Suspension of trial for defendant's failure to submit evidence: proportionality and alternative procedural sanctions under Art. 242 CPC

Şedinţa publică din data de 20 februarie 2019

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa nr. 1141 din 13 octombrie 2016 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor; a anulat Decizia de invalidare nr. 5704/30.09.2015 emisă de pârâtă; a obligat pârâta să valideze Dispoziţia nr. 834/08.09.2016 emisă de Primăria Târgu Lăpuş şi să emită decizie de compensare prin puncte pentru imobilul situat în judeţul Maramureş, compus din teren în suprafaţă de 2741 mp şi construcţie.

În cadrul cercetării judecătoreşti a apelului declarat de pârâtă împotriva sentinţei, prin încheierea de şedinţă din 11.04.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a dispus citarea apelantei cu menţiunea de a depune probe de la Comisiile Locale de Fond Funciar cu privire la reconstituirea în baza Legilor nr. 18/1991, nr. 169/1997 şi nr. 1/2000, ale căror termene au fost prelungite de Legea nr. 247/2005, la care aceasta face referire în finalul cererii de apel, sub sancţiunea suspendării judecăţii.

Prin încheierea de şedinţă din 6 iunie 2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a suspendat judecata cauzei în temeiul dispoziţiilor art. 242 C. proc. civ., reţinând că intimata nu s-a conformat obligaţiei impuse la termenul anterior.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, învederând următoarele:

- Instanţa de apel în mod greşit a dispus suspendarea judecăţii pe motiv că nu a depus înscrisuri de la Comisiile Locale de Fond Funciar, altele decât cea din Târgul Lăpuş, apreciind că prin nedepunerea acestora ar fi împiedicat soluţionarea propriei căi de atac. Întrucât din înscrisurile existente la dosarul de despăgubire nu a rezultat categoria de folosinţă a terenului solicitat de reclamant, prin Adresa nr. x C. civ./09.01.2015, secretariatul CNCI a solicitat înscrisuri din cuprinsul cărora să rezulte destinaţia întregii suprafeţe de teren la data preluării abuzive precum şi, după caz, suprafaţa aferentă fiecărei destinaţii în parte;

- În cauză, se impunea verificarea, pe de o parte, a destinaţiei terenului la momentul preluării abuzive, iar pe de altă parte, stabilirea suprafeţei totale reconstituite în temeiul legilor fondului funciar. În măsura în care, în temeiul legilor fondului funciar, s-a beneficiat de reconstituirea de pe urma foştilor proprietari, este necesar ca dosarul să se completeze cu: referatul comisiei locale de fond funciar privind istoricul şi modalităţile de reconstituire a dreptului de proprietate pentru toţi autorii deposedaţi/moştenitorii acestora, din care să reiasă suprafaţa totală reconstituită de pe urma acestor autori; copia, conform cu originalul, a declaraţiei persoanei îndreptăţite (declaraţie dată pe proprie răspundere), potrivit prevederilor art. 10 din Legea nr. 18/1991 republicată, cu modificările şi completările ulterioare care cuprinde suprafaţa tuturor terenurilor primite pe teritoriul României după autorul pentru care s-a întocmit dosarul precum şi persoanele care au beneficiat de reconstituire. În măsura în care nu s-a dispus reconstituirea şi nu se pot obţine date cu privire la aceste aspecte este necesar ca dosarul de despăgubire să se completeze cu declaraţia pe proprie răspundere, autentificată, din partea persoanei îndreptăţite, în original sau copie legalizată, din cuprinsul căreia să reiasă dacă i s-a reconstituit sau nu dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, iar, în caz afirmativ, este necesar să se precizeze suprafaţa totală de teren reconstituită în temeiul legilor fondului funciar, la nivelul întregii ţări de pe urma foştilor proprietari deposedaţi;

- La dosarul de despăgubire, reclamantul nu a depus înscrisurile mai sus menţionate, iar instanţa de fond nu a avut în vedere acest aspect. Instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că nu a depus înscrisurile solicitate la termenul anterior suspendării cauzei, fără a avea în vedere considerentele Deciziei nr. 384/06.062017 a Curţii Constituţionale, prin care s-a reţinut că în lipsa prezumţiei depăşirii limitei de 50 ha, efectuarea de verificări la nivelul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale de bază, ar fi o sarcină care s-ar dovedi excesivă din punct de vedere administrativ şi, de multe ori, fără finalitate, constituindu-se într-o probatio diabolica.

