situaţia în care calitatea de titular al dreptului i-a fost recunoscut reclamantului pe calea unor măsuri legislative de restituire adoptate de statul în cauză.

Evocând cauza Viaşu contra României cu privire la noţiunea de "bun", recurenţii au susţinut că practica C.E.D.O. a statuat în sensul că această calitate de titular al dreptului de proprietate asupra bunului revendicat poate să rezulte şi dintr-un act normativ care prevede măsuri de restituire sau recunoaştere a preluării abuzive de către stat.

Recurenţii au arătat că în motivele de apel au susţinut că situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este sau nu efectivă poate fi constatată doar printr-o analiză în concret în fiecare cauză, analiză pe care instanţa de fond şi apel au refuzat să o facă.

S-a concluzionat că aprecierea în sensul că reclamanţii trebuiau să urmeze procedura Legii nr. 10/2001 reprezintă o ingerinţă în dreptul de acces al reclamanţilor la o instanţă judecătorească.

S-a precizat că argumentele menţionate se circumscriu şi motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în considerarea faptului că practica C.E.D.O. invocată în motivarea sa de Curtea de Apel Timişoara referitoare la aplicarea art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional nu au legătură cu specificitatea cauzei, motivarea fiind, şi din această perspectivă, străină de natura cauzei.

Un alt motiv de recurs a vizat greşita aplicare a prevederilor art. 274 C. proc. civ. în ceea ce priveşte motivul de apel referitor la cheltuielile de judecată acordate pârâţilor S.C. H. S.A. în primă instanţă, considerându-se ca disproporţionat cuantumul acestora de 81.424 RON, raportat la complexitatea speţei, procesul fiind soluţionat pe excepţie, fără administrarea unui probatoriu amplu.

Prin motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. s-a reiterat critica referitoare la motivarea instanţei de apel legată de concursul între legea generală şi aplicarea în speţă a Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008, pe care a considerat-o ca fiind străină de natura pricinii, în condiţiile în care art. 23 din Legea nr. 10/2001 nu consacră caracterul obligatoriu al procedurii judiciare stabilite de lege, o asemenea interpretare neputând fi dedusă din text, nici din punct de vedere gramatical, nici din perspectiva juridică sau teleologică.

S-a arătat că, independent de acest aspect, art. 26 alin. (3) al legii consacră în mod evident caracterul facultativ al procedurii contencioase stabilite de Legea nr. 10/2001, respectiv că mecanismul de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001 este alcătuit din două etape succesive, din care doar prima, procedura administrativă prealabilă, este obligatorie, spre deosebire de cea de a doua, procedura judiciară care, aşa cum constant s-a statuat în doctrină şi jurisprudenţă, este facultativă. În acest context, s-a susţinut că renunţarea la calea de atac nu poate avea semnificaţia renunţării la însuşi dreptul pretins.

Intimatul Municipiul Timişoara prin Consiliul Local al Municipiului Timişoara a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.) a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului reclamanţilor ca nefondat.

Intimatele A.J.F.P. Timiş şi H. S.A. au solicitat, de asemenea, respingerea recursului ca nefondat.

Şi intimata S.C. G. S.A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.

Examinând criticile invocate de reclamanţii-recurenţi, raportat la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte va constata că recursul este fondat având în vedere următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au învestit prima instanţă cu o acţiune în revendicarea imobiliară de drept comun, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilelor în suprafaţă totală de 183.020 m.p., preluate fără titlu valabil de statul comunist, iar în subsidiar, pentru situaţia în care restituirea în tot a imobilelor evidenţiate în primul petit este imposibil de realizat, s-a solicitat obligarea pârâţilor la despăgubiri băneşti în condiţiile art. 1075 C. civ.

Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 6 şi 12 din Legea nr. 213/1998, art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., art. 3, 5 şi 25 din Tratatul de Pace încheiat de România cu Puterile Aliate la Paris 1947, art. 12 din Constituţia României din 1952, art. 8 din Constituţia României din 1948, art. 480 - 481 C. civ. şi art. 44 din Constituţia României.

În motivarea în fapt a acţiunii, reclamanţii au arătat că imobilele menţionate în cererea introductivă au fost preluate fără titlu valabil, sens în care s-a solicitat să se constate caracterul preluării de către stat, precizându-se că a fost urmată calea legii speciale, prin Decizia nr. 26 din 17 februarie 2011, A.V.A.S. respingându-le notificarea nr. x/2001, cu motivarea expresă că imobilele nu fac obiectul Legii nr. 10/2001, conform prevederilor art. 2, astfel că este deschisă, conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, calea dreptului comun.

