Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 3486/2018 AI generated

Hotel complex loses appeal on phonogram royalties and penalties in collective management dispute

Case Number Decizia nr. 3486/2018
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The Romanian High Court of Cassation and Justice dismissed the defendant's appeal as unfounded, upholding the Court of Appeal’s decision that partially reduced the first-instance judgment. The dispute concerned a collective management organization's claim for equitable remuneration and late-payment penalties from a hotel complex for the public communication of commercial phonograms under Law No. 8/1996. The court held that the appellate court did not violate the non reformatio in pejus principle because, although it extended penalties to the date of actual payment, it reduced the principal debt by excluding VAT; that the organization's status as sole collector sufficed for active standing without proving its managed repertoire; that the applicable methodology calculates fees per functional space rather than per registered office; and that the mixed contractual/tort liability basis was valid, with tort damages under Article 139 of Law No. 8/1996 properly including moratory penalties, even if pro forma invoices were not fiscally opposable.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 481 C. proc. civ, art. 1322 din Legea nr. 8/1996, art. 1350 alin. (3) C. civ, art. 493 C. proc. civ, art. 493 alin. (6) C. proc. civ; Hotel complex loses appeal on phonogram royalties and penalties in collective management dispute: The dispute concerned a collective management organization's claim for equitable remuneration and late-payment penalties from a hotel complex for the public communication of commercial phonograms under Law No. 8/1996. The court held that the appellate court did not violate the non reformatio in pejus principle because, although it extended penalties to the date of actual payment, it reduced the principal debt by excluding VAT; that the organization's status as sole collector sufficed for active standing without proving its managed repertoire; that the applicable methodology calculates fees per functional space rather than per registered office; and that the mixed contractual/tort liability basis was valid, with tort damages under Article 139 of Law No. 8/1996 properly including moratory penalties, even if pro forma invoices were not fiscally opposable.

Keywords

AI generated
commercial dispute management remuneration standing to appeal non-contractual liability late payment of fees tort damages

Cited Legislation

AI generated
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâta A., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
art. 481 C. proc. civ
- Au fost încălcate prevederile art. 481 C. proc. civ., deoarece apelantei-pârâte i s-a creat în propria cale de atac o situaţie mai grea decât cea din hotărârea atacată.
art. 1322 din Legea nr. 8/1996
Recurenta-pârâtă a solicitat a se avea în vedere în rejudecare motivele care susţin cele două excepţii, expuse în apel, arătând, în sinteză, că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 1322 din Legea nr.
art. 1350 alin. (3) C. civ
- Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1350 alin. (3) C. civ., deoarece a admis acţiunea pe temeiul răspunderii civile delictuale, dar a calculat prejudiciul prin raportare la răspunderea civilă contractuală.
art. 493 C. proc. civ
În cauză, s-a procedat la întocmirea şi comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 C. proc. civ.
art. 493 alin. (6) C. proc. civ
Faţă de precizarea părţilor, Înalta Curte, în complet de filtru, a reţinut recursul spre soluţionare, în aplicarea dispoziţiilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ., atât asupra admisibilităţii în principiu a recursului, cât şi asupra fondului acestuia.
art. 486 C. proc. civ
În ceea ce priveşte admisibilitatea recursului declarat de pârâta A., completul de filtru a fost în unanimitate de acord că recursul îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 C.
art. 488 alin. (1) C. proc. civ
8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă, din dezvoltarea acestora, rezultă că primul motiv - în ordinea stabilită de către parte - poate fi analizat din perspectiva pct.
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
Art. 496 C. proc. civ.

Ground for dismissing the appeal as unfounded in the dispositive.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, la data de 18.09.2014, reclamanta Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor de Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM a chemat în judecată pe pârâta A., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 11.093 RON cu TVA, reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, aferentă perioadei 1.07.2012 - 30.06.2014 şi la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 2.545,09 RON, care vor fi actualizate la zi, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentinţa nr. 260/25.02.2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Prin Sentinţa civilă nr. 7362/23.04.2015, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul Curţii de Apel Bucureşti pentru soluţionarea acestuia.

Prin Sentinţa civilă nr. 164F/25.08.2015, Curtea de Apel Bucureşti a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2014.

