Quashing of appellate refusal to provide compensatory goods and remand for further fact-finding in expropriation restitution dispute

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Dispoziţia nr. 10166 din 11 aprilie 2008, Primarul General al Municipiului Bucureşti, în soluţionarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 de A., a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor, pentru terenul în suprafaţă de 1100 mp din Bucureşti, Calea x, - trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 242/1987 - constând în diferenţa dintre valoarea încasată şi valoarea de piaţă a nemişcătorului, indexată cu indicele de inflaţie.

S-a reţinut că imobilul notificat este imposibil de restituit în natură, întrucât este "afectat" integral de Lacul Dâmboviţa, iar, pe de altă parte, municipalitatea nu dispune de bunuri sau servicii care pot fi acordate în compensare, pentru a se putea face aplicarea dispoziţiilor art. 26 (1) teza 1 din Legea nr. 10/2001, republicată.

La 4 iunie 2008, persoana îndreptăţită a contestat această dispoziţie, solicitând instanţei - în contradictoriu cu Primarul General al Municipiului Bucureşti - să oblige pârâtul a-i restitui în natură, pe vechiul amplasament, imobilul - teren în suprafaţă de 1.493 mp - situat în fosta str. x, Bucureşti, expropriat în baza Decretului nr. 242/1987, iar dacă această măsură reparatorie nu este posibilă, să i se acorde în compensare, un alt teren echivalent valoric cu cel notificat.

În subsidiar, reclamantul a solicitat acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, potrivit valorii imobilului.

Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Sentinţa nr. 331 din 4 martie 2010, a admis în parte contestaţia şi, în consecinţă, anulând în parte dispoziţia, l-a obligat pe pârât la emiterea unei dispoziţii privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 1.493 mp, situat în fosta Calea x.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut, în esenţă, că reclamantul a făcut dovada faptului că este moştenitorul legal al autorilor B. şi C. care, au deţinut în proprietate un teren de 1.493 mp, compus din două suprafeţe de - 900 şi respectiv 593 mp - cuprinse în fosta parcelare "Stăvilar Crângaşi-Ciurel", conform actelor depuse la dosar.

Ca atare, s-a arătat că suprafaţa pentru care se impune a fi despăgubit reclamantul este de 1.493 mp, iar nu de 1100 mp, teren în legătură cu care s-a probat că a fost preluat abuziv şi face parte din sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, conform art. 2 alin. (1) lit. i) din acest act normativ.

În ceea ce priveşte acordarea unui teren în compensare, s-a constatat că din Adresa nr. x/10.03.2008 reiese că municipalitatea nu deţinea la acel moment terenuri care ar fi putut fi acordate în compensare, aceeaşi concluzie fiind susţinută şi prin Adresa nr. x/18.01.2010, care a învederat nefinalizarea procesului de inventariere. Faţă de acestea, observând şi că niciunul dintre terenurile propuse de către reclamant nu poate fi atribuit în compensare, tribunalul a respins această solicitare.

Împotriva acestei sentinţe, au a declarat apel reclamantul precum şi pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.

Prin apelul său, reclamantul A. a solicitat modificarea în parte a sentinţei apelate, în sensul obligării pârâtului, în principal, să-i restituie, în compensare, un alt teren, echivalent în suprafaţă de 1493 mp, situat în fosta str. x, Bucureşti, expropriat în baza Decretului nr. 242/1987, poziţia 726.

În subsidiar, în ipoteza în care nu este posibilă acordarea unui alt teren în compensare, Primarul General al Municipiul Bucureşti să-i acorde măsuri reparatorii prin echivalent, pentru terenul în suprafaţă de 1493 mp, situat în fosta str. x, Bucureşti, expropriat în baza Decretului nr. 242/1987, poziţia 726.

În motivarea apelului, apelantul-reclamant a susţinut următoarele:

Instanţa de fond a admis în parte contestaţia sa, anulând, în parte, dispoziţia contestată obligând Primarul General al Municipiului Bucureşti să emită dispoziţie prin care să-i acorde măsuri reparatorii prin echivalent, pentru terenul în suprafaţă de 1493 mp, situat în fosta str. x, Bucureşti, expropriat în baza Decretului nr. 242/1987, poziţia 726. A arătat că la fond a insistat pentru acordarea, în compensare, a unui alt teren, echivalent valoric cu cel preluat abuziv.

La solicitarea instanţei, Primăria Municipiului Bucureşti a comunicat că lista bunurilor care pot fi acordate în compensare încă nu este definitivată. Acest răspuns dovedeşte faptul că există bunuri, inclusiv terenuri, care pot fi acordate în compensare, însă nu s-a finalizat inventarierea acestora.

A menţionat că a cerut instanţei de fond să solicite Primăriei Municipiului Bucureşti să comunice care sunt terenurile inventariate până în prezent, pentru a i se face propuneri dintre acestea, însă, în mod neîntemeiat, instanţa de fond i-a respins cererea.

În plus, în faţa instanţei de fond a indicat, în scris, inclusiv cu schiţe, terenuri ce pot fi acordate în compensare, solicitând administrarea următoarelor probe: completarea expertizei topografice cu obiectivul de a se evalua terenul în suprafaţă de 1493 mp situat în fosta str. x, Bucureşti, acoperit în prezent de Lacul Dâmboviţa; efectuarea de expertize topo care să identifice amplasamentul şi vecinătăţile şi să măsoare terenurile menţionate la punctele 2, 4 şi 5 din precizările depuse cu privire la terenurile identificate de el (în această ordine), precum şi să se evalueze valoarea per metru pătrat a acestor terenuri; după întocmirea rapoartelor de expertiză topo să solicite şi să obţină relaţii despre situaţia juridică exactă a acestor terenuri, pentru acordarea unuia dintre ele în compensare. Instanţa de fond a respins această cerere de probatorii.

S-a mai solicitat ca, în situaţia în care, pe durata judecăţii în faţa instanţei de apel, Primăria Municipiului Bucureşti ar comunica instanţei terenuri ce pot fi acordate în compensare, sau ar identifica astfel de terenuri, să se administreze toate probatoriile necesare în vederea acordării în compensare a unui alt teren.

Pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General a criticat sentinţa apelată considerând-o netemeinică şi nelegală, susţinându-se că instanţa a făcut o interpretare greşită a probatoriului administrat în cauză precum şi a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi art. 24 din Legea nr. 247/2005. S-a arătat că instanţa a dispus obligarea sa la emiterea în favoarea reclamanţilor a unei noi dispoziţii de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 1493 mp situat în fosta Calea x, deşi suprafaţa de teren ce trebuia avută în vedere era potrivit reglementarilor legale cea menţionată în decretul de expropriere, adică suprafaţa de teren ce a fost efectiv preluată în proprietatea statului.

