Challenge to property compensation measures: Cassation appeal declared inadmissible due to exclusive appellate jurisdiction

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 30 ianuarie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primarul General al Municipiului Bucureşti, A., B., S.C. C. S.A. şi D., anularea Dispoziţiei nr. 19336 din 22 martie 2016 privind acordarea măsurilor compensatorii sub formă de puncte pentru imobilul notificat, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti în baza Legii nr. 10/2001.

Prin încheierea din 3 aprilie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a dispus înaintarea dosarului, spre competentă soluţionare, unei secţii civile a aceleiaşi instanţe.

Urmare declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la 26 aprilie 2017, sub nr. x/2017.

Prin Sentinţa civilă nr. 1475 din 13 octombrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâţii A. şi B., şi a respins acţiunea, ca prescrisă, reclamantul fiind obligat la plata sumei de 2.500 RON, cheltuieli de judecată către aceşti pârâţi.

Împotriva sentinţei mai sus menţionate au formulat apel reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti, la 2 noiembrie 2017, şi pârâtul D., la 21 noiembrie 2017. Apelurile au fost înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la 27 noiembrie 2017, sub acelaşi număr de dosar.

Prin Decizia nr. 290 A din 22 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile declarate de reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti şi de pârâtul D. împotriva Sentinţei civile nr. 1475 din 13 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă. A anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza, spre rejudecare, Tribunalului Bucureşti.

Împotriva acestei decizii au exercitat calea de atac a recursului pârâţii A. şi B. la 10 mai 2018. Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la 15 mai 2018, sub nr. x/2017.

Prin rezoluţia completului din data de 8 iunie 2018, s-a dispus întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului.

Prin raport s-a reţinut că Decizia nr. 290 A din 22 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, nu este susceptibilă de recurs, fiind pronunţată de curtea de apel în cadrul soluţionării unui apel declarat împotriva unei hotărâri supuse numai apelului, conform dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. cu cele ale art. 35 din Legea nr. 165/2013 şi art. 7 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 76/2012.

Prin rezoluţia din data de 25 octombrie 2018, Completul de filtru nr. 11 a luat act de conţinutul raportului şi a dispus comunicarea acestuia părţilor pentru a formula, în scris, puncte de vedere, în condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de înmânare aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la 31 octombrie 2018, respectiv la 2 noiembrie 2018.

La 7 noiembrie 2018, intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a depus un punct de vedere la raport prin care a susţinut inadmisibilitatea recursului.

Celelalte părţi nu şi-au exprimat poziţia procesuală prin formularea, în scris, a unor puncte de vedere la raport.

Constatându-se încheiată procedura filtru, dosarul a fost înaintat completului de judecată în vederea stabilirii termenului pentru soluţionarea căii de atac.

Prin rezoluţia din 13 decembrie 2018, s-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 14 februarie 2019, conform prevederilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., fără citarea părţilor.

În raport de prevederile art. 248 alin. (1), coroborate cu cele ale art. 493 alin. (5) C. proc. civ., cu referire la art. 499 teza finală din acelaşi act normativ, Înalta Curte urmează a analiza, cu prioritate, admisibilitatea recursului, faţă de care constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei".

Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţia României, republicată, stipulând în sensul că mijloacele procesuale de atac ale hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de normele legale, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii.

Obiectul litigiului dedus judecăţii constă în cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti, în contradictoriu cu pârâţii Primarul General al Municipiului Bucureşti, A., B., S.C. C. S.A. şi D., prin care a solicitat anularea Dispoziţiei nr. 19336 din 22 martie 2016 privind acordarea măsurilor compensatorii, sub formă de puncte, pentru imobilul notificat, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti în baza Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, acţiunea cu care reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti a învestit instanţa de fond a avut ca obiect anularea unei dispoziţii emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti în baza Legii nr. 10/2001, cererea de chemare în judecată fiind promovată de Prefectul Municipiului Bucureşti, urmare dreptului de control al aplicării fazei administrative, reglementat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, conform art. 21 alin. (3) din Legea nr. 165/2013.

Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs.

Art. 483 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. stipulează că nu sunt supuse recursului, hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.

Potrivit prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, hotărârea tribunalului de soluţionare a contestaţiei împotriva deciziei sau a dispoziţiei motivate de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură este supusă recursului, de competenţa curţii de apel.

Legea nr. 165/2013, în temeiul căreia a fost formulată prezenta acţiune, la art. 35 prevede că:

"(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării. (2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi. (4) Hotărârile judecătoreşti pronunţate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului. (5) Cererile sau acţiunile în justiţie formulate în temeiul alin. (1) şi (2) sunt scutite de taxa judiciară de timbru."

Rezultă, aşadar că, potrivit art. 35 din Legea nr. 165/2013, hotărârea tribunalului este supusă apelului, a cărui soluţionare intră în competenţa curţii de apel.

În cauză, Înalta Curte constată incidenţa dispoziţiilor tranzitorii ale art. 7 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., care prevăd că "Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este definitivă, de la data intrării în vigoare a Codului de procedură, aceasta va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioară. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este supusă recursului sau că poate fi atacată cu recurs, ori, după caz, legea foloseşte o altă expresie similară."

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor menţionate rezultă că singura cale de atac împotriva hotărârilor pronunţate de tribunal în materia Legii nr. 165/2013 este apelul, intenţia legiuitorului fiind aceea de a suprima calea de atac a recursului în scopul degrevării instanţei supreme de soluţionarea acestor cauze.

Pentru argumentele expuse, din coroborarea dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. cu cele ale art. 35 din Legea nr. 165/2013 şi art. 7 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 76/2012 rezultă că decizia recurată, nu este susceptibilă de recurs, fiind pronunţată de curtea de apel în cadrul soluţionării unui apel declarat împotriva unei hotărâri supuse numai apelului.

Faţă de această împrejurare, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenţii-pârâţi A. şi B. împotriva Deciziei nr. 290 A din 22 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenţii-pârâţi A. şi B. împotriva Deciziei nr. 290 A din 22 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 februarie 2019.

Procesat de GGC - NN