Prin Sentinţa nr. 560/26.04.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea, a obligat pârâta la plata către CREDIDAM a sumei de 11.093,52 RON cu titlu de remuneraţii datorate artiştilor interpreţi pentru comunicarea publică a fonogramelor de către pârâtă în perioada 01.07.2012 - 30.06.2014, precum şi la plata penalităţilor de întârziere aferente în sumă de 10.735,95 RON şi a cheltuielilor de judecată în sumă de 2850 RON.

Prin Decizia nr. 1066A/22.11.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 8946,39 RON, reprezentând remuneraţii şi la plata penalităţilor curse de la scadenţă până la plata efectivă, penalităţi în procent de 0,1% pe zi de întârziere, menţinând în rest dispoziţiile sentinţei.

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâta A., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

- Au fost încălcate prevederile art. 481 C. proc. civ., deoarece apelantei-pârâte i s-a creat în propria cale de atac o situaţie mai grea decât cea din hotărârea atacată.

Prin decizia recurată, s-a redus debitul principal reprezentând remuneraţii (prin excluderea TVA), dar apelanta-pârâtă a fost obligată la plata penalităţilor până la data plăţii efective. Or, prin sentinţa apelată, penalităţile la care pârâta a fost obligată au fost calculate până la data de 31.08.2016 (data efectuării expertizei, conform anexei 1 la suplimentul raportului de expertiză contabila exp. B.).

Faţă de faptul că intimata nu a înţeles să formuleze propriul apel care să ducă la modificarea favorabilă a capătului de cerere privind penalităţile, în propria cale de atac s-a creat pârâtei o situaţie mai grea decât aceea rezultată din soluţionarea cauzei de către Tribunalul Bucureşti, în sensul în care cuantumul penalităţilor ce ar urma să fie achitat potrivit deciziei recurate ar fi mai mare decât acela acordat în primă instanţă.

Mai mult decât atât, în cauză era necesară efectuarea unei noi expertize care să stabilească în mod concret cuantumul penalităţilor prin raportare la debitul principal exclusiv TVA (aşa cum a solicitat, de altfel, intimata), având în vedere faptul că a fost înlăturată din conţinutul creanţei taxa pe valoare adăugată, prin aplicarea Deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

- Au fost respinse în mod greşit excepţiile referitoare la lipsa calităţii de reprezentant a reclamantei şi a calităţii procesuale active.

Excepţia lipsei calităţii procesuale active nu poate fi în niciun caz lipsită de interes, astfel cum a fost respinsă de către instanţa de apel, deoarece este îngrădit dreptul pârâtei de a invoca excepţii.

Recurenta-pârâtă a solicitat a se avea în vedere în rejudecare motivele care susţin cele două excepţii, expuse în apel, arătând, în sinteză, că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 1322 din Legea nr. 8/1996, prin aprecierea că nu era necesară dovedirea repertoriului gestionat.

- Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a Deciziei ORDA nr. 189/2013 şi a metodologiei din anexa 1 a Deciziei ORDA nr. 399/2006.

Reclamanta nu avea dreptul să colecteze nicio sumă de bani cu titlu de remuneraţie, plăţile efectuate de pârâtă altor organisme fiind efectuate cu bună - credinţă, chiar dacă abia la data de 11.12.2014, după introducerea cererii de chemare în judecată, Decizia ORDA nr. 305/2011 a fost anulată irevocabil.

Pe de altă parte, nu au fost avute în vedere criteriile de calcul reglementate de ORDA, care se raportează la numărul punctelor de lucru deţinute de o entitate. Instanţa de apel a considerat în mod eronat că fiecare dintre destinaţiile funcţionale ale C. (centrul spa, hotel, restaurant) constituie tot atâtea puncte de lucru: destinaţiile catalogate ca fiind puncte de lucru reprezintă în fapt funcţionalităţi diferite înglobate/deservind acelaşi complex hotelier, neavând regimul juridic specific unor puncte separate de lucru.

- Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1350 alin. (3) C. civ., deoarece a admis acţiunea pe temeiul răspunderii civile delictuale, dar a calculat prejudiciul prin raportare la răspunderea civilă contractuală.

Cererea de chemare în judecată a fost susţinută pe temeiuri de drept vizând răspunderea contractuală (emiterea declaraţiei pe proprie răspundere şi încheierea convenţiei care stipulează şi dreptul de a solicita penalităţi).

