Expropriation notation claims fail for unproven damages; appeal dismissed.

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 25.10.2013, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Statul Român, prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii - Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., să se dispună obligarea pârâţilor la plata sumei de 4.500.000 RON cu titlu de pretenţii, reprezentând venit nerealizat, şi a dobânzii legale aferente sumei de 4.500.000 RON, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunţa până la achitarea efectivă a sumei solicitate; obligarea pârâţilor la plata sumei de 400.000 RON cu titlu de daune morale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 1192/19.10.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins cererea privind pretenţiile aferente perioadei 01.01.2010 - 22.10.2010, ca fiind prescrisă; s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţi A. şi B., criticând-o ca netemeinică şi nelegală.

Prin Decizia nr. 224 A/26.02.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii reclamanţi.

În pronunţarea acestei decizii, Curtea a reţinut următoarele:

Prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, considerând că prejudiciul invocat de reclamanţi nu are caracter cert, astfel încât nu poate da naştere la obligaţia pârâţilor de dezdăunare.

Printr-un prim motiv de apel, hotărârea este criticată pentru greşita apreciere a probelor reprezentate de certificatul de urbanism obţinut de reclamanţi anterior notării intenţiei de expropriere în cărţile funciare aferente imobilelor proprietatea acestora, de declaraţiile martorilor audiaţi, precum şi inexistenţa unei aprecieri a primei instanţe cu privire la mijlocul de probă reprezentat de planul urbanistic zonal - Parc Industrial Zalău Vest.

În ceea ce priveşte Certificatul de urbanism nr. x/28.10.2008 eliberat de Primăria Municipiului Zalău, Curtea a constatat că acesta a fost eliberat la cererea reclamanţilor, proprietari ai terenului, în scopul declarat de ei - pentru edificarea de hală industrială, sediu firmă, spaţii comerciale, împrejmuire teren, reţele tehnico-edilitare, organizare de şantier.

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 350/2001 "(1) Certificatul de urbanism este actul de informare cu caracter obligatoriu prin care autoritatea administraţiei publice judeţene sau locale face cunoscute regimul juridic, economic şi tehnic al imobilelor şi condiţiile necesare în vederea realizării unor investiţii, tranzacţii imobiliare ori a altor operaţiuni imobiliare, potrivit legii."

De asemenea, potrivit alin. (3) din acelaşi articol, "certificatul de urbanism se eliberează la cererea oricărui solicitant, persoană fizică sau juridică, care poate fi interesat în cunoaşterea datelor şi a reglementărilor cărora îi este supus respectivul bun imobil", iar potrivit alin. (4), "certificatul de urbanism nu conferă dreptul de executare a lucrărilor de construire, amenajare sau plantare."

Având în vedere natura juridică a certificatului de urbanism, astfel cum aceasta rezultă din dispoziţiile legale anterior citate, Curtea a reţinut că certificatul de urbanism eliberat la cererea apelanţilor reclamanţi este de natură să dovedească numai intenţia acestora de a se informa asupra regimului juridic, economic şi tehnic al imobilelor şi condiţiile necesare în vederea realizării unor investiţii privind edificarea lucrărilor menţionate în cuprinsul certificatului. Cel mult, este apt să dovedească şi intenţia acestora de edificare a investiţiilor redate în cuprinsul certificatului, însă numai în limitele în care acestea au fost expuse. Or, se observă că descrierea scopului pentru care s-a solicitat eliberarea certificatului de urbanism este una destul de generală, fără date precise cu privire la configuraţia efectivă a acestora.

În ceea ce priveşte nepronunţarea primei instanţe cu privire la planul urbanistic zonal - Parc Industrial Zalău Vest, Curtea a avut în vedere, în primul rând, dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 350/2001 potrivit cu care "Planul urbanistic zonal este instrumentul de planificare urbană de reglementare specifică, prin care se coordonează dezvoltarea urbanistică integrată a unor zone din localitate, caracterizate printr-un grad ridicat de complexitate sau printr-o dinamică urbană accentuată. Planul urbanistic zonal asigură corelarea programelor de dezvoltare urbană integrată a zonei cu Planul urbanistic general.", iar, potrivit alin. (7) din acelaşi articol, "Prin Planul urbanistic zonal se stabilesc, în baza analizei contextului social, cultural istoric, urbanistic şi arhitectural, reglementări cu privire la regimul de construire, funcţiunea zonei, înălţimea maximă admisă, coeficientul de utilizare a terenului (CUT), procentul de ocupare a terenului (POT), retragerea clădirilor faţă de aliniament şi distanţele faţă de limitele laterale şi posterioare ale parcelei, caracteristicile arhitecturale ale clădirilor, materialele admise".