În aceeaşi idee s-a susţinut că raţionamentul instanţei de fond prin care se ajunge la concluzia că suprafaţa de teren ce trebuie avută în vedere este de 1493 mp, nu are nici un suport real câtă vreme statul poate restitui numai ceea ce a preluat abuziv, prin decretul de expropriere. Pe de altă parte, pentru ca instanţa de judecată să poată dispune cu privire la suprafaţa de teren de 393 mp reţinută prin hotărârea apelată, ar fi trebuit să clarifice în baza rolului său activ situaţia juridică a acesteia.

S-a învederat că în mod neîntemeiat, instanţa de judecată, reţinând doar concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, pe care nu le coroborează cu nici o altă probă din dosar şi le interpretează într-un stil propriu, dispune cu privire la suprafaţa de 1493 mp, motiv pentru care se susţine că soluţia pronunţată contrazice dispoziţiile Legii nr. 10/2001, deoarece ceea ce se poate restitui este doar suprafaţa de teren efectiv preluată abuziv în proprietatea statului, prin Decretul nr. 242/03.10.1987 poziţia 726, adică cea de 1100 mp, astfel cum a fost şi identificată prin nota de reconstituire întocmită de către experţii din cadrul Serviciului Cadastru imobiliar - edilitar ce a stat la bază.

Apelul declarat de reclamant împotriva acestei hotărâri a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care, prin Decizia nr. 194/A din 9 mai 2012 a modificat în parte sentinţa, în sensul că a fost obligat Primarul Municipiului Bucureşti să emită dispoziţie de restituire prin compensare, pentru terenul identificat conform expertizei efectuată de expert D., situat în Bucureşti, str. x şi nr. 4, evaluat la 919.342 RON, în suprafaţă de 384,26 mp şi să facă propuneri de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru diferenţa de teren, în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti, instanţa de control judiciar reţinând incidenţa în cauză a prevederilor art. 10 alin. (1) şi 10 din Legea nr. 10/2001, precum şi faptul că terenul identificat este liber şi se află în proprietatea municipalităţii, neexistând niciun impediment legal pentru ca notificarea reclamantului să fie soluţionată prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în compensarea cu un alt teren, atâta vreme cât acesta şi-a manifestat această opţiune.

Recursul declarat împotriva acestei decizii de Municipiul Bucureşti, prin Primar General a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, care, prin Decizia nr. 1232 din 7 martie 2013, a casat hotărârea recurată şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe, în vederea rejudecării apelurilor.

S-a reţinut de către instanţa de recurs nelămurirea situaţiei de fapt sub aspectul modalităţii de acordare a măsurii reparatorii prin echivalent, sub forma compensării pentru imobilul în discuţie, în legătură cu care, Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu, Serviciu de Evidenţă Domeniul Public şi Privat, nu a fost în măsură să furnizeze date exacte privind localizarea acestuia în funcţie de reperele actuale din teren.

Tot astfel, fără a contesta prezumţia existenţei unor bunuri sau servicii ce pot fi acordate în compensare, prezumţie rezultată din împrejurarea atribuirii unor astfel de bunuri de către recurent altor persoane, în condiţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, ulterior soluţionării notificării formulată de către reclamant, Înalta Curte a constatat că situaţia de fapt, sub aspectul dispunerii acestei măsuri reparatorii, nu a fost pe deplin lămurită în cauză şi a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

Cât priveşte susţinerea vizând nelegalitatea deciziei recurate pentru lipsa dovezilor în sensul că reclamantul ar fi primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate cu România, conform art. 5 al Legii nr. 10/2001, s-a constatat că acestea nu se pot constitui în critici de nelegalitate ale deciziei recurate, întrucât hotărârea instanţei de apel nu a fost fundamentată pe astfel de argumente.

În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 346/A din 5 decembrie 2013, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamant şi de pârâţii Primarul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin Primar, împotriva Sentinţei nr. 331 din 04.03.2010 dată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că după pronunţarea hotărârii de către prima instanţă, a fost adoptată şi a intrat în vigoare Legea nr. 165/16.05.2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în M. Of. nr. 278/17.05.2013.

Acest act normativ prevede, în art. 16, că:

"Cererile de restituire care nu pot fi soluţionate prin restituire în natură la nivelul entităţilor învestite de lege, se soluţionează prin acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin. (6) şi (7)". În art. 50 legea menţionată prevede că: la data intrării în vigoare a acesteia, sintagma "despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv", cuprinsă în Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se înlocuieşte cu sintagma "măsuri compensatorii în condiţiile legii privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada regimului comunist în România".

Art. 4 din aceeaşi lege prevede că dispoziţiile acesteia "se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza C. Atanasiu şi alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi".

S-a arătat că dispoziţiile Legii nr. 165/16.05.2013, sunt aplicabile raporturilor juridice de drept substanţial aflate în derulare deoarece, pe de o parte, există o dispoziţie legală expresă în acest sens, iar pe de altă parte, prin legea menţionată se reglementează regimul general al bunurilor, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 6 alin. (6) din noul C. civ. care stipulează că "dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi".

Aceste aspecte justifică "într-o anumită măsură" susţinerea apelantului A., deoarece este posibil ca în anumite situaţii noua lege, de imediată aplicare, să conţină dispoziţii care nu sunt concordante cu ceea ce se dispusese cu putere obligatorie sub imperiul legii vechi de către instanţa de recurs care a pronunţat o soluţie de casare cu trimitere pentru rejudecarea apelului.

În speţă însă, a mai reţinut instanţa de apel, problemele de drept dezlegate prin Decizia civilă nr. 1232 din 7.03.2013 au vizat exclusiv calitatea apelantului de persoană îndreptăţită la obţinerea de măsuri reparatorii prin echivalent în sensul Legii nr. 10/2001. Or, instanţa supremă a dispus ca în rejudecare să se suplimenteze probatoriul pentru a vedea felul măsurilor reparatorii prin echivalent cuvenite reclamantului.

În speţă, s-a reţinut că, independent de conţinutul adresei Primăriei Municipiului Bucureşti (care, în anumite privinţe, face trimitere la dispoziţiile Legii nr. 165/2013) apelantului nu îi mai poate fi atribuit un bun în compensare din moment ce această măsură reparatorie nu mai este posibilă, conform Legii nr. 165/2013.

Susţinerile apelantului, prin Primar General, relativ la suprafaţa terenului pentru care se acordă măsurile compensatorii (1100 mp în loc de 1493 mp) nu au fost primite de către instanţa de apel, pe considerentul că Înalta Curte a stabilit prin decizia de casare că a intrat în puterea lucrului judecat dezlegarea dată în primul ciclu procesual, în ceea ce priveşte întinderea măsurilor reparatorii ce se cuvin reclamantului, în sensul că acestea vizează întreaga suprafaţă de 1493 mp teren, întrucât dezlegarea menţionată nu a fost contestată prin recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti.