După ce pârâta a invocat inopozabilitatea facturilor pro forma (fără regim fiscal opozabil terţilor pentru sumele facturate pro forma), reclamanta a susţinut că prejudiciul este datorat ope legis, fiind generat în temeiul răspunderii civile delictuale, ceea ce reprezenta o recunoaştere implicită a apărărilor pârâtei în acest sens, dar contrazicea poziţia iniţială a reclamantei.

Or, instanţa de apel a îmbrăţişat în mod nelegal o asemenea interpretare contradictorie, producând artificial o răspundere mixtă în speţă, deşi între părţi a fost reclamat un contract generator de raporturi juridice (în temeiul căruia au şi fost calculate penalităţile), nesocotindu-se astfel limitarea legală de opţiune între cele două tipuri de răspundere, atunci când cea contractuală este incidentă, ca în cazul de faţă.

Răspunderea civilă contractuală presupune pretinderea unor sume facturate fiscal (şi nu pro forma), iar pe de altă parte, în speţă, sunt invocate anumite sume şi nu drepturi generice, teoretice, aşa cum sunt acestea reglementate în Legea nr. 8/1996.

Din această cauză, transferul între răspunderea contractuală şi cea delictuală nu poate opera în maniera reţinută de către instanţa de apel, având în vedere că un act normativ reglementează condiţiile generale, teoretice de pretindere a contravalorii unor drepturi de autor, însă dreptul teoretic nu poate constitui izvorul unei obligaţii punctuale, opozabile într-un anumit cuantum, unui anumit subiect de drept, cu trimitere directă la obligaţiile contractuale de plată/la cuantumul procentual al penalităţilor. Actul normativ reglementează modul generic, în favoarea tuturor subiecţilor care intră în sfera de aplicare a legii şi nu în particular, pentru sumele reclamate la plată, respectiv în favoarea expresă a reclamantului. Astfel că, pentru naşterea unui raport juridic generator de drepturi şi obligaţii punctuale, exclusiv cu privire la titularii acestora şi sumele datorate, legea trebuie să fie aplicată prin încheierea unei convenţii valabil încheiate între părţi, care să antreneze răspunderea civilă contractuală, respectiv prin emiterea unor facturi valabile din punct de vedere fiscal şi implicit opozabile debitorului, deziderat neîndeplinit în speţă.

În acest context, sunt de remarcat concluziile expertului contabil din cadrul expertizei administrate la fond, care, chiar dacă a efectuat calculele impuse de obiectivele propuse de reclamantă/aprobate de instanţă, raportat la facturile pro forma ce conţineau sumele în discuţie, a menţionat expres că acestea nu respectă exigenţele fiscal-contabile pentru a fi înregistrate în contabilitate şi implicit pentru a fi opozabile.

În fine, tot legat de chestiunea inopozabilităţii facturilor pro forma (având doar un rol incipient de ofertare şi astfel neînregistrate în contabilitate, în lipsa emiterii unor facturi fiscale, cel puţin ulterior contestării sumelor facturate pro forma), instanţele de fond nu au avut în vedere nici jurisprudenţa relevantă a curţilor de apel şi a Înaltei Curţi, legată de acest subiect (citată in extenso şi anexată în ambele cicluri procesuale).

Însuşi faptul că reclamanta alege să se apere invocând legea pentru sumele concret pretinse şi nu facturile pro formă (după ce au fost contestate de pârâtă), denotă că este conştientă de vicierea operaţiunilor de pretindere/de opunere a respectivelor sume, din perspectiva exigenţelor răspunderii civile contractuale, s-a conchis prin motivele de recurs.

În cauză, s-a procedat la întocmirea şi comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 C. proc. civ.

Ambele părţi au precizat că în situaţia în care recursul este admisibil în principiu, sunt de acord ca acesta să fie soluţionat de către completul de filtru.

Faţă de precizarea părţilor, Înalta Curte, în complet de filtru, a reţinut recursul spre soluţionare, în aplicarea dispoziţiilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ., atât asupra admisibilităţii în principiu a recursului, cât şi asupra fondului acestuia.

În ceea ce priveşte admisibilitatea recursului declarat de pârâta A., completul de filtru a fost în unanimitate de acord că recursul îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 C. proc. civ., totodată, că este posibilă încadrarea motivelor invocate în cele prevăzute la art. 488 din cod.

În aceste condiţii, Înalta Curte, în complet de filtru, a admis în principiu recursul.