Faţă de aceste dispoziţii legale, Hotărârea nr. 45/5.03.2007 a Consiliului local al municipiului Zalău atestă aprobarea planului urbanistic zonal la care au făcut referire reclamanţii, în sensul că, la nivelul municipiului Zalău, s-a intenţionat planificarea urbană pentru zona în care se află şi terenul proprietatea reclamanţilor, existând, astfel, posibilitatea urbanistică de realizare a unor investiţii de genul celor susţinute de reclamanţi.

Planul urbanistic zonal, însă, nu face dovada demersurilor reclamanţilor în acest sens, planul existând la un moment anterior celui la care reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra terenurilor, în condiţiile în care a fost aprobat prin hotărâre a Consiliului local în anul 2007, iar reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate în anul 2008.

Anterioritatea planului urbanistic zonal faţă de data dobândirii dreptului de proprietate de către reclamanţi poate face dovada numai asupra cauzei care a stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în sensul că, în considerarea existenţei acestui plan urbanistic zonal, reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, cu scopul realizării acestei investiţii.

Or, dovedirea cauzei pentru care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare şi dovedirea caracterului cert al prejudiciului rezultat prin nerealizarea acestei investiţii sunt două aspecte distincte, care nu se confundă.

Coroborând certificatul de urbanism cu declaraţia martorilor la care au făcut referire apelanţii prin motivele de apel, C. şi D., Curtea a constatat că, în mod temeinic, prima instanţă a reţinut ca fiind dovedită numai intenţia apelanţilor reclamanţi privind efectuarea unei investiţii pe terenul proprietatea lor, fără, însă, a dovedi concretizarea intenţiei acestora prin efectuarea unor demersuri concrete.

Într-adevăr, apelanţii reclamanţi nu au dovedit efectuarea unor demersuri concrete anterior notării intenţiei de expropriere în cartea funciară. Cu referire la investiţia preconizată, nu există dovezi privind existenţa unui proiect tehnic al construcţiilor ce urmau a fi edificate, nu există dovezi din care să rezulte existenţa, măcar, a unui studiu de fezabilitate cu privire la această investiţie, cum, de altfel, nu există nici dovezi referitoare la demararea acţiunilor specifice referitoare la obţinerea autorizaţiei de construire.

Pe de o parte, se constată că, în primă instanţă, proba testimonială a fost încuviinţată reclamanţilor, astfel cum a fost solicitată, fiind audiat, în acest sens, martorul C., cu privire la teza probatorie a demersurilor efectuate de reclamanţi pentru realizarea investiţiilor, precum şi martorul D. pentru teza probatorie relativă la prejudiciul moral încercat de reclamanţi.

Martorul C. a declarat că reclamanţii intenţionau să edifice hale industriale şi o clădire pentru birou, o parte urmând să fie utilizată pentru activitatea proprie, aceştia având o activitate comercială de distribuţie materiale de construcţii, iar o altă parte intenţionau să o închirieze.

Martorul a mai declarat că lucrările efectuate în legătură cu terenul vizat de acest litigiu au constat în ridicările topografice pentru obţinerea certificatului de urbanism. A mai arătat că ar fi trebuit să realizeze şi o lucrare necesară pentru includerea parcelei din extravilan în intravilan, însă, această lucrare nu a mai fost efectuată, întrucât, la acel moment, deja se notase intenţia de expropriere cu privire la terenurile proprietatea reclamanţilor.

Acelaşi martor declară cu nu poate estima valoarea investiţiei, întrucât nu cunoaşte câte hale ar fi urmat să fie construite, nici dimensiunile acestora.

Martorul D. a fost audiat cu privire la teza probatorie a prejudiciului moral. Cu toate acestea, întrebările adresate martorului respectiv au vizat şi nivelul investiţiei intenţionate de reclamanţi, domeniul de activitate vizat de aceste investiţii.