Împotriva acestei hotărâri reclamantul a declarat recurs, iar prin Decizia nr. 1921 din 17 iunie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 346 A din 05 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Pentru a se pronunţa astfel, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Aşa cum s-a arătat, cauza de faţă a parcurs un prim ciclu procesual, prin Decizia nr. 1232 din 7 martie 2013, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în soluţionarea recursului declarat de Municipiul Bucureşti prin Primar General, fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

Art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, cu modificările ulterioare, aplicabil cauzei, cantonează limitele rejudecării şi enunţă, incontestabil, principiile ce trebuie urmate de instanţa de trimitere sub aspectul obligativităţii respectării statuărilor date de instanţa de casare asupra unor probleme de drept dezlegate cât şi a necesităţii administrării unor probe.

Soluţia consacrată de textul enunţat decurge din însăşi raţiunea controlului judiciar care, nu poate fi conceput în afara unor mijloace procedurale menite a garanta respectarea deciziilor date de instanţele superioare.

Dispoziţiile invocate conduc şi la concluzia potrivit căreia în privinţa problemelor de fapt, instanţa care rejudecă pricina are deplină putere de apreciere, stabilirea stării de fapt fiind atributul exclusiv al acesteia. Tot astfel, limitele rejudecării sunt determinate de împrejurările ce au determinat casarea.

În speţă, prin decizia de casare invocată, instanţa supremă a stabilit, fără echivoc, îndreptăţirea reclamantului de a beneficia de oricare dintre măsurile reparatorii prin echivalent, prevăzute de art. 26 (3) din Legea nr. 10/2001, inclusiv de atribuirea în compensare a unor bunuri sau servicii, statuând asupra rolului instanţei de a exercita controlul de legalitate asupra aplicării corecte a acestor dispoziţii, în contextul imposibilităţii restituirii în natură a imobilului.

S-a stabilit deci, cu putere de lucru judecat, că imobilul teren în suprafaţă de 384,26 mp situat în Bucureşti, str. x, poate fi acordat în compensare, cu condiţia lămuririi situaţiei juridice a acestuia, impunându-se în acest sens suplimentarea probatoriului.

În acest context, faţă de prevederile imperative ale art. 315 (1) C. proc. civ., instanţa de trimitere avea obligaţia să respecte limitele casării şi, după identificarea sub aspect topografic a terenului în cauză să stabilească dacă acesta se află la dispoziţia unităţii deţinătoare şi poate - sau nu - fi oferit în compensare.

Nu a fost reţinută argumentaţia instanţei de apel în sensul că dezlegările deciziei de casare au vizat "exclusiv" calitatea apelantului de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii, în condiţiile în care, aşa cum corect s-a arătat prin motivele de recurs, acest aspect nu a format practic obiectul demersului judiciar care, a supus atenţiei instanţei refuzul entităţii investite cu soluţionarea notificării de a restitui imobilul în natură sau de a acorda un alt teren în compensare deşi iniţial, s-a probat existenţa unor suprafeţe disponibile, care ar putea fi afectate unor măsuri reparatorii, în această modalitate prevăzută de lege.

În adevăr, calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită nu a fost contestată în cauză, chestiunea fiind lămurită încă din etapa administrativă de soluţionare a notificării, în discuţie fiind doar întinderea şi forma măsurilor reparatorii prin echivalent.

A fost apreciat ca întemeiat şi motivul de recurs ce vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 165/2013, deşi, actul normativ a intrat în vigoare ulterior pronunţării unei hotărâri în fond şi, respectiv unei decizii de casare cu trimitere spre rejudecare.

S-a reţinut că, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, moment anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, reclamantul avea un drept subiectiv actual care includea şi modalitatea acordării măsurii reparatorii prin echivalent a compensării, cu alte bunuri sau servicii, în situaţia în care, restituirea în natură nu era posibilă, modalitate prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

S-a constatat totodată, din perspectiva rezolvării conflictului în timp a dispoziţiilor procesual civile, că, instanţa de apel a încălcat principiul neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie în condiţiile în care, reglementarea în discuţie nu se aplica în speţa unei situaţii juridice cu caracter de continuitate, constitutivă de facta pendentia, asupra căreia legiuitorul să poată interveni în viitor.

S-a arătat, că, la data adoptării noii reglementări, erau intrate în puterea lucrului judecat aspectele vizând calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită cât şi dreptul acestuia la acordarea oricăreia dintre măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de art. 26 (3) din Legea nr. 10/2001 în redactarea în vigoare la data iniţierii demersului judiciar. Ca atare, aplicarea retroactivă a legii noi a fost de natură să rupă echilibrul procesual, cu consecinţa încălcării dreptului la un proces echitabil, sub aspectul egalităţii armelor în procesului civil, astfel cum acesta este consacrat în art. 21 (3) din Constituţie.

De altfel, chestiunea compatibilităţii textului în discuţie (art. 4 teza a 2-a raportat la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013) cu legea fundamentală, a fost tranşată de Curtea Constituţională prin Deciziile nr. 88 din 27 februarie 2014 şi nr. 210 din 8 aprilie 2014, ulterior legiuitorul revenind asupra soluţiei legislative consacrate iniţial şi reinstaurând prin Legea nr. 368/2013, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013, pe lângă compensarea prin puncte şi, dreptul persoanelor îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii prin compensarea cu bunuri oferite în echivalent.

Aşa fiind, recursul a fost admis cu consecinţa casării deciziei atacate şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel care, în limitele Deciziei de casare nr. 1232 din 7 martie 2013, urmează a se pronunţa dacă există posibilitatea atribuirii în compensare a terenului solicitat de către reclamant ori a unor alte bunuri sau servicii, aflate la dispoziţia unităţii deţinătoare.

În al treilea ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 157A/3.03.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-reclamant A. şi de apelanţii-pârâţi Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Primarul General al Municipiului Bucureşti.

Instanţa de apel a reţinut că prin încheierea de şedinţă din data de 18.12.2014 s-a luat act de renunţarea apelantului reclamant la atribuirea în compensare a terenului în suprafaţă de 384,26 mp situat în Bucureşti, str. x şi nr. 4, precum şi de precizarea că solicită în compensare alte bunuri sau servicii aflate la dispoziţia unităţii deţinătoare.

În ceea ce priveşte apelul reclamantului s-a reţinut că acesta priveşte solicitarea de compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită, ca fiind disponibile şi aparţinând acesteia.

Din aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a rezultat că legiuitorul a instituit o ordine a măsurilor reparatorii, prima s-a referit la restituirea în natură a imobilelor, cea de-a doua la acordarea în compensare a altor bunuri sau servicii, iar cea de-a treia la acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale.

Este adevărat că măsura compensării cu alte bunuri sau servicii este obligatorie şi nu facultativă, neputând fi lăsată la aprecierea unităţii deţinătoare sau a entităţii învestite cu soluţionarea notificării, acestea fiind obligate ca, prin decizia sau dispoziţia motivată emisă, să acorde în compensare bunuri sau servicii persoanei îndreptăţite la restituire.