În ceea ce priveşte fondul recursului, Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, constată următoarele:

Recurenta - pârâtă a invocat, ca temei juridic al motivelor de recurs, exclusiv cazul descris de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă, din dezvoltarea acestora, rezultă că primul motiv - în ordinea stabilită de către parte - poate fi analizat din perspectiva pct. 5 al aceleiaşi norme, întrucât se pretinde încălcarea de către instanţa de apel a unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Celelalte motive vizează, într-adevăr, norme de drept material, astfel încât este incidentă ipoteza din art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte prima critică, se reţin următoarele:

Recurenta a pretins că, prin modul de stabilire a penalităţilor în apel, i-a fost creată, în propria cale de atac, o situaţie mai grea apelantului decât cea din hotărârea atacată, cu încălcarea dispoziţiile art. 481 C. proc. civ.

Astfel, prin acordarea penalităţilor până la data plăţii efective, şi nu doar până la data de 31.08.2016 (data efectuării expertizei în faţa primei instanţe), avută în vedere la acordarea despăgubirilor prin sentinţă, cuantumul penalităţilor ce ar urma să fie achitat este mai mare decât acela acordat de către tribunal, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a înţeles să formuleze propriul apel care să ducă la modificarea favorabilă a capătului de cerere privind penalităţile.

Aceste susţineri nu pot fi primite.

Aplicarea principiului non reformatio in pejus trebuie să aibă în vedere totalitatea obligaţiilor stabilite în sarcina părţii care a declarat calea de atac, şi nu numai o parte dintre acestea, chiar şi în ipoteza mai multor capete de cerere, dat fiind caracterul unitar al căii de atac în a cărei soluţionare se ţine cont de principiul consacrat de prevederile art. 481 C. proc. civ.

Recurenta a susţinut agravarea situaţiei în propria cale de atac doar prin prisma capătului de cerere accesoriu vizând penalităţile, însă, din motivul arătat anterior, nu poate fi ignorată împrejurarea că, prin decizia recurată, a fost diminuat cuantumul sumei datorate de pârâtă cu titlu de remuneraţii pentru comunicare publică de fonograme. Din calculul remuneraţiilor a fost înlăturată taxa pe valoare adăugată, în aplicarea Deciziei nr. 48/19 iunie 2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în mecanismul de unificare jurisprudenţială prevăzut de art. 520 C. proc. civ. În consecinţă, sentinţa a fost modificată şi sub aspectul accesoriilor creanţei principale, constând în penalităţi de întârziere.

În condiţiile în care penalităţile urmează a fi calculate în raport de cuantumul diminuat al creanţei principale şi avându-se în vedere că data plăţii efective este un reper de timp incert ca producere, susţinerile recurentei nu conţin vreun indiciu în sensul că suma de bani pe care o va achita pârâta cu titlu de remuneraţii şi penalităţi de întârziere este mai mare de 21.829,47 RON, stabilită cu acest titlu în sarcina sa prin hotărârea primei instanţe.

Argumentul potrivit căruia penalităţile ar fi trebuit acordate până la aceeaşi dată ca cea avută în vedere de către tribunal, în absenţa unui apel declarat de către reclamantă, nu a fost formulat în contextul prevederilor art. 477 sau ale art. 478 C. proc. civ., referitoare la limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, respectiv la limitele învestirii instanţei de judecată, ci a susţinut tot principiul non reformatio in pejus.

Or, aplicarea acestui principiu nu impunea soluţionarea apelului în modalitatea pretinsă de către recurentă, ci doar ca hotărârea apelată să nu fie reformată în defavoarea apelantului, fiind valabile considerentele expuse anterior, cu privire la totalitatea obligaţiilor stabilite în sarcina pârâtei.

Pe de altă parte, argumentul potrivit căruia era necesară efectuarea unei noi expertize care să stabilească în mod concret cuantumul penalităţilor prin raportare la debitul principal fără TVA, prin aplicarea Deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, relevă invocarea propriei culpe de către recurentă.

La termenul de judecată din 1.11.2017, instanţa de apel a respins solicitarea reclamantei de efectuare a unei noi expertize sau a unui supliment la raportul de expertiză întocmit în faţa primei instanţe, pentru refacerea calculului penalităţilor, după invocarea din oficiu a motivului de ordine publică vizând creanţa principală.