Din răspunsurile date de martor, astfel cum acestea pot fi regăsite în declaraţia aflată la fila x, Curtea a constatat că acestea au caracter general şi nu sunt de natură să dovedească prejudiciul pretins de reclamanţi spre a fi reparat.

Se declară faptul că reclamanţii ar fi încercat un prejudiciu de 350.000 euro, că valoarea investiţiilor s-ar fi ridicat la 600.000 euro, că cifra de afaceri pentru două dintre proiectele pe care martorul intenţiona să le realizeze împreună cu reclamanţii ar fi avut o cifră de afaceri de 1 miliard de euro pe an.

Deşi, atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin motivele de apel, reclamanţii au susţinut existenţa prejudiciului, constând în beneficiul nerealizat, ca urmare a imposibilităţii acestora de a realiza investiţia preconizată din cauza notării intenţiei de expropriere, în dovedire, singurele înscrisuri administrate au fost cele anterior analizate, apelanţii solicitând, în plus, administrarea de probe noi în apel, constând în declaraţiile mai multor martori.

Niciuna dintre declaraţiile martorilor administrate în primă instanţă nu se coroborează cu alte mijloace de probă. Cu toate că, din ambele declaraţii de martori, se face referire la discuţii purtate cu alţi parteneri de afaceri, în afara probei testimoniale, nu au fost administrate alte probe în acest sens. Deşi sumele menţionate în declaraţiile martorilor au un nivel destul de ridicat, reclamanţii nu au administrat probe care să se coroboreze cu aceste declaraţii. Nu au fost administrate niciun fel de înscrisuri, fie şi începuturi de probă scrisă, cu privire la relaţiile comerciale cu potenţiali terţi investitori, situaţie în care Curtea a apreciat că administrarea probei testimoniale este insuficientă pentru a demonstra, singură, demersurile reclamanţilor şi cuantificarea prejudiciului.

În ceea ce priveşte critica referitoare la limitarea de către prima instanţă a numărului de martori propuşi, Curtea a constatat-o neîntemeiată.

În conformitate cu dispoziţiile art. 258 alin. (3) C. proc. civ., instanţa poate limita numărul martorilor propuşi, situaţie în care limitarea numărului martorilor la doi, faţă de cei cinci solicitaţi de parte, reprezintă o măsură legală, permisă, în mod expres, de dispoziţiile legale anterior menţionate.

Reclamanţii au mai susţinut că respingerea primelor două obiective ale expertizei încuviinţate în cauză au fost de natură să-i împiedice să dovedească caracterul cert al prejudiciului.

În această privinţă, Curtea a constatat că cele două obiective ce nu au fost încuviinţate de instanţă vizau "efectuarea analizei celei mai bune utilizări a proprietăţii, având în vedere obiectivele care urmau să fie construite de reclamanţi conform Certificatului de urbanism nr. x/28.10.2008, bilanţului teritorial, Hotărârii nr. 45/2007 a Consiliului local al Municipiului Zalău privind aprobarea planului urbanistic zonal Parcul Industrial Zalău Vest şi documentaţiei aferente acestui plan urbanistic", precum şi "stabilirea chiriei de piaţă pentru obiectivele ce urmau a fi construite de reclamanţi, constituind proprietăţi imobiliare generatoare de afaceri, începând cu … 2010".

În condiţiile anterior arătate, în care descrierea investiţiei preconizate de reclamanţi, astfel cum aceasta este expusă în certificatul de urbanism, are un caracter foarte general, neexistând niciun fel de dovezi din care să rezulte, în concret, în ce ar consta investiţia, ce construcţii concrete urmau a fi edificate, care ar fi fost suprafaţa acestora, pe câte nivele, cu ce destinaţie concretă, cele două obiective propuse de reclamanţi nu erau utile pentru soluţionarea cauzei, deoarece acestea, alături de restul probelor administrate, nu erau apte să conducă la determinarea prejudiciului. Aşa fiind, nu se poate reţine încălcarea dreptului la apărare al reclamanţilor prin neîncuviinţarea celor două obiective.

Prejudiciul invocat de reclamanţi trebuia raportat la o situaţie concretă, în limitele investiţiei preconizate, iar nu ca urmare a stabilirii de către experţi a celei mai bune utilizări a proprietăţii.