Măsurile reparatorii în echivalent, constând în compensare cu alte bunuri sau servicii, se acordă prin decizia, sau, după caz, dispoziţie motivată a entităţii învestite cu soluţionarea notificării, iar despăgubirile băneşti se propun a fi acordate prin actul de soluţionare a procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 republicată.

De asemenea, alin. (5) din art. 1 al Legii nr. 10/2001, republicată prevede că primarii sau conducătorii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor au obligaţia să afişeze lunar la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile şi/sau după caz, serviciile care pot fi acordate prin compensare.

Din tehnica legislativă folosită coroborată cu prevederile art. 1.7 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, rezultă că unitatea notificată poate oferi prin compensare, orice bunuri sau servicii disponibile pe care le deţine.

De asemenea, instanţa de apel a arătat că, este la aprecierea exclusivă a unităţii deţinătoare componenţa listei cu bunuri ce pot face obiectul compensării, ea fiind singura abilitată în acest sens, astfel că instanţa de judecată nu se poate substitui în prerogativa oferită de lege şi să stabilească că un anumit bun poate fi oferit în compensare pentru imobilul preluat abuziv, deoarece Legea nr. 10/2001 şi H.G. nr. 250/2007 nu prevăd competenţe în acest sens în favoarea instanţelor de judecată, astfel că unitatea deţinătoare este singura abilitată de lege să întocmească lista bunurilor disponibile pentru a fi oferite în compensare.

În considerarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., a dispoziţiilor deciziei de casare şi, pentru lămurirea existenţei posibilităţii de atribuire în compensarea terenului solicitat de către reclamant, a unor alte bunuri sau servicii, s-au administrat probatorii cu înscrisuri pentru solicitarea inventarului terenurilor, bunurilor şi serviciilor aflate la dispoziţia unităţii deţinătoare a imobilului notificat, constând în adrese către următoarele entităţi administrative:

Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu, Serviciul Evidenţă Domeniul Public şi Privat (cu verificare şi centralizarea evidenţelor şi în cadrul primăriilor de sector); Primăria Municipiului Bucureşti - Comisia pentru identificare şi disponibilizarea imobilelor ce pot fi acordate în compensare conform prevederilor Legii nr. 368/2013 şi H.G. nr. 89/2014; Administraţia Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor; Primăria Municipiului Bucureşti - Comisia de Fond Funciar; Primăria Municipiului Bucureşti - Comisia Municipiului Bucureşti pentru Inventarierea Terenurilor; Primăria Municipiului Bucureşti - Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001; Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Juridic; Comisia de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti constituită la nivelul Instituţiei prefectului Municipiului Bucureşti; Comisia Municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor.

Adresele de solicitare a inventarului au fost reluate la solicitarea apelantului-reclamant prin dispoziţii ale încheierilor de şedinţă din datele de 18.12.2014, 26.02.2015, 30.04.2015, 24.09.2015, iar perioada de administrare a acestui probatoriu a fost una îndelungată, în considerarea principiului aflării adevărului şi al rolului activ al instanţei.

Urmare a acestor demersuri, care s-au centralizat în solicitarea adresată Primăriei Municipiului Bucureşti - Comisia pentru identificare şi disponibilizarea imobilelor ce pot fi acordate în compensare conform prevederilor Legii nr. 368/2013 şi H.G. nr. 89/2014, instanţa de apel a constatat că nu a fost încă finalizată lista de inventariere a terenurilor ce poate face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate, la nivelul Municipiului Bucureşti.

Aceste împrejurări coroborate cu perioada de derulare a cauzei, au determinat instanţa a concluziona, în contradicţie cu toate demersurile efectuate pentru identificarea listei terenurilor, bunurilor şi serviciilor aflate la dispoziţia unităţii deţinătoare a imobilului notificat, că în acest moment nu poate fi uzitată o atare modalitate de compensare a despăgubirilor cuvenite reclamantului.

Ca atare, în speţă, din întregul probatoriu administrat în cauză nu a rezultat că intimatul-pârât ar deţine bunuri ce pot fi oferite în compensare pentru bunul preluat abuziv de la antecesorii reclamantului şi care nu poate fi restituit în natură, astfel că apare ca fiind neîntemeiată, solicitarea acestuia de a i se acorda în compensare alte bunuri sau servicii aflate la dispoziţia entităţii notificate.

Pe de altă parte, instanţa de apel a arătat că obligaţia de includere a bunurilor aflate în patrimoniul său, pe o listă de inventar, îi revenea în mod imperativ entităţii deţinătoare, în temeiul art. 1 alin. (5) din Legea 10/2001 şi dispoziţiilor Legii nr. 165/2013, însă, dacă reclamantul aprecia că pârâtul a procedat de o manieră abuzivă, atunci când a stabilit că nu deţine bunuri sau servicii disponibile ce pot fi acordate ca măsuri reparatorii alternative, trebuia să acţioneze în condiţiile Legii nr. 554/2004, iar după întocmirea unei liste de bunuri disponibile, să obţină măsura reparatorie solicitată.

S-a reţinut că solicitarea de atribuire în natură, prin compensare, a unor terenuri intravilane, naţionalizate de la alte persoane, în prezent în patrimoniul intimatului-pârât, astfel cum s-ar putea pretinde în raport de conţinutul diverselor situaţiilor juridice identificate la nivelul Primăriei Municipiului Bucureşti, nu este posibilă, deoarece contravine cadrului legal stabilit prin Legea 10/2001, ce nu permite ca fiecare persoană îndreptăţită, în măsura în care proprietatea revendicată nu mai poate fi restituită în natură, să-şi aleagă un alt imobil, proprietate a autorităţii locale şi să solicite restituirea în compensare a acestuia din urmă.

Prin această practică s-ar ajunge la arbitrariu în domeniul retrocedării proprietăţilor, s-ar crea posibilitatea constituirii unui drept de proprietate în patrimoniul notificatorilor, asupra unui bun care nu are niciun fel de legătură cu patrimoniul autorilor lor şi, foarte uşor la încălcarea drepturilor subiective civile ale altor persoane, care ar putea cere retrocedarea în natură a imobilelor proprietate a antecesorilor lor, aflate în prezent, în domeniul privat al Statului Român sau al autorităţilor administrative locale.

De altfel, această măsură nici nu este prevăzută de lege şi ar constitui şi o modalitate de periclitare a siguranţei circuitului civil, pentru că ar avea la bază un mod de dobândire al proprietăţii care s-ar baza pe criterii arbitrare şi care este contrară jurisprudenţei Curţii Europene ale Dreptului Omului cu privire la valorificarea drepturilor subiective civile fără a se aduce atingere altor drepturi subiective civile constituite în favoarea altor titulari, în condiţii legale.

