Collective rights management remuneration for cable retransmission: admissibility of appellate evidence and admissibility of originality defenses at cassation stage

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 2.06.2015 şi sub nr. x/2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei B. la drepturile patrimoniale izvorâte din calitatea de autor de opere audiovizuale retransmise prin cablu şi recunoscute de pârâtă conform Referatului nr. x/28.11.2014.

Prin Sentinţa nr. 482/21.04.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis acţiunea şi a obligat pe pârâtă la calcularea sumelor cuvenite reclamantei din sumele colectate de pârâtă ca organism de gestiune colectivă obligatorie al remuneraţiilor din retransmiterea prin cablu, pentru operele din playlist-urile înregistrate în 4 februarie 2015 la sediul pârâtei, comunicate de societatea de televiziune.

Prin Decizia nr. 1022/15.11.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta B. împotriva sentinţei menţionate.

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâta B., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, că instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1, art. 7 şi art. 64 din Legea nr. 8/1996, prin aprecierea că producţiile reclamantei se circumscriu acestor dispoziţii legale.

Prima instanţă s-a raportat la convenţiile nr. 40/01.10.2011 şi nr. 8/2.01.2012, încheiate cu Canalul C., prin care reclamanta şi-a asumat obligaţia de a realiza programul D., pentru a dispune obligarea pârâtei la calcularea sumelor cuvenite reclamantei pentru operele din playlist-urile înregistrate în 4 februarie 2015, acestea fiind: D. şi E.

Calitatea de autor a reclamantei pentru emisiunea/programul E. nu a reieşit din niciun alt înscris depus la dosarul cauzei, inclusiv în apel.

Convenţia de producţie nr. 158/05.10.2011 nu poate şi nu trebuie avută în vedere în soluţionarea cauzei, deoarece nu este un înscris nou în accepţiunea normei procedural civile, nefiind administrat în faţa primei instanţe, existând la acea dată şi fiind în posesia reclamantei. În plus, nu este respectată cerinţa formei scrise a contractului, potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. (3) din lege, pentru dovedirea calităţii de realizator a reclamantei.

Chiar dacă s-ar considera că reclamanta este realizator şi al emisiunii/programului E., emisiunile/programele realizate sunt emisiuni interviu sau de divertisment, ce nu se încadrează în categoria operelor audiovizuale, opere gestionate de pârâtă, astfel cum a stabilit Comisia de Clasificare a Operelor din cadrul B. (care funcţionează potrivit Statutului avizat de ORDA).

Recurenta a mai susţinut că emisiunile/programele pentru care se solicita plata remuneraţiilor nu sunt opere audiovizuale originale şi autentice, reprezentând, în realitate, un montaj al unor alte emisiuni/programe ce fiecare, în mod individual, este creată de alţi autori.

Opera audiovizuală este, potrivit dispoziţiilor art. 64 din lege, "opera cinematografică, opera exprimată printr-un procedeu similar cinematografiei sau orice altă operă constând dintr-o succesiune de imagini în mişcare, însoţite sau nu de sunete".

Noţiunea regăsită la art. 64 din lege trebuie raportată la elementul de "creaţie intelectuală", astfel cum este practica judiciară în materie, în acest sens existând numeroase hotărâri pronunţate de Curtea de Apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin raportare la prevederile art. 1 şi 7 din lege, condiţia esenţială a originalităţii este reprezentată de elementul de creaţie cu caracter semnificativ în cadrul operei.

Prin originalitate se înţelege amprenta personalităţii autorului, originalitatea fiind definită într-un sens subiectiv ca o manifestare a personalităţii autorului, iar la baza activităţii creatoare se află imaginaţia creatorului, modul în care acesta ştie şi reuşeşte să-şi exprime gândurile, sentimentele, trăirile.

Cele 2 emisiuni/programe reprezintă compilaţii pe o anumită temă a mai multor emisiuni/programe realizate de către diferiţi alţi autori, fiecare dinte acestea fiind realizată în mod individual de fiecare dintre aceştia.

Or, ideea nu este expresia personalităţii autorului, astfel încât nu se poate reţine că ideea de a compila pe o anumită temă echivalează cu un act creator suficient de semnificativ pentru a da valoare de operă acestor emisiuni/programe.