Din acest motiv, instanţa nu a valorificat în vreun fel calculul penalităţilor întocmit de expert, ci s-a raportat la pretenţiile reclamantei din cererea de chemare în judecată, prin care s-a solicitat actualizarea la zi a penalităţilor.

Pe lângă faptul că, dat fiind acest mod de soluţionare a cererii accesorii- necontestat în recurs din perspectiva art. 477 sau 478 C. proc. civ., după cum s-a arătat anterior -, data efectuării expertizei în faţa primei instanţe era lipsită de relevanţă şi nu putea fi luată în considerare, este de subliniat că, la termenul de judecată menţionat, singurul acordat în cauză, apelanta-pârâtă nu s-a prezentat, astfel încât nu a propus vreo probă spre administrare şi nici nu a făcut apărări pe proba solicitată de către intimată.

În conformitate cu prevederile art. 10 alin. (1) C. proc. civ., părţile au obligaţia de a îndeplini actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, respectiv să-şi probeze pretenţiile şi apărările.

De asemenea, potrivit art. 254 alin. (6) C. proc. civ., părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.

Pe acest temei, întrucât pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia procesuală de a propune proba invocată în recurs şi nu a făcut apărări pe proba solicitată de către intimată, lipsind la termenul de propunere a probelor în apel, este inadmisibilă critica referitoare la necesitatea administrării în apel a unei expertize.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va înlătura primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată următoarele:

Recurenta a susţinut în mod greşit că instanţa de apel ar fi respins excepţiile având ca obiect lipsa calităţii de reprezentant a reclamantei şi a calităţii procesuale active şi, mai mult, că motivul respingerii este reprezentat de lipsa de interes în invocarea lor.

Aceste excepţii au fost respinse de către prima instanţă, la termenul de judecată din 14.10.2015, iar prin motivele de apel, pârâta a criticat această dispoziţie a tribunalului.

Prin decizia recurată, a fost respinsă ca lipsită de interes critica formulată, aşadar nu excepţiile procesuale, astfel cum pretinde recurenta.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de apel a reţinut că reclamanta CREDIDAM este colector unic al remuneraţiilor cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi pentru radiodifuzarea prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual, ceea ce îi conferă calitatea de a-i acţiona în judecată pe utilizatori, chiar dacă gestiunea acestor drepturi este facultativă. În raport de dispoziţiile art. 133 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, colectarea pentru titulari ce nu sunt membri ai CREDIDAM interesează exclusiv relaţia dintre organismele de gestiune colectivă din acelaşi domeniu de creaţie, nu şi relaţia dintre organismul de gestiune colectivă şi utilizator.

După cum reiese din considerentele deciziei de apel, a fost confirmată aprecierea primei instanţe potrivit căreia, pentru întrunirea calităţii procesuale active în acţiunea întemeiată pe raportul juridic dintre organismul de gestiune colectivă şi utilizator, este suficientă calitatea acestui organism de colector unic în domeniul titularilor de drepturi.

Prin motivele de recurs, pârâta a arătat că înţelege să reitereze argumentele expuse în apel în susţinerea celor două excepţii, şi că, în sinteză, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 1322 din Legea nr. 8/1996, prin aprecierea că nu era necesară dovedirea repertoriului gestionat.

Instanţa de apel a analizat susţinerea pârâtei referitoare la absenţa dreptului reclamantei de a colecta remuneraţia într-o anumită perioadă de timp din intervalul vizat de pretenţiile în cauză şi a respins-o motivat, constatând calitatea reclamantei de colector unic al remuneraţiei cuvenite titularilor de drepturi. Recurenta nu a formulat critici concrete în raport de considerentele instanţei de apel, astfel încât acest aspect nu face obiectul învestirii instanţei de recurs.

Se constată că instanţa de apel a apreciat în mod corect că prerogativa organismului de gestiune colectivă de colector al remuneraţiei în domeniul titularilor de drepturi îi conferă calitate procesuală activă în acţiunea cu acest obiect formulată împotriva unui utilizator.

Calitatea de colector poate fi recunoscută doar organismelor de gestiune colectivă care îndeplinesc cerinţele prevăzute de art. 126 din Legea nr. 8/1996 şi care se referă, printre altele, la depunerea la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor a repertoriului de opere, interpretări şi execuţii artistice, fonograme şi videograme, aparţinând propriilor membri şi pe care îl gestionează. Din moment ce dovedirea repertoriului protejat este o condiţie chiar pentru recunoaşterea calităţii de colector de către Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, această calitate, necontestată în recurs, este suficientă pentru întrunirea calităţii procesuale active, fără a fi necesară în acest sens dovedirea şi în instanţă a repertoriului gestionat.