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 06.11.2018, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Completul de filtru C3, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţia de la aceeaşi dată, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La data de 17.12.2018, în termen legal, recurenta-pârâtă a formulat punct de vedere la raportul de admisibilitate prin care a solicitat admiterea recursului şi a arătat că înţelege să se prevaleze în susţinerea acestuia, cu titlu de practică judiciară, de Decizia nr. 3883/08.11.2018 pronunţată de Înalta Curte în Dosar nr. x/2016.

Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 242 alin. (1) C. proc. civ. "Când constată că desfăşurarea normală a procesului este împiedicată din vina reclamantului, prin neîndeplinirea obligaţiilor stabilite în cursul judecăţii, potrivit legii, judecătorul poate suspenda judecata, arătând în încheiere care anume obligaţii nu au fost respectate. Dispoziţiile art. 189 sunt aplicabile."

Textul legal consacră un caz special de suspendare a judecăţii, întemeiat pe culpa reclamantului, dedusă din neîndeplinirea obligaţiilor stabilit în cursul judecăţii.

În cazurile evocate de text însă, suspendarea judecăţii nu este obligatorie, instanţa de judecată având posibilitatea de a aprecia supra circumstanţelor care o justifică.

Obiectul cauzei îl constituie cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, prin care acesta solicită anularea Deciziei de invalidare nr. 5704/30.09.2015 emisă de pârâtă, validarea Dispoziţiei nr. 834/08.09.2016 emisă de Primăria Târgu Lăpuş şi obligarea pârâtei să emită decizie de compensare prin puncte pentru imobilul situat în judeţul Maramureş, compus din teren în suprafaţă de 2741 mp şi construcţie

Prin încheierea recurată, pronunţată în calea de atac a apelului promovat de pârâtă, s-a dispus suspendarea judecăţii în temeiul dispoziţiilor art. 242 C. proc. civ., apreciindu-se că întrucât pârâta nu a depus înscrisuri de la Comisiile de Fond Funciar, altele decât cea din Târgu Lăpuş, astfel cum s-a stabilit această obligaţie în sarcina sa de către instanţă, în cauză sunt incidente dispoziţiile legale menţionate în justificarea suspendării judecăţii.

Înalta Curte constată însă că măsura dispusă de instanţă, departe de a constitui o sancţiune care să afecteze interesele părţii ce a dovedit pasivitate şi dezinteres în soluţionarea cauzei, afectează, în realitate, în mod direct şi major drepturile şi interesele părţii neaflate în culpă, respectiv pe cele ale reclamantului, care urmăreşte stabilirea corectă a dreptului său prin emiterea deciziei de compensare prin puncte pentru imobilul preluat abuziv, decizie la emiterea căreia pârâta a fost obligată prin sentinţa de fond, pe care reclamantul nu a apelat-o.

Pe de altă parte, se reţine că, în circumstanţele date, instanţa de judecată, în măsura în care a apreciat necesitatea administrării unui anume probatoriu şi faptul că sarcina probei incumbă apelantei, avea la îndemână alte remedii sau constrângeri procedurale ce ţin de regimul probator pentru a determina partea să se conformeze obligaţiilor stabilite cu prilejul cercetării pricinii cu scopul de a asigura soluţionarea cauzei, cum ar fi sancţiunea decăderii din dreptul de a proba. Suspendarea propriu-zisă a judecăţii a fost reglementată ca o sancţiune extremă, de adoptat în acele situaţii limită în care desfăşurarea procesului ar fi imposibilă din pricina conduitei părţii, fiind văzută de legiuitor ca subsidiară scopului final al procesului civil constând în finalizarea judecăţii, iar nu a temporizării acesteia.

Întrucât măsura adoptată de instanţa de apel nu se justifică în condiţiile textului de lege al art. 242 alin. (1) C. proc. civ., atâta timp cât nu se poate susţine că cercetarea procesului - prin aplicarea unei sancţiuni specifice conduitei culpabile a apelantei - era împiedicată, se apreciază ca fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor împotriva încheierii de şedinţă din 6 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie pe care o va casa şi va trimite cauza pentru continuarea judecăţii aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, cu sediul la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în Bucureşti, Calea x, împotriva încheierii de şedinţă din 6 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în contradictoriu cu reclamantul A., cu domiciliul în Târgu Lăpuş, judeţul Maramureş.

Casează încheierea recurată şi trimite cauza pentru continuarea judecăţii aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 20 februarie 2019.

Procesat de GGC - NN