Unlicensed broadcasting liability: delictual jurisdiction at creditor’s domicile and inapplicability of one-year limitation to non-contractual claims

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 20 august 2015, sub nr. x/2015, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

1. obligarea pârâtei la plata sumei estimate de 15.380,02 RON (cu TVA inclus) reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru radiodifuzarea de către postul de radio "Mediaş 725" a fonogramelor de comerţ şi a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, aferentă perioadei 13 septembrie 2012 - 30 iunie 2015, urmând ca suma reală să fie stabilită prin expertiză contabilă;

2. obligarea pârâtei la plata sumei estimate de 7.411,85 RON reprezentând penalităţi de întârziere aferente remuneraţiei estimate datorate pe capătul 1 de cerere, penalităţi calculate până la data de 12 august 2015, urmând ca suma reală să fie stabilită prin expertiză contabilă;

3. obligarea pârâtei să pună la dispoziţia CREDIDAM, conform art. 130 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996, lista completă a fonogramelor utilizate în serviciile de programe pentru perioada 13 septembrie 2012 - 30 iunie 2015;

4. obligarea pârâtei să încheie autorizaţie/licenţă neexclusivă cu CREDIDAM pentru radiodifuzarea fonogramelor ori a reproducerilor acestora de către postul de radio deţinut, "Mediaş 725"

5. să se dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 noul C. proc. civ.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Bucureşti şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond arătând că pârâta nu a comunicat documentele necesare pentru determinarea cuantumului remuneraţiilor pe care le colectează CREDIDAM.

Reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare, arătând că faţă de plăţile efectuate de pârâtă, face precizări cu privire doar la capătul 1 al cererii iniţiale, restrângând perioada şi pretenţiile, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 12638,75 RON (cu TVA inclus) reprezentând remuneraţie aferentă perioadei 13 septembrie 2012 - 31 decembrie 2014, celelalte pretenţii rămânând neschimbate.

La termenul din 22 iunie 2016 tribunalul a pus în discuţia părţilor excepţiile invocate de pârâtă şi le-a respins ca neîntemeiate.

Prin Sentinţa civilă nr. 120 din 01 februarie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea precizată a reclamantului Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM, în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 12.626,57 RON, cu TVA, reprezentând remuneraţie datorată pentru radiodifuzarea fonogramelor pe postul de radio al pârâtei în perioada 13 septembrie 2012 - 31 decembrie 2014, precum şi a penalităţilor de întârziere în sumă de 13.150,96 RON, precum şi să pună la dispoziţia CREDIDAM lista completă a fonogramelor utilizate în serviciile de programe în perioada menţionată. Totodată, a respins ultimul capăt al cererii reclamantei şi a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3120 RON.

Împotriva acestei sentinţe pârâta SC A. SRL a formulat apel susţinând că Tribunalul Bucureşti a pronunţat o hotărâre nelegală întrucât nu era competent teritorial să judece această cauză.

Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat cu obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata a invocat şi dispoziţiile art. 139 din Legea nr. 8/1996.

În ce priveşte penalităţile de întârziere intimatul a arătat că acestea sunt datorate şi au fost calculate conform pct. 8 şi 9 din Decizia civilă în numărul 153A/2011 publicată în Monitorul Oficial prin Decizia ORDA nr. 216/2011.

Prin Decizia nr. 715A din data de 20 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă SC A. SRL, împotriva Sentinţei civile nr. 120 din 01 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM; a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 10182,72 RON reprezentând remuneraţii pentru perioada 13 septembrie 2012 - 30 iunie 2015, la care se adaugă penalităţi de întârziere de 0,10% datorate de la scadenţă până la data plăţii. S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Potrivit art. 499 prima teză C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC A. SRL solicitând admiterea recursului, schimbarea în tot a deciziei recurate şi pe cale de consecinţa, respingerea acţiunii în pretenţii, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

1. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură, şi anume încălcarea competentei teritoriale de soluţionare a cererii de chemare în judecată care revenea Tribunalului Sibiu, conform art. 107 C. proc. civ.