În consecinţă, în mod corect a reţinut prima instanţă că prejudiciul pretins de reclamanţi, constând în beneficiul nerealizat ca urmare a imposibilităţii realizării investiţiei, are un caracter pur eventual, situaţie în care nu este susceptibil de a fi reparat.

În plus faţă de cele reţinute de prima instanţă, Curtea a avut în vedere împrejurarea că reclamanţii, pe lângă nedovedirea caracterului cert al prejudiciului, nu au dovedit nici faptul că acesta ar fi fost generat, în mod exclusiv, de notarea intenţiei de expropriere în cartea funciară, în condiţiile în care realizarea acestei investiţii ar fi depins de mai mulţi factori, iar nu numai de posibilitatea legală de a obţine autorizaţia de construire. Aşa fiind, Curtea a reţinut că reclamanţii nu au demonstrat nici legătura de cauzalitate între producerea prejudiciului pretins şi faptul notării intenţiei în cartea funciară şi nici culpa exclusivă a pârâţilor.

Hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică şi în ceea ce priveşte pretenţia reclamanţilor de reparare a prejudiciului moral.

Prejudiciul moral a fost susţinut de reclamanţi prin prisma imposibilităţii realizării acestei investiţii, acest prejudiciu producându-se deodată cu cel material, fiind indicată, drept cauză unică a acestora, notarea intenţiei de înstrăinare.

Cum, anterior, s-a reţinut deja că, în cauză, nu s-a făcut dovada investiţiei concrete preconizate de reclamanţi şi nici faptul că nerealizarea acesteia ar fi avut, drept cauză exclusivă, notarea intenţiei de expropriere, pe cale de consecinţă, în cauză, nu s-a făcut nici dovada prejudiciului moral pretins a fi încercat de reclamanţi. Sigur că eşecul unei investiţii financiare poate avea repercusiuni asupra vieţii de familie a celor implicaţi şi, chiar şi, asupra reputaţiei şi onoarei acestora, însă, pentru ca aceste repercusiuni să dea naştere la obligaţia de dezdăunare, este necesar să se stabilească existenţa eşecului investiţiei financiare şi că aceasta este rezultatul acţiunii celui chemat să repare prejudiciul. Cum reclamanţii se referă la eşecul investiţiei prin raportare la imposibilitatea realizării proiectului imobiliar, iar, în cauză, pentru motivele anterior expuse, s-a reţinut că nu au făcut dovada materializării acestei intenţii, în mod corect, prima instanţă a respins şi cererea referitoare la repararea prejudiciului moral.

Prin urmare, în mod legal a reţinut prima instanţă că nu sunt întrunite toate condiţiile necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, situaţie în care, faţă de cuprinsul dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ., în mod temeinic şi legal, acţiunea reclamanţilor a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii B. şi A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea căii de atac, recurenţii au arătat următoarele:

Decizia atacată este rezultatul unei aprecieri superficiale a instanţei de apel cu privire la întregul context în care Statul Român a limitat, prin intervenţia sa, exercitarea de către recurenţi a tuturor atributelor dreptului de proprietate vizând terenurile înscrise în CF nr. x Zalău, cu nr. cadastral x, în suprafaţă de 19.829 m.p., şi în CF nr. x Zalău, cu nr. cadastral x, în suprafaţă de 1687 m.p., respectiv cu privire la consecinţele păgubitoare ale comportamentului discreţionar al Statului Român pentru o perioadă de timp care a depăşit patru ani.

Curtea de Apel Bucureşti a considerat că intenţia acestora de a efectua investiţia nu a fost dovedită, certificatul de urbanism eliberat recurenţilor fiind de natură a dovedi doar intenţia lor de a se informa asupra regimului juridic economic şi tehnic al imobilului, fiind apt să dovedească, cel mult, intenţia de edificare a investiţiilor redate în cuprinsul certificatului de urbanism.