Împrejurarea că, potrivit art. 1232 alin. (2) din lege, în cazul gestiunii colective facultative, organismele de gestiune colectivă îi reprezintă numai pe titularii de drepturi care le-au acordat mandat, în limita repertoriului gestionat, este o chestiune de fond, în sensul că obligaţia utilizatorului de a achita remuneraţia către un anumit organism de gestiune colectivă corespunde repertoriului gestionat, care excedează chestiunii calităţii procesuale active.

De altfel, pârâta nu a formulat nici apărări de fond pe acest aspect şi, mai mult, nu a criticat în apel aprecierea tribunalului din motivarea dispoziţiei de respingere a excepţiilor procesuale, potrivit căreia în cauză ar fi vorba despre o gestiune colectivă obligatorie, în cadrul căreia organismul de gestiune colectivă îi reprezintă, în virtutea legii, şi pe titularii care nu i-au dat mandat, aşadar dincolo de limitele repertoriului aparţinând propriilor membri.

Faţă de considerentele expuse, urmează a fi înlăturat motivul de recurs vizând excepţiile procesuale respinse în primă instanţă.

În ceea ce priveşte susţinerea din recurs potrivit căreia reclamanta nu avea dreptul să colecteze nicio sumă de bani cu titlu de remuneraţie, se reţine că nu a fost formulată în legătură cu calitatea procesuală activă, ci cu modalitatea de aplicare în speţă a normelor de drept material, recurenta arătând că plăţile efectuate de pârâtă altor organisme au fost efectuate cu bună-credinţă.

Or, această susţinere, referitoare la modul de calcul al remuneraţiei, nu se regăseşte în motivele de apel, astfel încât este formulată omisso medio, direct în recurs şi, ca atare, este inadmisibilă.

Cât priveşte criteriile de calcul al remuneraţiei cuprinse în metodologia din anexa 1 a Deciziei ORDA nr. 399/2006, astfel cum a fost modificată prin Decizia ORDA nr. 189/2013, Înalta Curte constată că motivul de recurs pe acest aspect se bazează pe o lectură eronată a deciziei recurate şi, totodată, pe susţinerea greşită că Metodologia privind comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora ar conţine criteriul numărul punctelor de lucru deţinute de o entitate.

În considerentele deciziei de apel, nu se regăseşte vreo asimilare a spaţiilor cu diferite destinaţii din complexul hotelier al pârâtei cu puncte de lucru, referirea la spaţiile deţinute de către pârâtă fiind făcută prin raportare la Tabelul cuprinzând valoarea remuneraţiilor cuvenite din utilizarea muzicii în regim ambiental.

Potrivit acestui tabel, prevăzut de metodologia menţionată anterior, remuneraţia se calculează în funcţie de destinaţia fiecărui spaţiu în care se comunică public fonogramele în discuţie, astfel încât deţinerea mai multor spaţii cu destinaţii diferite de către acelaşi utilizator conduce la însumarea remuneraţiilor cuvenite titularilor de drepturi. Metodologia nu face vreo referire la puncte de lucru, ci doar la spaţii în care are loc o comunicare publică de fonograme.

În consecinţă, va fi respins motivul de recurs pe acest aspect.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 1350 alin. (3) C. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta a susţinut că a fost nesocotită limitarea prevăzută de acest text de lege, de opţiune între cele două tipuri de răspundere civilă, atunci când cea contractuală este incidentă, ca în cazul de faţă, instanţa de apel producând o răspundere mixtă în speţă, deoarece a admis acţiunea pe temeiul răspunderii civile delictuale, dar a calculat prejudiciul prin raportare la răspunderea contractuală.

Aceste susţineri sunt nefondate.

După cum rezultă din considerentele deciziei recurate, soluţia de admitere a pretenţiilor reclamantei, inclusiv sub aspectul calculului prejudiciului, a fost motivată distinct pe răspunderea civilă delictuală, respectiv contractuală, în funcţie de efectele convenţiei/licenţei neexclusive încheiate în cauză.

