Territorial jurisdiction for judges' salary claims: applicability of special judge-plaintiff rule absent status at competent court at filing

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa, sub nr. x/04.09.2017, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. şi Q., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Ilfov şi Curtea de Apel Bucureşti au solicitat: acordarea de despăgubiri, constând în contravaloarea sumei compensatorii, reprezentând diferenţele salariale rezultate dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectoriale de 291,98 RON, aflată în plată efectiv şi până la venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu data de 16.06.2014 şi pe viitor, până la încetarea raportului de serviciu al acestora; să se realizeze egalizarea indemnizaţiilor reclamanţilor prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu luna 09.04.2015, aflată în plată la momentul intrării în vigoare a dispoziţiilor art. 51 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum au fost completate prin Legea nr. 71/2015, potrivit considerentelor Deciziei civile nr. 48/13.01.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2016, ale Deciziei civile nr. 2509R/4.07.2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, ale Sentinţei civile nr. 4332/23.09.2010 a Tribunalului Sălaj în Dosarul nr. x/2010, precum şi ale altor soluţii deja pronunţate la nivelul ţării; să se realizeze egalizarea indemnizaţiilor prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, la care să se adauge 10%, rezultând un total de 445,5 RON, începând cu 01.12.2015 (data intrării în vigoare a Legii nr. 293/2015) până la 01.10.2016 (data de referinţă a Ordinului MJ nr. 4680/C/2016, modificat prin 219/C/2017; să se efectueze de îndată plăţile restante, respectiv diferenţele salariale rezultate, după recalcularea indemnizaţiilor, conform solicitării de la pct. a şi b şi c, actualizată cu indicele de inflaţie şi la plata dobânzii legate aferente de la data scadenţei fiecărui venit lunar până la data plăţii efective; să se înscrie în documentele de încadrare ale reclamanţilor menţiunile corespunzătoare acordării acestor drepturi salariale.

Prin Sentinţa nr. 532 din 4 aprilie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, a respins excepţia necompetenţei materiale, invocată prin întâmpinare de pârâtul Ministerul Justiţiei, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Tribunalului Ilfov.

Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că acţiunea reclamanţilor are ca obiect un conflict de muncă, întrucât vizează obligarea angajatorilor la plata unor drepturi salariale şi nu contestarea actelor de stabilire a drepturilor salariale şi, prin urmare, competenţa materială de soluţionare a litigiului aparţine tribunalului - secţiile ce judecă litigii de muncă, iar nu Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ.

În ceea ce priveşte necompetenţa teritorială, s-a constatat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, potrivit cărora "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul". Aceste prevederi se aplică cu prioritate, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, faţă de dispoziţiile art. 269 alin. (1) şi (2) din C. muncii, care stipulează:

"(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul" .

Aşadar, în raport de dispoziţiile speciale ale art. 210 din Legea nr. 62/2011, reclamanţii aveau un drept de opţiune între două instanţe: tribunalul în a cărui circumscripţie îşi aveau domiciliul şi cel în care era situat locul lor de muncă. Or, în speţă, niciunul dintre reclamanţi nu are domiciliul pe raza Tribunalului Dâmboviţa, iar locurile de muncă ale acestora sunt situate în Buftea, deci în circumscripţia Tribunalului Ilfov. Drept urmare, competenţa teritorială de soluţionare a litigiului aparţine Tribunalului Ilfov.

S-a mai reţinut că, în speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., referitoare la competenţa facultativă, de vreme ce reclamanţii sunt judecători în cadrul Judecătoriei Buftea.

Or, potrivit art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea, aceste dispoziţii aplicându-se în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor.

Prin Decizia nr. 7/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Complet RIL) a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ. şi a stabilit că sintagma "instanţa la care îşi desfăşoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situaţia în care judecătorul îşi desfăşoară efectiv activitatea în cadrul instanţei competente să se pronunţe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanţă.

În aceste condiţii, este evident că şi în ceea ce priveşte judecătorii, dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. sunt aplicabile doar dacă aceştia funcţionează la instanţa competentă să soluţioneze cererea potrivit dispoziţiilor de drept comun.

În cauză, s-a constatat că reclamanţii funcţionează la Judecătoria Buftea, iar instanţa competentă potrivit dreptului comun este Tribunalul Ilfov. Prin urmare, aceştia nu pot sesiza decât instanţa competentă potrivit dreptului comun în materie, respectiv Tribunalul Ilfov şi nu una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care aceştia îşi desfăşoară activitatea, conform art. 127 C. proc. civ.

