Negative labor conflict of jurisdiction resolved by allocating competence to the court of the employer's registered head office.

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale la data de 25 august 2017, sub nr. x/2017, reclamanta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., reprezentată prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Craiova, a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A. şi B., obligarea acestora la plata, în părţi egale, a sumei de 1.000 euro, reprezentând tarif autorizaţie drum, conform Ordinului nr. 290/2013, cu modificările şi completările ulterioare.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 254 alin. (1) din Legea nr. 253/2003, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin Sentinţa civilă nr. 798 din 21 noiembrie 2017, Tribunalul Mehedinţi, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

Pentru a dispune astfel, faţă de obiectul acţiunii civile, Tribunalul Mehedinţi a apreciat că litigiul dedus judecăţii este un conflict de muncă, ce are ca obiect obligaţia de restituire a unor sume de bani de către salariaţii angajatorului, în temeiul art. 256 Codul muncii.

De asemenea, potrivit menţiunilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată, tribunalul a reţinut că sediul reclamantei Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., reprezentată prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Craiova, este în municipiul Craiova, jud. Dolj.

În raport de sediul reclamantei, a constatat că dispoziţiile art. 269 alin. (2) Codul muncii prevăd că cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul; alin. (2) al aceluiaşi articol instituie, în materia conflictelor de muncă, o competenţă teritorială exclusivă, în sensul că instanţa competentă teritorial este cea de la domiciliul, reşedinţa sau sediul reclamantului, iar în cauză calitatea de reclamantă o are Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Craiova, cu sediul în municipiul Craiova, jud. Dolj.

Faţă de aceste considerente, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, în a cărui circumscripţie îşi are sediul reclamanta.

Urmare declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale la data de 11 decembrie 2017, sub acelaşi număr de dosar.

Prin Sentinţa civilă nr. 579 din data de 14 martie 2018, Tribunalul Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul Dolj a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 269 Codul muncii, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul". Conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, lege specială în raport cu Codul muncii, care conţine dispoziţii derogatorii de la dreptul comun, "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie se află domiciliul sau locul de muncă al reclamantului."

Faţă de aceste prevederi legale, Tribunalul Dolj a apreciat că în materia litigiilor de muncă este prevăzută o competenţă teritorială alternativă, respectiv a instanţei de la domiciliul/reşedinţa reclamantului şi a celei de la locul de muncă al acestuia.

A considerat că dreptul de a alege între instanţele deopotrivă competente aparţine reclamantului, conform prevederilor art. 116 C. proc. civ., însă, în cauză, reclamanta a sesizat o instanţa necompetentă din punct de vedere teritorial, întrucât sediul acesteia nu se află în judeţul Dolj.

Astfel, a reţinut că, potrivit menţiunilor din cuprinsul certificatului constatator nr. x din 14 iulie 2017, eliberat de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, sediul social al Companiei Naţionale de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. este în municipiul Bucureşti.

În aceste condiţii, Tribunalul Dolj a constatat că, potrivit art. 269 din Codul muncii, coroborat cu art. 210 din Legea nr. 62/2011, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Tribunalului Bucureşti, în circumscripţia căruia reclamanta îşi are sediul.

Cât priveşte împuternicirea nr. DG 1/1328 din data de 7 decembrie 2017, prin care Directorul General al Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. l-a mandatat pe Directorul General Regional al subunităţii Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Craiova să reprezinte compania conform obiectului de activitate al acesteia, din punct de vedere tehnic, juridic, economic şi administrativ, a apreciat că nu este de natură să atragă competenţa teritorială a unei alte instanţe, ci are valoarea unui mandat de reprezentare în relaţiile cu terţii, pe o anumită rază teritorială.

Raportat la considerentele expuse, instanţa a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Urmare declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale la data de 3 aprilie 2018, sub nr. x/2018.

Prin cererea formulată la data de 25 aprilie 2018, pârâtul B. a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti şi a solicitat declinarea competenţei soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Dolj. Aceleaşi susţineri au fost formulate şi de pârâtul A. prin cererea depusă la dosar la data de 2 mai 2018.

Prin Sentinţa civilă nr. 3799 din 7 mai 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj. Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat din oficiu judecarea cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul Bucureşti a reţinut că litigiul dedus judecăţii are, prin raportare la pretenţiile deduse judecăţii, natura juridică a unui conflict de muncă, care intră în sfera de reglementare a dispoziţiilor art. 266 din Codul muncii.

Ca atare, a constatat sunt aplicabile prevederile art. 269 din acest act normativ, potrivit cărora judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti stabilite conform legii, iar, conform art. 269 alin. (2), cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Totodată, a reţinut că, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Or, astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanta are sediul în municipiul Craiova, fiind lipsit de relevanţă, în planul jurisdicţiei teritoriale, faptul că acest sediu este al unei subunităţi fără personalitate juridică, conform art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 84/2003.