Contrar motivării instanţelor de fond şi apel, reclamanţii au solicitat analiza valabilităţii titlului Statului Român şi compararea titlurilor părţilor în condiţiile dreptului comun - art. 480 C. civ., pornind de la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Prin urmare, admisibilitatea sau inadmisibilitatea acţiunii trebuia subsumată stabilirii regimului juridic al imobilelor, respectiv dacă acesta se circumscrie domeniului de reglementare a Legii nr. 10/2001.

În acest context, instanţele de judecată erau chemate să examineze, în raport de modalitatea de preluare a imobilelor şi momentul acesteia, aplicabilitatea dispoziţiilor legii speciale, Legea nr. 10/2001, pentru a se putea examina concursul dintre legea generală şi legea specială.

Pornind de la valorificarea acţiunii având ca obiect un imobil preluat de stat prin expropriere în temeiul Deciziei nr. 92 din 3 iunie 1948, care la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 se afla în patrimoniul unei societăţi în legătură cu care s-a arătat că este integral privatizată - H. S.A., instanţele trebuiau să stabilească regimul juridic aplicabil, respectiv dacă acesta era supus exclusiv reglementărilor legii speciale, sau, dimpotrivă, dacă imobilele puteau fi solicitate pe calea acţiunii în justiţie de drept comun.

După declararea textului art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 ca neconstituţional, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 830 din 8 iulie 2008, norma legală în discuţie şi-a găsit aplicabilitatea doar pentru imobilele preluate cu titlu valabil şi care se află în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate.

În speţă, niciuna dintre premisele normei menţionate nu justifică concluzia instanţei de apel în sensul că, indiferent de modalitatea preluării, cu titlu sau fără titlu valabil, procedura instituită de legea specială este exclusivă, ca unică modalitate de valorificare a dreptului de proprietate.

Împrejurarea că reclamanţii au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 constituie un aspect al diligenţelor în protejarea dreptului lor, fără a le putea fi opusă pentru a paraliza acţiunea în revendicare, întrucât nu s-ar fi valorificat o cale de atac prevăzută de legea specială.

Demersurile reclamanţilor în temeiul Legii nr. 10/2001 au fost respinse cu motivarea că nu le sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale, astfel că nu li s-ar putea închide, cu această motivare, accesul la acţiunea în revendicare de drept comun.

Instanţele de fond şi apel nu au verificat susţinerile reclamanţilor referitoare la nelegalitatea preluării imobilului prin expropriere, derivând din neplata despăgubirilor, concluzionând că Legea nr. 10/2001 are caracter special şi că este actul normativ care reglementează restituirea imobilelor preluate abuziv, a cărui intrare în vigoare a suprimat posibilitatea revendicării imobilelor pe calea dreptului comun.

Prin Decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit în privinţa admisibilităţii acţiunilor întemeiate pe dreptul comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ au deschisă calea acţiunii în revendicare a bunului litigios.

Pe cale de consecinţă, se impune să se stabilească dacă reclamanţii aveau opţiunea între Legea nr. 10/2001 şi dreptul comun, în condiţiile în care deşi au formulat notificare, aceasta le-a fost respinsă cu motivarea că legea specială nu le este aplicabilă. Ca atare, recurenţii au formulat acţiunea în revendicare ca unic mijloc procedural de valorificare a dreptului lor, în acest context fiind irelevantă împrejurarea că nu a fost finalizată contestarea deciziei administrative.

În ceea ce priveşte critica recurenţilor vizând încălcarea art. 6 din C.E.D.O., Curtea va reţine că prin soluţionarea cauzei prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, reclamanţilor le-a fost încălcat dreptul de acces la o instanţă.

Motivarea instanţei de apel se bazează pe argumentaţia că liberul acces la justiţie este asigurat în cadrul procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, de posibilitatea exercitării controlului judiciar împotriva dispoziţiilor emise în temeiul acestei legi.

Având în vedere că în răspunsul la notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 s-a statuat că nu le este aplicabilă această lege specială, nu li se poate imputa reclamanţilor că nu au stăruit în soluţionarea contestaţiei formulate împotriva dispoziţiei emise de A.V.A.S. doar pentru a li se confirma această decizie. În condiţiile în care nu există echivalenţă între contestaţia prevăzută de Legea nr. 10/2001 în care instanţa este limitată la analiza legalităţii şi temeiniciei acesteia din perspectiva conţinutului actului contestat şi acţiunea în revendicare care presupune un alt cadru procesual pasiv, respingerea acţiunii ca inadmisibilă reprezintă o încălcare a dreptului de acces al reclamanţilor la o instanţă.