Astfel, pentru perioada 4.06.2013 - 30.05.2014, s-a dat eficienţă Convenţiei nr. 2975/4.06.2013, în timp ce pentru perioada anterioară, s-a considerat că răspunderea a fost antrenată delictual, fiind vorba despre o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, constând în comunicarea publică de fonograme fără consimţământul titularilor de drepturi. S-a arătat explicit că utilizatorul datorează remuneraţiile chiar în lipsa autorizaţiei/licenţei neexclusive, pe temeiul Legii nr. 8/1996.

Raportarea la declaraţia pe proprie răspundere a reprezentantului pârâtei, chiar şi pentru perioada anterioară convenţiei, a fost justificată prin valoarea probatorie a acestui înscris, în vederea stabilirii situaţiei de fapt şi a săvârşirii de către pârâtă a faptei ilicite menţionate.

Cât priveşte calcularea prejudiciului, se reţine că instanţa de apel a arătat că, atunci când nu se dă eficienţă convenţiei, sunt incidente dispoziţiile art. 123, 130, 139 din Legea nr. 8/1996. Acest considerent, chiar dacă a fost expus generic, cu referire la izvorul obligaţiei pârâtei, este suficient pentru identificarea temeiului juridic al despăgubirilor acordate ca urmare a faptei ilicite, anume dispoziţiile art. 139 din Legea nr. 8/1996.

Art. 139 din lege consacră în mod explicit îndreptăţirea titularilor de a solicita instanţelor de judecată recunoaşterea drepturilor lor şi constatarea încălcării acestora, precum şi de a pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat. De asemenea, norma prevede criteriile de calcul al prejudiciului sau acordarea unei anumite sume forfetare cu titlu de despăgubiri, dacă aceste criterii nu pot fi aplicate (art. 139 alin. (2)).

Elementele pe baza cărora se poate stabili întinderea reparaţiei sunt aceleaşi ca în dreptul comun, anume câştigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor, regăsite în art. 1385 C. civ., criteriile de calcul al prejudiciului fiind prevăzute exemplificativ (caracter indicat prin termenii folosiţi "cum ar fi", "în special").

Astfel conturată, norma în discuţie reflectă o aplicaţie particulară, în privinţa faptelor de încălcare a drepturilor patrimoniale de autor sau conexe, a răspunderii civile delictuale consacrate de C. civ., conţinând aceeaşi regulă privind repararea integrală a prejudiciului.

Prin urmare, pe temeiul art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 pot fi acordate şi daune moratorii pentru neplata obligaţiei băneşti la scadenţă, constând în penalităţi de întârziere, de natura celor prevăzute de art. 1535 alin. (1) C. civ.

Se constată, în speţă, că instanţa de apel, pentru perioada anterioară convenţiei încheiate de părţi, a acordat penalităţile de întârziere nu pe temeiul convenţiei înseşi, ci al dispoziţiilor Legii nr. 8/1996. Raportarea la aceeaşi întindere a penalităţilor ca cea prevăzută în convenţie s-a făcut în scopul respectării principiului disponibilităţii, fără ca aceste aspecte să poată fi cenzurate de către instanţa de recurs, în absenţa unei învestiri în acest sens prin motivele de recurs.

Cât priveşte facturile pro forma emise de către reclamantă şi în legătură cu care recurenta a arătat că nu respectă exigenţele fiscal-contabile pentru a fi înregistrate în contabilitate şi, implicit, pentru a fi opozabile, se constată că susţinerile recurentei pe acest aspect nu reprezintă critici de nelegalitate, în condiţiile în care nu se raportează la considerentele din decizia recurată, fiind o reiterare a propriilor apărări în faţa instanţelor de fond.

Astfel, instanţa de apel a arătat că obligaţia de plată a remuneraţiilor pentru utilizarea fonogramelor sau a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual îşi are izvorul în Legea nr. 8/1996, ceea ce înseamnă că nu a dat eficienţă respectivelor facturi, ci s-a raportat la prevederile legale incidente, referitoare la răspunderea civilă delictuală, inclusiv în ceea ce priveşte calcularea prejudiciului, după cum s-a arătat prin considerentele anterioare.

Drept urmare, susţinerile pe acest aspect din motivele de recurs vor fi înlăturate şi, faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite în principiu recursul.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. împotriva Deciziei nr. 1066A din 22 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 octombrie 2018.

Procesat de GGC - NN