În acest sens, a constatat că dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu fac distincţie în funcţie de natura sediului (principal sau secundar), iar, pe de altă parte, sediul subunităţii din Craiova este, deopotrivă, un sediu al Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., întrucât subunitatea nu este un subiect de drept distinct, ci o entitate în structura acesteia, la nivelul căreia se desfăşoară raporturile de muncă cu pârâţii.

Pentru aceste motive, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

Examinând conflictul de competenţă, Înalta Curte reţine că, în cauză, competenţa soluţionării pricinii revine Tribunalului Bucureşti, în considerarea dispoziţiilor legale şi a următoarelor argumente:

Litigiul supus analizei, având ca obiect cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Craiova, în contradictoriu cu pârâţii A. şi B., are natura unui conflict de muncă, astfel cum acesta este definit în dispoziţiile art. 1 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

În ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a cauzei, se reţine că, în materia conflictelor de muncă, sunt relevante prevederile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii şi cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011, potrivit cărora cererile referitoare la soluţionarea acestora se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul ori, după caz, sediul sau locul de muncă reclamantul. Referirea generică la domiciliul ori, după caz, la sediul reclamantului implică raportarea la persoana fizică sau juridică ce pretinde această calitate în proces.

Astfel, în materia litigiilor de muncă competenţa de soluţionare a unor asemenea cereri se stabileşte în funcţie de domiciliul ori, după caz, sediul reclamantului, indiferent dacă reclamant este salariatul sau angajatorul.

În cauză, cererea de chemare în judecată a fost formulată de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Craiova.

Înalta Curte constată că la dosarul Tribunalului Dolj se află împuternicirea nr. DG1/x din data de 7 decembrie 2017, dată de Directorul General al Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale Directorului General Regional al subunităţii Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Craiova, prin care acesta din urmă a fost mandatat să reprezinte interesele CNAIR, conform obiectului de activitate al acesteia, din punct de vedere tehnic, juridic, economic şi administrativ în raza teritorial-administrativă; în scopul aducerii la îndeplinire a mandatului, s-a stabilit, la pct. 2.201,că directorul general al subunităţii "asigură şi răspunde de formularea de acţiuni în faţa instanţelor judecătoreşti, a întâmpinărilor, solicitarea suspendării unor acte normative (de control), contestaţii la executare, întoarcerea executării silite, contestaţii sau acţiuni în anulare şi a oricărui act procesual necesar. Pentru toate procesele în care reprezentarea juridică se realizează de către DRP Craiova, Directorul General Regional este responsabil pentru prezentarea tuturor documentelor solicitate de către instanţa judecătorească, în vederea evitării dispunerii unei amenzi judiciare de către acestea."

Faţă de aceste prevederi, se constată că împuternicirea dată Directorului General Regional al Direcţiei Regionale de Drumuri şi Poduri Craiova are valoarea unui mandat de reprezentare juridică în faţa instanţelor judecătoreşti, în vederea susţinerii intereselor Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale.

Ca atare, împrejurarea că în cererea de chemare în judecată s-a menţionat că acţiunea este formulată de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale, prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Craiova, nu este de natură să producă efecte juridice în ceea ce priveşte competenţa teritorială, întrucât aceasta este reglementată printr-o normă specială imperativă, autoritatea care are calitatea de reclamantă fiind Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale, iar nu subunitatea mandatată, chiar dacă raportul juridic dedus judecăţii s-a derulat la aceasta din urmă.

În acest sens, trebuie menţionate dispoziţiile art. 109 C. proc. civ., care reglementează competenţa teritorială în cazul persoanei juridice cu dezmembrăminte, conform cărora "Cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face şi la instanţa locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta".

Cu alte cuvinte, numai în situaţia în care persoana juridică de drept privat are calitatea de pârâtă, acţiunea civilă poate fi introdusă la instanţa în a cărei circumscripţie se află dezmembrământul fără personalitate juridică, atunci când pretenţiile formulate vizează obligaţii legate de acesta. În caz contrar, cererea de chemare în judecată va fi depusă la instanţa în a cărei rază teritorială se află sediul social al persoanei juridice, conform prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Cum potrivit menţiunilor din cuprinsul certificatului constatator şi certificatului de înregistrare, emise de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, sediul Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale se află în municipiul Bucureşti, Bd. x, iar aceasta figurează în proces în calitate de reclamantă, instanţa competentă teritorial să soluţioneze pricina, în conformitate cu cele anterior prezentate şi cu dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, este cea de la sediul societăţii reclamante, respectiv Tribunalul Bucureşti.

În concluzie, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 octombrie 2018.

Procesat de GGC - MM