Având în vedere aceste considerente, instanţa de apel a reţinut că apelantul reclamant în mod cert are dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin actul abuziv de naţionalizare, însă, în măsura în care acest lucru nu este posibil, prin restituirea în natură totală sau parţială a bunului, din motive obiective şi de interes public general, cum este cazul în speţă, persoana prejudiciată are dreptul la o justă măsură reparatorie prin echivalent, astfel cum a stabilit prima instanţă.

Cum soluţia primei instanţe este în sensul obligării pârâtului la emiterea unei dispoziţii privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 1.493 mp, situat în fosta Calea x, instanţa de apel a reţinut că la acest moment nu se poate considera viabilă o altă alternativă de acordare a reparaţiei cuvenite reclamantului în virtutea Legii nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte apelul pârâtului, ce vizează suprafaţa terenului pentru care se acordă măsurile compensatorii de 1100 mp în loc de 1493 mp, instanţa de apel a reţinut că nu pot fi primite aceste susţineri, deoarece prin prima decizie de casare, Înalta Curte a stabilit că a intrat în puterea lucrului judecat dezlegarea ce s-a dat în primul ciclu procesual, în legătură cu întinderea măsurilor reparatorii ce se cuvin reclamantului, acestea vizând întreaga suprafaţă de 1493 mp teren, iar dezlegarea menţionată nu a fost contestată prin recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti.

Recursul declarat de reclamant împotriva ultimei decizii din apel a fost admis prin Decizia civilă nr. 541/23.03.2017, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, fiind casată decizia din apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Astfel, instanţa de recurs a reţinut că este întemeiat motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - decizia recurată este nelegală, întrucât a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. şi a art. 26 din Legea nr. 10/2001, întrucât instanţa de apel a încălcat statuările din deciziile de casare asupra problemelor de drept dezlegate şi asupra necesităţii administrării unor probe.

Instanţa de apel a nesocotit cele două decizii de casare, prin care s-a dispus ca instanţa de rejudecare să administreze probele necesare pentru a se stabili dacă există sau nu există posibilitatea acordării de bunuri sau servicii în compensare. Astfel, deşi instanţa de apel a început demersurile pentru administrarea probelor necesare cu un astfel de scop precis, aceasta nu le-a finalizat, deşi trebuia şi putea să le finalizeze. Cea mai mare parte a adreselor la care face trimitere instanţa au fost comunicate către instituţii care nu deţineau lista bunurilor care pot fi acordate în compensare. Abia în luna septembrie 2015, a fost identificată Comisia pentru identificare şi disponibilizare imobile care pot fi acordate în compensare conform prevederilor Legii nr. 368/2013 şi H.G. nr. 89/2014, iar prin încheierea din data de 24.09.2015, instanţa a dispus, pentru prima dată, emiterea unei adrese către această comisie. Comisia astfel solicitată nu se conformează şi nu trimite niciun răspuns pertinent instanţei de judecată, cu excepţia informaţiei conform căreia "lista bunurilor imobile ce pot fi acordate în compensare nu a fost încă finalizată".

Acesta este motivul pentru care s-a constatat nesocotirea prevederilor art. 172, 175, 1081 alin. (1) pct. 2 lit. e) şi f) C. proc. civ., referitoare la modalităţile procedurale concrete de administrare sub controlul instanţei a probatoriului, ordonarea înfăţişării înscrisurilor, respectiv amendarea preşedintelui acestei comisii. S-a reţinut că instanţa de apel avea obligaţia să solicite şi să obţină de la această comisie, lista, chiar parţială, provizorie, a bunurilor şi serviciilor care pot fi acordate în compensare, aceste date sunt înregistrate în actele şi evidenţele comisiei.

A fost apreciat ca întemeiat şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Astfel, s-a constatat că prin decizia de casare, instanţa supremă a stabilit, fără echivoc, îndreptăţirea reclamantului de a beneficia de oricare dintre măsurile reparatorii prin echivalent, prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, " inclusiv de atribuirea în compensare a unor bunuri sau servicii, statuând asupra rolului instanţei de a exercita controlul de legalitate asupra aplicării corecte a acestor dispoziţii, în contextul imposibilităţii restituirii în natură a imobilului".

Instanţa de apel, nesocotind cele deja stabilite de instanţa de casare prin două decizii succesive, a reţinut considerente contradictorii, în condiţiile în care pe de o parte, s-a constatat că "este adevărat că măsura compensării cu alte bunuri sau servicii este obligatorie şi nu facultativă, neputând fi lăsată la aprecierea unităţii deţinătoare sau a entităţii învestite cu soluţionarea notificării, acestea fiind obligate ca, prin decizia sau dispoziţia motivată emisă, să acorde în compensare bunuri sau servicii persoanei îndreptăţite la restituire" iar, pe de altă parte, că "este la aprecierea exclusivă a unităţii deţinătoare componenţa listei cu bunuri ce pot face obiectul compensării, ea fiind singura abilitata în acest sens, astfel că instanţa de judecată nu se poate substitui în prerogativa oferită de lege şi să stabilească că un anumit bun poate fi oferit în compensare pentru imobilul preluat abuziv, deoarece Legea nr. 10/2001 şi H.G. nr. 250/2007 nu prevăd competenţe în acest sens în favoarea instanţelor de judecată, astfel că unitatea deţinătoare este singura abilitată de lege să întocmească lista bunurilor disponibile pentru a fi oferite în compensare.".

Cu ocazia rejudecării, instanţa va avea în vedere şi faptul că, în etapa soluţionării recursului, recurentul-reclamant a formulat o cerere de suspendare a judecăţii în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., întrucât există o altă pricină pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, obiectul acestei cereri fiind obţinerea tabelului imobilelor disponibile la nivelul unităţii deţinătoare, în considerarea dispoziţiilor exprese ale art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Înalta Curte a respins această cerere doar pentru faptul că instanţa de recurs nu poate reevalua situaţia de fapt a cauzei, însă împrejurările învederate de această parte au fost avute în vedere la analiza motivelor de recurs.

În rejudecare, după casare, prin Decizia nr. 604 A din 21 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-reclamant A. şi de apelanţii-pârâţi Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Primarul General al Municipiului Bucureşti, împotriva Sentinţei civile nr. 331 din 04.03.2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în Dosarul nr. x/2008.

Ca urmare a deciziilor de casare pronunţate în ciclurile procesuale anterioare de instanţa de recurs, instanţa de apel a reţinut că în cauză, la acest moment, s-au stabilit cu putere de lucru judecat următoarele: calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent, constând fie în compensarea cu alte bunuri sau servicii, iar în cazul lipsei acestora, la măsuri reparatorii sub forma punctelor compensare, în condiţiile Legii nr. 165/2013; întinderea suprafeţei de teren ca fiind de 1493 mp, cu privire la care reclamantul are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent;obligaţia instanţei de apel de a efectua toate verificările prevăzute de lege pentru a identifica bunuri ce pot fi acordate în compensare reclamantului.