În mod greşit, instanţa de apel a respins proba solicitată de către pârâtă şi care era esenţială în soluţionarea judicioasă a cauzei, anume proba cu expertiză în specialitatea cinematografie şi audiovizual, având ca obiectiv: să se stabilească dacă emisiunile/programele D. şi E. sunt opere audiovizuale originale şi autentice, dacă acestea sunt o compilaţie de opere ale mai multor autori şi dacă prezintă elemente de creaţie intelectuală.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 21 septembrie 2018, Înalta Curte, în complet de filtru, a admis în principiu recursul, fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., şi a fixat termen, în şedinţă publică, pentru judecata pe fond a recursului, în aplicarea art. 493 alin. (7) din cod.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta a considerat că temeiul juridic al motivelor de recurs constă în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă, din criticile formulate, rezultă că acestea se încadrează şi în cazul de recurs descris de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta a contestat nu numai calitatea de autor a reclamantei în legătură cu pretenţiile formulate în cauză, dar şi valorificarea drept mijloc de probă pe acest aspect a unui înscris depus abia în apel. Astfel, criticile vizează şi norma de procedură ce interesează administrarea probelor în calea ordinară de atac, normă a cărei încălcare ar putea conduce la casarea deciziei pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., distinct de chestiunea de drept material dezlegată prin raportare la acel mijloc de probă.

În acest context, se reţine că instanţa de judecată a fost învestită în cauză cu pretenţii având ca obiect obligarea pârâtei B. la plata contravalorii drepturilor patrimoniale cuvenite reclamantei în calitate de autor al operelor audiovizuale retransmise prin cablu, opere recunoscute de către organismul de gestiune colectivă prin Referatul nr. x/28.11.2014 şi colectate de acest organism de la societăţile de furnizare a serviciilor de retransmitere prin cablu, în baza Contractului de mandat nr. x/18.10.2013.

Reclamanta a făcut referire şi la convenţiile de producţie încheiate între reclamantă şi Societatea Română de Televiziune pentru crearea operelor audiovizuale menţionate în referatul organismului de gestiune colectivă.

Prima instanţă a admis pretenţiile reclamantei, în calitate de autor, inclusiv pentru programul E., chiar în absenţa la dosar a convenţiei de producţie pentru acest program, cu motivarea că din Referatul nr. x/28.11.2014 întocmit în numele pârâtei reiese deţinerea înscrisului constatator al acestui act juridic.

Invocarea de către reclamantă a referatului organismului de gestiune colectivă, al cărui conţinut relevă existenţa Convenţiei de producţie nr. 158/05.10.2011 - după cum s-a reţinut în sentinţă -, este suficientă pentru a se constata că depunerea în apel a acestei convenţii nu a condus la o încălcare a dispoziţiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ. Norma permite administrarea unor înscrisuri noi în etapa apelului, cu condiţia ca acestea să fi fost invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Or, această cerinţă este îndeplinită în cauză, cât timp reclamanta s-a folosit în apel de dovezile invocate prin cererea de chemare în judecată.

Administrarea acestui mijloc de probă fiind posibilă în apel, înscrisul depus confirmă constatarea tribunalului în privinţa calităţii reclamantei de realizator al programului E., însă şi încheierea în formă scrisă a contractului, în raport de prevederile art. 65 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, contestată în apel.

În acest context, nu este întrunit cazul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dar nici cel prevăzut de pct. 8 al aceleiaşi norme, în ceea ce priveşte aprecierea instanţei de apel în privinţa întrunirii calităţii reclamantei de realizator al programului E.

În ceea ce priveşte critica referitoare la nerespectarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 64 din Legea nr. 8/1996, faţă de neîncadrarea programelor TV realizate de către reclamantă în categoria operelor audiovizuale, se constată că nu poate fi primită.

Prin această critică, recurenta contestă dreptul reclamantei la remuneraţia cuvenită pentru utilizarea unor opere în modalitatea retransmiterii prin cablu, ce se colectează, potrivit legii, prin intermediul organismului de gestiune colectivă.

Or, apelul pârâtei a fost respins nu numai pentru considerentul că genul de emisiune realizată de către reclamantă nu poate fi exclus de plano din categoria operelor audiovizuale, dar şi pentru argumentul că pârâta nu poate opune lipsa calităţii de operă audiovizuală pentru a justifica refuzul repartizării sumelor de bani încasate, cât timp utilizatorii nu au refuzat plata remuneraţiilor din motivul lipsei de originalitate a creaţiei, astfel încât pârâta are obligaţia executării obligaţiei de remitere a remuneraţiei colectate.

Se observă că motivele de recurs nu conţin nicio referire la admisibilitatea apărării vizând absenţa unor creaţii intelectuale, astfel încât critica ce reiterează atare apărare este lipsită de finalitate, cât timp decizia nu ar putea fi, oricum, infirmată, în absenţa unei învestiri a instanţei de recurs cu reaprecierea admisibilităţii apărării de fond, chiar dacă utilizarea ar fi vizat programe ce nu reprezintă opere audiovizuale.

În aceste condiţii, critica va fi înlăturată şi, faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. împotriva Deciziei nr. 1022A din 15 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 octombrie 2018.

Procesat de GGC - NN