În primul rând, cu toate că, în motivarea acţiunii introductive, au făcut referire la Sentinţa civilă nr. 2396/16.05.2013 a Tribunalului Sălaj, definitivă şi irevocabilă, pronunţată în Dosarul nr. x/2013, prin care s-a dispus radierea, din CF nr. x Zalău şi din CF nr. x Zalău, a notării începerii procedurii de expropriere, respectiv anularea Încheierilor de carte funciară nr. x/2009 şi 12728/2009, nici instanţa fondului şi nici instanţa de apel nu au coroborat considerentele acestei hotărâri judecătoreşti, care a constatat că, nici până la data pronunţării sentinţei, nu s-au efectuat lucrările de dezmembrare a suprafeţelor care constituie culoarul exproprierii, iar, prin înscrierea, în CF, a începerii procedurii de expropriere asupra întregului număr cadastral, reclamanţii se află în situaţia în care sunt împiedicaţi să exercite atributele dreptului lor de proprietate asupra suprafeţei care nu este supusă exproprierii. De asemenea, raportat la normele legale în vigoare la data începerii procedurii de expropriere, le este interzis să dispună de dreptul lor de proprietate, orice aviz, acord sau autorizaţie emisă fiind lovită de nulitate.

Considerentele acestei hotărâri coroborate cu împrejurarea că, după notarea intenţiei de expropriere în cartea funciară, care a dus la indisponibilizarea imobilului proprietatea reclamanţilor, în totalitate, pentru o perioadă nedeterminată şi, evident, nedeterminabilă la 30.06.2009, precum şi coroborate cu declaraţia martorului C., care a arătat că reclamanţii i-au solicitat continuarea procedurilor ulterioare eliberării certificatului de urbanism, moment la care a constatat imposibilitatea acestora din cauza notarii în C.F, reprezintă o dovadă certă a intenţiei concrete şi efective a acestor părţi de a demara investiţia imobiliară. Orice demers făcut după obţinerea certificatului de urbanism constituie un demers concret spre obţinerea autorizaţiei de construire. Astfel trebuie apreciat demersul recurenţilor de a solicita martorului C. continuarea lucrărilor topografice după emiterea certificatului de urbanism.

Împrejurarea că au trecut opt luni de la eliberarea certificatului de urbanism până la momentul la care au intenţionat să continue obţinerea avizelor în vederea autorizării nu poate fi de natură a determina instanţa să concluzioneze că aceasta constituie o dovadă în plus că nu au avut intenţia concretă să construiască; la data solicitării expertului topograf C., certificatul de urbanism era, încă, valabil.

Certificatul de urbanism nr. x/28.10.2008 eliberat de Primarul municipiului Zalău a avut valabilitatea de un an, termen înăuntrul căruia recurenţii aveau posibilitatea legală de a continua demersurile începute, ceea ce au şi făcut.

Atât în interpretarea probelor, inclusiv a concluziilor experţilor tehnici, cât şi în concluzia că recurenţii au dovedit doar intenţia de efectuare a investiţiei imobiliare, fără a dovedi concretizarea prin efectuarea unor demersuri concrete, Curtea de Apel Bucureşti nu a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, astfel că hotărârea pronunţată nu creează transparenţă asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi care să permită realizarea controlului judiciar. Atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, nu au răspuns, în niciun fel, argumentelor reclamanţilor referitoare la nelegalitatea notării intenţiei de expropriere care a determinat întreaga stare de fapt creatoare de prejudicii materiale şi morale, fără a crea o legătură între această acţiune culpabilă a pârâţilor intimaţi şi imposibilitatea efectivă de a continua orice demers în vederea obţinerii autorizaţiei de construire.

Au fost ignorate nu numai prevederile constituţionale care reglementează garantarea dreptului de proprietate, dar şi prevederile art. 1 ale Protocolului adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv bogata jurisprudenţă a Curţii de la Strasbourg în aceasta materie.

Curtea de Apel Bucureşti trebuia să examineze, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia, pur şi simplu, concluziile instanţei de fond.

În drept, a fost invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., coroborat cu art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Intimatul pârât Statul Român, prin C.N.A.I.R. S.A., reprezentată de Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Cluj, a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.

S-a întocmit raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, comunicat părţilor, care nu au depus puncte de vedere la raport.

Recursul a fost admis în principiu prin încheierea din Camera de Consiliu de la 15.11.2018.

Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În primul rând, trebuie menţionat că cea mai mare parte a criticilor formulate de recurenţii reclamanţi vizează evaluarea situaţiei de fapt de către instanţa de apel raportat la probele administrate, în opinia părţilor, contrar celor reţinute de Curte, fiind dovedită intenţia efectivă şi concretă a acestora de a efectua investiţia în discuţie pe terenul indisponibilizat prin notarea, în cartea funciară, a începerii procedurii de expropriere. Susţin recurenţii că această intenţie reiese din coroborarea considerentelor Sentinţei civile nr. 2396/16.05.2013 a Tribunalului Sălaj, definitivă şi irevocabilă, dar neanalizată de instanţa de apel, precum şi din declaraţia martorului C., Curtea interpretând greşit această intenţie raportat la rolul certificatului de urbanism obţinut.

Aceste susţineri, care tind la reevaluarea situaţiei de fapt stabilite de Curtea de Apel, sunt incompatibile cu structura recursului, care, faţă de actuala reglementare a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu mai permite verificarea hotărârii atacate decât din perspectiva unor motive de nelegalitate, iar nu de netemeinicie. Prin urmare, criticile respective nu vor fi examinate de prezenta instanţă.

Pe de altă parte, recurenţii au mai invocat motivarea incompletă şi superficială a instanţei de apel, care nu a răspuns argumentelor acestor părţi, vizând nelegalitatea notării în CF a iniţierii procedurii de expropriere, care a generat întreaga stare de fapt creatoare de prejudicii morale şi materiale şi nici nu a făcut legătura între acţiunea culpabilă a pârâţilor şi imposibilitatea efectivă a reclamanţilor de a continua orice demers în vederea obţinerii autorizaţiei de construire.

Cu ocazia dezbaterilor în fond asupra recursului, avocatul recurenţilor a precizat că aceste susţineri vizează ipoteza motivelor străine de natura pricinii din cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Critica este neîntemeiată.

Conform textului de lege sus-menţionat, casarea se poate cere atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Motivul de casare este o consecinţă firească de sancţionare a nerespectării dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care, referindu-se la considerentele hotărârii judecătoreşti, prevăd că acestea trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, menţionându-se argumentele pentru care s-au admis şi, respectiv, s-au înlăturat cererile părţilor.

Fără dubiu, motivarea hotărârii este un atribut esenţial al acesteia, de natură să explice părţilor şi să le determine să accepte soluţia primită, o garanţie puternică împotriva unui eventual arbitrar al judecătorului, dar şi o condiţie necesară pentru a se putea realiza controlul judiciar de către instanţa superioară.

Motivarea clară, convingătoare şi completă a hotărârii judecătoreşti, datorită importanţei sale în explicarea soluţiei pronunţate, a fost ridicată la rang de principiu în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (art. 6 parag. 1), din perspectiva dreptului părţilor la un proces echitabil.

Evident, însă, că pentru a pretinde sancţionarea de ordin juridic în cazul nemotivării hotărârii, sub oricare dintre cele trei forme prevăzute în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - nemotivarea, motivarea contradictorie sau străină de natura cauzei, este important ca, în cadrul cererii sau al căii de atac asupra căreia s-a pronunţat instanţa, prin hotărârea pretins nemotivată, să fi fost formulat un astfel de motiv, neexaminat.

Cu referire directă la apel, cale de atac exercitată de reclamanţi, în analiza căreia, s-a pronunţat decizia pretins vulnerabilă sub acest aspect, deşi cale de atac devolutivă, instanţa învestită cu aceasta este limitată la motivele de apel, neprocedând la o analiză de ansamblu asupra tuturor chestiunilor invocate în faţa primei instanţe, susţineri, respectiv apărări ale părţilor litigante. Aceasta se deduce din dispoziţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd că "părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive (...) decât cele arătate în motivarea apelului (...)".

Or, în apel, reclamanţii nu au formulat critici prin care să arate că prima instanţă nu a avut în vedere, la soluţionarea cauzei, sentinţa civilă a Tribunalului Sălaj, invocată în recurs, şi care ar fi fost consecinţele de ordin juridic ale nelegalităţii notării în CF a iniţierii procedurii de expropriere de către Statul Român, în cazul terenurilor reclamanţilor, nelegalitate care a condus la radierea acestor notări din cartea funciară, asupra pretenţiilor reclamanţilor deduse judecăţii în dosarul de faţă.