Pe de altă parte, cu referire strictă la acordarea unui anumit bun imobil în compensare, indicat de reclamant, s-a reţinut că în ciclul procesual anterior, în apel, prin încheierea de şedinţă de la 18.12.2014 s-a luat act de renunţarea reclamantului la acordarea terenului din str. x, ca urmare a faptului că acesta nu era disponibil, în sensul Legii nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte cererea formulată de reclamant în contencios administrativ, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, ce a avut ca obiect obligarea municipalităţii la întocmirea tabelului imobilelor disponibile la nivelul unităţii deţinătoare pentru a fi acordate în compensare, în considerarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel în rejudecare a luat act de faptul că reclamantul a renunţat la judecata acestei cereri, în acest sens fiind pronunţată Sentinţa civilă nr. 853/16.06.2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Ca urmare a deciziei de casare, faţă de cuprinsul dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., instanţa de apel a administrat probe prin intermediul cărora să identifice bunuri imobile disponibile la nivelul Municipiului Bucureşti ce ar putea fi acordate în compensare, sens în care a solicitat, începând cu termenul de judecată din 26.06.2017 şi până la termenul din 2.04.2018, Comisiei pentru Identificarea şi Disponibilizare Imobile care pot fi acordate în compensare conform Legii nr. 368/2013 şi H.G. nr. 89/2014, lista bunurilor imobile ce pot fi acordate în compensare, fie şi parţială. În urma demersurilor făcute, prin Adresele comunicate instanţei de apel nr. 416/31.01.2018, nr. 465/23.02.2018, nr. 545/27.04.2018, Primăria Municipiului Bucureşti a comunicat faptul că în perioada august 2014 - august 2015 a fost înaintată către comisie o listă cu bunuri spre a fi analizată în vederea disponibilizării, lista fiind însă respinsă. Din august 2015, până în prezent, nu au mai fost identificate alte bunuri ce pot fi acordate în compensare, iar comisia nu s-a mai întrunit decât o singură dată în şedinţă de lucru. Prin Adresa nr. x/27.04.2018 pârâta a comunicat că nu a existat şi nu există o listă cu bunuri ce pot fi acordate în compensare, parţială, provizorie sau într-o altă formă. De asemenea, din probele administrate în apel, concretizate în Deciziile nr. 1130/8.09.2014, nr. 19864/4.01.2018, nr. 20012/6.03.2018, nr. 20013/6.03.2018, 20014/6.03.2018, 20015/6.03.2018, s-a constatat că susţinerile reclamantului referitoare la faptul că la nivelul Municipiului Bucureşti se acordă bunuri imobile în compensare, deşi se comunică instanţelor că astfel de bunuri nu sunt disponibile, sunt lipsite de suport probator în condiţiile în care toate dispoziţiile invocate de reclamant, anterior enumerate, au fost emise numai ca urmare a unor hotărâri judecătoreşti, iar pe de altă parte, reclamantul nu a făcut dovada niciunei dispoziţii emise prin care să se acorde în compensare bunuri direct de către unitatea deţinătoare, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti.

Instanţa de apel a mai reţinut că, în ciclul procesual anterior reclamantul nu a mai solicitat acordarea în compensare a terenului din str. x, dată fiind situaţia juridică a acestuia ce nu permitea o astfel de măsură şi, totodată, faptul că reclamantul nu a indicat alte bunuri ce pot fi acordate în compensare.

În aceste condiţii, instanţa de apel a constatat că deşi reclamantul are dreptul, stabilit cu putere de lucru judecat, la primirea în compensare a unui alt bun imobil pentru bunul imobil preluat abuziv, în lipsa identificării unui astfel de bun, dreptul reclamantului nu îşi poate atinge finalitatea la acest moment.

Cât priveşte solicitarea reclamantului de a obliga pârâtul la acordarea unui bun în compensare, în mod generic, fără a identifica acest bun în prezenta cauză, instanţa de apel a apreciat-o ca nefondată în condiţiile în care obligaţia stabilită în sarcina pârâtului prin hotărâri judecătoreşti trebuie să fie susceptibilă de executare silită, ceea ce presupune identificarea corectă şi completă a obligaţiei. Or, prin obligarea la acordarea unui bun în compensare fără indicarea lui şi fără a exista dovezi cu privire la existenţa unui astfel de bun, instanţa nu ar face altceva decât să pronunţe o hotărâre ce nu poate fi adusă la îndeplinire, ceea ce, în mod evident, nu poate fi primit.

În plus, deşi nu este încă publicată în Monitorul Oficial şi astfel, încă nu este obligatorie pentru instanţe, instanţa de apel în rejudecare a luat act de faptul că prin Decizia nr. 12/14.05.2018 a Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu art. 221, 223 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, astfel cum au fost completate prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014 s-a decis că " pot fi acordate în compensare şi alte bunuri decât cele menţionate în lista întocmită de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dacă persoana îndreptăţită face dovada caracterului disponibil al acestuia."

Instanţa de apel a reţinut că în lipsa dovedirii de către reclamant a caracterului disponibil a unui astfel de bun, ce presupune, ca situaţie premisă, identificarea acestuia, instanţele nu pot obliga unitatea deţinătoare la acordarea de bunuri în compensare, fără indicarea lor, motiv pentru care văzând şi dispoziţiile art. 296 C. proc. civ. apelul reclamantului a fost respins ca nefondat.

În ceea ce priveşte apelul declarat de pârât, ce vizează suprafaţa de teren cu privire la care s-a reţinut calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, instanţa de apel în rejudecare a constatat că, se impun cu putere de lucru judecat deciziile anterioare ale instanţei de casare, situaţie în care şi acest apel a fost respins, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea lui, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, modificarea în parte a sentinţei instanţei de fond, cu obligarea pârâţilor să emită dispoziţie de restituire prin compensare cu bunuri sau servicii aflate la dispoziţia unităţii deţinătoare, pentru bunul preluat abuziv teren în suprafaţă de 1493 mp, situat în fosta str. x, Bucureşti.

În subsidiar, se solicită casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel. Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 şi art. 315 C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor şi art. 26 din Legea nr. 10/2001, precum şi a prevederilor art. 172, 175, 1081 alin. (1) pct. 2 lit. e) şi f), art. 1083 şi 1084 din C. proc. civ. de la 1865, fiind încălcate şi dispoziţiile instanţei de casare asupra problemelor de drept dezlegate şi asupra necesităţii administrării unor probe.