Totodată, în raport de faptul că, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, reclamanţii aveau alegerea între instanţa de domiciliu şi cea a locului de muncă, chiar dacă aceasta din urmă ar fi reprezentat o opţiune interzisă de lege, în interpretarea dispoziţiilor art. 127 C. proc. civ., singura opţiune posibilă pentru aceştia ar fi fost instanţa de domiciliu şi nu cea alternativă conform acestui din urmă text de lege întrucât interpretarea contrară ar presupune a-i da drept acestuia la o opţiune interzisă de lege.

Prin Sentinţa civilă nr. 1886 din 20 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, Tribunalul Ilfov, secţia civilă, a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantele B., D. şi O. în favoarea Tribunalului Dâmboviţa. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi, în temeiul art. 134 C. proc. civ., a dispus suspendarea judecăţii şi înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

La termenul de judecată din data de 20.06.2018, instanţa a constatat incidenţa prevederilor art. 127 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantele B., D. şi O., procedând la disjungerea acesteia prin formarea unui nou Dosar cu nr. x/2018

La adoptarea soluţiei, instanţa a reţinut că reclamantele au calitatea de judecător în cadrul Tribunalului Ilfov, începând cu data de 01.01.2018. În aplicarea dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din C. muncii, art. 210 din Legea 62/2011 privind dialogul social şi art. 127 alin. (1) C. proc. civ., ţinând seama şi de opţiunea expresă a reclamantelor în ceea ce priveşte alegerea instanţei competente, respectiv Tribunalul Dâmboviţa, s-a stabilit competenţa în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, Înalta Curte constată că, în cauză, competenţa soluţionării litigiului revine Tribunalului Ilfov, pentru considerentele ce succed:

Prin acţiunea disjunsă, formulată de reclamantele B., D. şi O., instanţa a fost învestită cu soluţionarea unui conflict de muncă, de competenţa tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, după cum rezultă din prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

Astfel, în aplicarea acestor dispoziţii, reclamantele din prezenta cauză aveau posibilitatea de a sesiza, fie tribunalul în a cărui circumscripţie îşi aveau domiciliul, fie tribunalul în raza căruia era situat locul lor de muncă.

Din actele dosarului rezultă că, la data introducerii acţiunii - 04.09.2017, acestea aveau calitatea de judecător în cadrul Judecătoriei Buftea, unde îşi desfăşurau efectiv activitatea.

În aceste circumstanţe, instanţa competentă, potrivit dreptului comun să soluţioneze cauza, este Tribunalul Ilfov.

Potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ. "Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei în care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea."

Aceste dispoziţii reglementează un caz de competenţă facultativă pentru ipoteza în care judecătorul are calitatea de reclamant, norma interzicând sesizarea instanţei competente, dacă este aceea la care acesta îşi desfăşoară activitatea, faţă de dispoziţiile legale în materia conflictelor de muncă, instituite de art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, în raport de care competenţa teritorială este imperativă.

Prin Decizia nr. 7 din 16 mai 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., s-a statuat că sintagma "instanţa la care îşi desfăşoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situaţia în care judecătorul îşi desfăşoară efectiv activitatea în cadrul instanţei competente să se pronunţe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanţă.

Pentru a se da eficienţă dispoziţiilor referitoare la competenţa teritorială facultativă, este necesar ca reclamanţii să aibă calitatea de judecător la instanţa competentă să soluţioneze cauza, la momentul iniţierii demersului judiciar, şi nu pe parcursul soluţionării acesteia. Or, în speţa de faţă, reclamantele, la data promovării acţiunii, au funcţionat efectiv la Judecătoria Buftea, ulterior fiind avansate în grad la Tribunalul Ilfov, astfel că nu este îndeplinită condiţia premisă ca judecătorul să funcţioneze în cadrul instanţei competente să soluţioneze cererea de chemare în judecată, motiv pentru care, într-o asemenea situaţie nu este incidentă ipoteza normei cuprinsă în art. 127 C. proc. civ.

În aceste condiţii, se constată că instanţa competentă să soluţioneze cauza pendinte este instanţa în circumscripţia căreia se află locul de muncă al reclamantelor, respectiv Tribunalul Ilfov, în raport de prevederile speciale ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 octombrie 2018.

Procesat de GGC - NN