Este adevărat că, în răspunsul la întâmpinarea formulată în dosarul de apel de intimatul Statul Român, prin C.N.A.I.R. S.A., apelanţii au făcut vorbire despre hotărârea Tribunalului Sălaj sus-menţionată, fără să arate, însă, cum ar putea influenţa dezlegările date de instanţa respectivă, în ceea ce priveşte legalitatea notărilor în cartea funciară, soluţia pronunţată în dosarul de faţă, în contextul în care prima instanţă şi-a motivat tot raţionamentul juridic al respingerii cererii de chemare în judecată, nu pe lipsa faptei ilicite, ca şi cerinţă a răspunderii civile delictuale, ci pe cea a nedovedirii condiţiei prejudiciului. Or, nelegalitatea notării, constatate de Tribunalul Sălaj prin sentinţa civilă din 2013, care a stat la baza dispoziţiei de radiere, vizează o eventuală faptă ilicită şi culpabilă, iar nu prejudiciul, cerinţă distinctă în mecanismul antrenării răspunderii statului.

Mai mult, prima instanţă a făcut referire la hotărârea respectivă, contrar celor afirmate de recurenţi, imputându-le acestora, în evaluarea caracterului cert al prejudiciului, printre altele, că nu au dovedit că, ulterior pronunţării Sentinţei nr. 2396/16.05.2013 şi până la data cererii de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar, "ar fi întreprins vreun demers în vederea concretizării intenţiei de realizare a complexului imobiliar" (pagina 7, parag. 5 din sentinţă).

În afara faptului că reclamanţii nu au formulat, prin cererea de apel, un motiv legat de efectele acestei hotărâri judecătoreşti în soluţionarea litigiului de faţă, susţinerile din răspunsul la întâmpinare, prin care se face vorbire, pentru prima dată în calea de atac, despre hotărârea judecătorească din 2013, nu exprimă, în mod concret, relevanţa sentinţei respective pentru reformarea hotărârii apelate, neputând, deci, constitui nici măcar un argument în susţinerea celor arătate prin cererea de apel.

Ca atare, nu se poate imputa Curţii că nu a analizat susţinerile din răspunsul la întâmpinare privind sentinţa civilă a Tribunalului Sălaj, prin care s-au radiat notările respective, şi că nu a transpus-o în examinarea celorlalte probe administrate, concluzionând în sens favorabil apelanţilor cu privire la temeinicia acţiunii formulate.

Teza finală din cadrul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizând motivele străine de natura pricinii, invocată la termenul de astăzi, cu ocazia dezbaterilor asupra fondului căii de atac, nu permite verificarea de către această instanţă, întrucât, prin cererea de recurs, părţile au invocat motivarea incompletă a deciziei atacate, ceea ce exclude ipoteza motivelor străine, care, deci, se regăsesc în hotărâre, dar nu au legătură cu litigiul dedus judecăţii.

În concluzie, nu sunt întrunite condiţiile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., text de lege care reflectă, în planul dreptului naţional, şi exigenţele impuse de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva dreptului la un proces echitabil.

Recurenţii au invocat şi ignorarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor constituţionale în materia garantării dreptului de proprietate, ale art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei relevante a Curţii de la Strasbourg în domeniul proprietăţii.

Această susţinere, deşi formulată generic şi neriguros, întrucât recurenţii nu indică, în mod concret, argumentele pentru care, prin soluţia pronunţată, a fost încălcată legislaţia naţională şi europeană în materia proprietăţii, permite încadrarea în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Critica nu poate fi, însă, primită, întrucât recurenţii nu se pot prevala de protecţia conferită de legislaţia în domeniul dreptului de proprietate, care, printre altele, garantează şi dreptul la despăgubiri în cazul atingerilor, sub orice formă, aduse acestui drept, de vreme ce, prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a constatat că reclamanţii nu au dreptul la despăgubiri, deci, implicit, dreptul lor de proprietate asupra terenurilor nu este atins în circumstanţele invocate prin cererea de chemare în judecată.

Pentru aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanţi, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din acelaşi cod.

Raportat la soluţia ce urmează a se pronunţa, recurenţii, fiind părţi căzute în pretenţii în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., nu pot beneficia de sumele avansate cu titlu de cheltuieli de judecată, respingerea dispusă de prezenta instanţă vizând şi această solicitare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva Deciziei nr. 224 A din 26 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2019.

Procesat de GGC - NN