Reclamantul susţine că hotărârea recurată este nelegală în condiţiile în care, deşi instanţa de apel reţine existenţa dispoziţiilor obligatorii ale deciziei de casare în ce priveşte verificarea şi identificarea bunurilor ce pot fi acordate în compensare reclamantului, totuşi nu au fost efectuate demersuri în acest sens, deşi din dispoziţiile emise de Primăria municipiului Bucureşti la 4 ianuarie şi 6 martie 2018 rezultă că există bunuri ce pot fi acordate în compensare la nivelul Municipiului Bucureşti.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamantul a arătat că decizia cuprinde motive contradictorii în condiţiile în care instanţa de apel deşi constată că dreptul reclamantului la primirea în compensare a unui alt bun a intrat în puterea lucrului judecat, totuşi apreciază că "solicitarea reclamantului de a obliga pârâtul la acordarea unui bun în compensare, în mod generic, fără a identifica acest bun este nefondată întrucât obligaţia stabilită în sarcina pârâtului trebuie să fie susceptibilă de executare silită, iar obligarea la predarea unui bun în compensare fără indicarea lui şi fără a exista dovezi cu privire la existenţa unui bun, instanţa nu ar face altceva decât să pronunţe o hotărâre ce nu poate fi dusă la îndeplinire".

În aceeaşi idee, se susţine încălcarea dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, art. 1461 şi art. 675 C. proc. civ., în condiţiile în care hotărârea instanţei de apel îl lipseşte de dreptul ca în viitor să poată obţine un bun în compensare în situaţia în care s-ar identifica un asemenea bun, ceea ce contrazice însuşi considerentul instanţei de apel prin care i se recunoaşte acest drept.

O altă critică de nelegalitate vizează încălcarea dispoziţiilor art. 329 C. proc. civ. în condiţiile în care instanţa de apel nu a dat eficienţă Deciziei nr. 20/19.03.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii.

Din această perspectivă reclamantul susţine că prin refuzul de a dispune obligarea pârâtei la acordarea chiar în mod generic a unor bunuri în compensare, (obligaţie corelativă dreptului recunoscut cu putere de lucru judecat) instanţa de apel practic a refuzat să soluţioneze pe fond acţiunea.

În dezvoltarea motivelor de recurs reclamantul a mai arătat că deşi instanţa de apel reţine dispoziţia obligatorie a instanţei de casare şi menţionează în cuprinsul deciziei recurate că s-a stabilit cu putere de lucru judecat "obligaţia instanţei de apel de a efectua toate verificările prevăzute de lege pentru a identifica bunuri ce pot fi acordate în compensare reclamantului", nu respectă, în mod efectiv, această dispoziţie.

Astfel, se susţine că dispoziţia obligatorie a instanţei de casare a fost pusă în executare, doar formal, de instanţa de apel, în condiţiile în care nu a fost finalizată, nu a fost concretizată, nefiind efectuate şi nici epuizate toate demersurile prevăzute de lege pentru a se identifica bunuri ce pot fi acordate în compensare.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamantul a arătat că decizia recurată conţine motive contradictorii în condiţiile în care deşi instanţa de apel motivează că se poate atinge finalitatea dreptului de a obţine bunuri în compensare în viitor, prin identificarea în viitor a unor bunuri, însă, pe de altă parte, reţine că nu se poate atinge această finalitate în viitor şi de aceea nu poate pronunţa o soluţie de acordare în compensare a unor bunuri, în mod generic, fără a fi identificate în prezent.

Se învederează că soluţia instanţei de apel este greşită în condiţiile în care se sprijină pe faptul că obligaţia nu este susceptibilă de executare silită, deoarece nu ar fi identificată corect şi complet obligaţia; că hotărârea nu ar putea fi dusă la îndeplinire fără indicarea bunului şi fără a exista dovezi că ar exista astfel de bunuri.

Astfel, se arată că dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 instituie o obligaţie alternativă sui generis a entităţii învestite cu soluţionarea notificări, alegerea/ordinea prestaţiei fiind stabilită prin lege, nefiind la opţiunea exclusivă a creditorului sau debitorului obligaţiei.

Având în vedere că în urma demersurilor efectuate de instanţa de apel, nefinalizate, neconcretizate, nu a fost identificat un bun pentru a fi acordat în compensare, reclamantul a arătat că a solicitat instanţei de apel să pronunţe o decizie prin care să oblige pârâta, în principal, să-i acorde, în compensare, un alt imobil, echivalent valoric cu imobilul preluat abuziv, şi numai în subsidiar în ipoteza în care, ulterior, în faza punerii în executare a deciziei, după ce va rămâne definitivă şi irevocabilă, nu va fi identificat un imobil care să poată fi acordat în compensare, să i se acorde măsuri reparatorii prin echivalent, arătând că solicitarea sa este în concordanţă cu ordinea măsurilor reparatorii prevăzută de lege. precum şi cu dispoziţiile art. 1461 C. civ. (care prevede obligaţia alternativă) şi cu cele ale art. 675 C. proc. civ., aplicabil în situaţia executării silite a hotărârilor judecătoreşti.

Reclamantul a mai arătat că deşi instanţa de apel a luat act de dispoziţiile Deciziei nr. 12/15.05.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, nu a respectat interpretarea dată pentru aplicarea unitară a prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

Cum dispoziţiile Deciziei RIL nr. 12/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, îi conferă posibilitatea identificării unor bunuri pentru a fi acordate în compensare, şi cum identificarea şi evaluarea lor şi dovedirea caracterului disponibil nu pot fi făcute în recurs, reclamantul a solicitat admiterea recursului cu trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Examinând hotărârea recurată din perspectiva motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 315 şi art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin Decizia de casare nr. 541/23 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost casată Decizia civilă nr. 157/3.03.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel pentru următoarele considerente ce au vizat încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. şi ale art. 26 din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile deciziei de casare în ceea ce priveşte problemele de drept dezlegate şi necesitatea administrării unor probe.

S-a reţinut astfel că, instanţa de apel a nesocotit două decizii de casare, prin care s-a dispus ca instanţa de rejudecare să administreze probele necesare pentru a se stabili dacă există sau nu există posibilitatea acordării de bunuri sau servicii în compensare, constatându-se că deşi instanţa de apel a început demersurile pentru administrarea probelor necesare cu un astfel de scop aceasta nu le-a finalizat, deşi trebuia şi putea să le finalizeze. Cea mai mare parte a adreselor la care face trimitere instanţa au fost comunicate către instituţii care nu deţineau lista bunurilor care pot fi acordate în compensare. Abia în luna septembrie 2015, a fost identificată Comisia pentru identificare şi disponibilizare imobile care pot fi acordate în compensare conform prevederilor Legii nr. 368/2013 şi H.G. nr. 89/2014, iar prin încheierea din data de 24.09.2015, instanţa a dispus, pentru prima dată, emiterea unei adrese către această comisie. Comisia astfel solicitată nu se conformează şi nu trimite niciun răspuns pertinent instanţei de judecată, cu excepţia informaţiei conform căreia "lista bunurilor imobile ce pot fi acordate în compensare nu a fost încă finalizată".