Se va constata, totodată, ca fiind întemeiată şi critica recurenţilor vizând interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 în raport cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Deciziei nr. 33/2008.

Instanţa de apel a interpretat eronat dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 atunci când a reţinut că doar pe parcursul derulării procedurii judiciare declanşate în aplicarea legii speciale este admisibilă o analiză a concordanţei legii speciale cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, concluzionând că inadmisibilitatea analizării titlului Statului Român nu înlătură accesul la justiţie al persoanei ce se pretinde a fi titularul dreptului de proprietate asupra unui astfel de imobil, ci impune ca exercitarea acestuia să se facă numai în condiţiile legii speciale în materie.

Stabilirea valabilităţii sau nevalabilităţii titlului statului este atributul exclusiv al instanţelor de judecată, conform art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, nici Legea nr. 10/2001 şi nici Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie neinterzicând un asemenea control.

Or, în condiţiile în care prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat în mod prioritar constatarea nevalabilităţii titlului statului rezultând din împrejurarea că antecesorii reclamanţilor au suferit o privare de bunul lor, care deşi pretins justificată de realizarea unei cauze de utilitate publică, nu a fost însoţită de o justă şi prealabilă despăgubire, ceea ce contravine dispoziţiilor din Constituţia din 1948 privitor la proprietate, dispoziţiilor art. 480 C. civ. şi tratatelor internaţionale la care România era parte, interesul reclamanţilor în verificarea legalităţii preluării este dat de specificul cererii cu care au învestit instanţa de judecată.

În consecinţă, exclusiv instanţele de judecată aveau abilitarea de a verifica în ce măsură titlul statului era în concordanţă cu Constituţia şi tratatele internaţionale la care România era parte şi cu legile în vigoare la momentul preluării, aşa cum s-a solicitat prin acţiune, în cadrul operaţiunii comparării de titluri, specifice revendicării de drept comun, conform art. 480 C. civ.

În cauza Viaşu contra României (Hotărârea din 9 decembrie 2008), Curtea a reamintit că în conformitate cu jurisprudenţa sa, "un reclamant nu poate susţine o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie decât în măsura în care deciziile pe care le contestă se referă la bunurile sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea de bunuri poate cuprinde atât bunuri actuale cât şi valori patrimoniale inclusiv, în anumite situaţii bine stabilite, creanţe, al căror titular demonstrează că are cel puţin o speranţă legitimă să obţină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate.

În acelaşi context, Curtea a statuat că atunci când principiul restituirii proprietăţilor confiscate în mod abuziv a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea cu privire la punerea în practică a acestui principiu, fie ea de ordin legislativ, administrativ sau legat de practicile aplicate de autorităţi, poate genera, atunci când persistă în timp şi în lipsa unei reacţii coerente şi rapide din partea statului, o omisiune a acestuia de a-şi îndeplini obligaţia de a asigura exercitarea efectivă a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (Hotărîrea Broniowski împotriva Poloniei şi Hotărârea Păduraru împotriva României).

În consecinţă, se impune ca instanţa învestită cu acţiunea în revendicare să examineze în cauză, în raport de particularităţile cauzei şi de statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din Decizia nr. 33/2008, aspectele legate de existenţa unui "bun" în sensul Convenţiei în patrimoniul reclamanţilor, neconvenţionalitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în speţa dedusă judecăţii, securitatea şi stabilitatea circuitului juridic civil şi cerinţa de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate care aparţine altei persoane, de asemenea protejat de lege.

Celelalte critici, vizând interpretarea greşită a prevederilor legii speciale în corelaţie cu prevalenţa art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi aplicarea greşită a prevederilor art. 274 C. proc. civ. nu vor fi examinate în această fază procesuală,.

În consecinţă, Înalta Curte constatând că, în mod nelegal, instanţele de fond şi apel au soluţionat procesul în baza unei excepţii procesuale peremptorii, fără a pune în discuţie fondul dreptului dedus judecăţii, urmează să admită recursul reclamanţilor şi, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., să caseze decizia recurată, precum şi Sentinţa nr. 1653 din 27 noiembrie 2017 a Tribunalului Timiş şi să trimită cauza spre rejudecare la prima instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D. şi E. împotriva Deciziei nr. 74 din 2 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Casează decizia atacată, precum şi sentinţa nr. 1655 din 27.11.2017 a Tribunalului Timiş şi trimite cauza spre rejudecare la prima instanţă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 octombrie 2018.

Procesat de GGC - MM