Acesta este motivul pentru care s-a constatat nesocotirea prevederilor art. 172, 175, 1081 alin. (1) pct. 2 lit. e) şi f) C. proc. civ., referitoare la modalităţile procedurale concrete de administrare sub controlul instanţei a probatoriului, ordonarea înfăţişării înscrisurilor, respectiv amendarea preşedintelui acestei comisii. S-a reţinut că instanţa de apel avea obligaţia să solicite şi să obţină de la această comisie, lista, chiar parţială, provizorie, a bunurilor şi serviciilor care pot fi acordate în compensare, în condiţiile în care aceste date sunt înregistrate în actele şi evidenţele comisiei.

Prin decizia de casare, s-a constatat îndreptăţirea reclamantului de a beneficia de oricare dintre măsurile reparatorii prin echivalent, prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, inclusiv de atribuirea în compensare a unor bunuri sau servicii, statuând asupra rolului instanţei de a exercita controlul de legalitate asupra aplicării corecte a acestor dispoziţii, în contextul imposibilităţii restituirii în natură a imobilului.

Instanţa de casare prin decizia sus-enunţată a mai constatat că au fost nesocotite dezlegările de drept şi îndrumările instanţei de recurs stabilite prin două decizii de casare succesive. S-a mai constat şi existenţa unor considerente contradictorii, în condiţiile în care pe de o parte, s-a reţinut că, este adevărat că măsura compensării cu alte bunuri sau servicii este obligatorie şi nu facultativă, neputând fi lăsată la aprecierea unităţii deţinătoare sau a entităţii învestite cu soluţionarea notificării, acestea fiind obligate ca, prin decizia sau dispoziţia motivată emisă, să acorde în compensare bunuri sau servicii persoanei îndreptăţite la restituire" iar, pe de altă parte, că "este la aprecierea exclusivă a unităţii deţinătoare componenţa listei cu bunuri ce pot face obiectul compensării, ea fiind singura abilitată în acest sens, astfel că instanţa de judecată nu se poate substitui în prerogativa oferită de lege şi să stabilească că un anumit bun poate fi oferit în compensare pentru imobilul preluat abuziv, deoarece Legea nr. 10/2001 şi H.G. nr. 250/2007 nu prevăd competenţe în acest sens în favoarea instanţelor de judecată, astfel că unitatea deţinătoare este singura abilitată de lege să întocmească lista bunurilor disponibile pentru a fi oferite în compensare".

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Din perspectiva îndrumărilor şi statuărilor obligatorii cuprinse în decizia de casare sus-enunţată, Înalta Curte constată că instanţa de apel în rejudecare avea obligaţia de a se conforma acestora.

Astfel, instanţa de apel în respectarea recomandărilor instanţei de casare, avea obligaţia de a efectua demersurile ce se impuneau pentru identificarea de bunuri ce pot fi acordate în compensare, cu atât mai mult cu cât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 25/2016(obligatorie), publicată în M. Of. nr. 912/14.9.2016 a statuat că:

"bunurile care pot fi oferite în compensare sunt terenurile, cu sau fără construcţii şi construcţiile finalizate sau nefinalizate indiferent de categoria în care se încadrează imobilele pentru care s-a formulat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată cu modificările şi completările ulterioare". Prin Decizia nr. 25/2016, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai statuat că" în condiţiile în care art. 22 alin. (2) din Capitolul III1 "Mecanismul şi condiţiile privind compensarea cu bunuri oferite în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist" prevede că: "Bunurile care pot face obiectul compensării, în condiţiile legii, sunt terenurile, cu sau fără construcţii, şi construcţiile finalizate sau nefinalizate.", în absenţa unei limitări care să impună compensarea bunurilor în cadrul aceleiaşi categorii, rezultă că "este posibilă compensarea construcţiilor cu teren, sau a terenului cu construcţii, decisivă în intenţia legiuitorului fiind asigurarea echivalenţei valorice între bunul care nu mai poate fi restituit în natură şi cel oferit în compensare, nefiind obligatoriu ca operaţiunea de compensare să se realizeze numai între imobile din aceeaşi categorie".

Prin urmare, atât în respectarea îndrumărilor obligatorii din decizia de casare, dar şi în respectarea dispoziţiilor obligatorii ale deciziei sus enunţate pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de apel în rejudecare avea obligaţia de a efectua toate demersurile legale în vederea identificării unor imobile, cu atât mai mult cu cât categoriile de bunuri care pot fi oferite în compensare sunt prevăzute expres în Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013 şi completate prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014.

Obligativitatea finalizării demersurilor în vederea identificării bunurilor ce pot face obiectul compensării se impunea cu atât mai mult cu cât instanţa de apel a luat act şi de faptul că prin Decizia nr. 12/14.05.2018 a Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu art. 221, 223 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, astfel cum au fost completate prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014, s-a decis că " pot fi acordate în compensare şi alte bunuri decât cele menţionate în lista întocmită de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dacă persoana îndreptăţită face dovada caracterului disponibil al acestuia." Din perspectiva celor expuse, în condiţiile în care nu au fost finalizate demersurile pentru identificarea bunurilor ce pot fi acordate în compensare (bunuri ce puteau consta în terenuri cu sau fără construcţii, construcţii finalizate sau nefinalizate indiferent de categoria în care se încadrează imobilele pentru care s-a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 astfel cu s-a statuat prin Decizia nr. 25/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept) precum şi în condiţiile în care instanţa de apel în rejudecare s-a limitat a lua act doar de conţinutul Adresei nr. 545 din 27 aprilie 2018 prin care pârâta Primăria Municipiului Bucureşti a comunicat că "nu a existat şi nici nu există o listă cu bunuri ce pot fi acordate în compensare", deşi din probele administrate în apel " concretizate în Deciziile nr. 1130/9 sept. 2014; nr. 19864/4 ian. 2018; nr. 20012/6 martie 2018; nr. 20013/6 martie 2018; nr. 20014/6 martie 2018 şi nr. 20015/6 martie 2018, instanţa de apel a constatat "că la nivelul Municipiului Bucureşti se acordă bunuri imobile în compensare", Înalta Curte reţine că în rejudecare nu au fost respectate îndrumările/statuările din decizia de casare, motiv pentru care constatându-se încălcarea dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., urmează a se admite recursul reclamantului, a se casa hotărârea recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

În rejudecare instanţa de apel urmează a avea în vedere atât recomandările din decizia de casare, precum şi dispoziţiile obligatorii ale Deciziei nr. 12/2018 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. nr. 278/17.5.2018 potrivit cărora "se pot acorda în compensare şi alte bunuri decât cele menţionate în lista întocmită de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001, dacă persoana îndreptăţită face dovada caracterului disponibil al acestora", sens în care urmează a fi administrate probe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 604 A din 21 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 octombrie 2018.

Procesat de GGC - NN