În mod greşit instanţa de apel constată că Tribunalul Bucureşti a fost competent în soluţionarea cererii deduse judecăţii, raportat restrâns la petitele 3 şi 4 ale acţiunii, în temeiul art. 107 C. proc. civ. Instanţa trebuia să aibă în vedere toate petitele.

Potrivit dispoziţiilor art. 107 alin. (1) C. proc. civ.:

"Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

Deşi instanţa de apel în mod corect invocă art. 107 C. proc. civ., din vădită eroare, stabileşte că este competent în soluţionarea pricinii Tribunalul Bucureşti, cu toate ca domiciliul pârâtei SC A. SRL este în Mun. Mediaş, în str. x, judeţul Sibiu, care se află în circumscripţia Tribunalului Sibiu.

În aceste circumstanţe hotărârea dată de Curtea de Apel este nelegală, fiind în contradicţie cu cerinţele art. 107 C. proc. civ., care se coroborează cu art. 227 C. civ. şi art. 63 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale. Art. 63 din Legea societăţilor comerciale prevede expres că cererile şi căile de atac prevăzute de respectiva lege, de competenta instanţelor judecătoreşti, se soluţionează de instanţa locului unde societatea îşi are sediul principal.

Legiuitorul nu stabileşte prin art. 107 C. proc. civ. că instanţa competentă să soluţioneze cauza este în raport cu executarea obligaţiilor la sediul reclamantului, ci din contră stabileşte fără echivoc că instanţa competentă este cea de la sediul pârâtului, în concret la sediul pârâtei SC A. SRL din Mediaş, judeţul Sibiu, instanţa competentă Tribunalul Sibiu.

De asemenea instanţa de apel interpretează şi aplică greşit art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., stabilind că instanţa competentă este cea de la locul săvârşirii faptei ilicite sau cea în raza căreia s-a produs prejudiciul, în concret Tribunalul Bucureşti, motivat de faptul că fapta ilicită şi producerea prejudiciului s-a săvârşit respectiv s-a produs în circumscripţia sediului principal al pârâtei SC A. SRL din Mediaş, judeţul Sibiu.

Comunicarea publică a fonogramelor, făcută fără autorizare la postul de radio "Mediaş 725", deţinut de către recurentă în Mediaş, judeţul Sibiu, dovedeşte că fapta ilicită s-a petrecut la sediul pârâtei şi nu al reclamantei. Mai mult, prejudiciul a fost produs tot la sediul principal al pârâtei din Mediaş, judeţul Sibiu. Competent să soluţioneze cererea de chemare în judecată şi sub acest aspect revenea Tribunalului Sibiu.

Or susţinerile reclamantei, în sensul că locul producerii prejudiciului/locul în care trebuie făcută plata (Bucureşti), unde reclamanta are deschis cont pentru a se face plata, este criteriul de apreciere a competenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti nu pot fi primite.

Cu atât mai mult, cu cât regula, în ce priveşte locul plăţii este cea prevăzută de art. 1104 alin. (3) noul C. civ. şi anume că în lipsa unei convenţii, şi dacă nu este vorba despre lucruri determinate, plata este cherabilă şi nu portabilă, aşadar ea se face la sediul debitorului (în circumscripţia Tribunalului Sibiu), iar nu a creditorului, care are sediul în Bucureşti.

Jurisprudenţa a stabilit că nu există o competenţă alternativă dacă prin convenţia părţilor nu s-a stabilit locul executării obligaţiei.

În speţă fiind vorba de o răspundere delictuală se aplică regula dreptului comun, prevăzută de dispoziţiile art. 107 C. proc. civ., în sensul că este competentă teritorial instanţa de la sediul pârâtei (Decizia nr. 120/2002 a CSJ, secţia civilă, BJ, baza de date).

Prin urmare competenţa teritorială de soluţionare a cauzei revenea Tribunalului Sibiu, în timp ce în favoarea Tribunalului Bucureşti nu operează niciunul din criteriile legale incidente. Cu privire la competenţa teritorială şi din aceeaşi perspectivă s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 561 din 20 februarie 2015 şi prin Decizia nr. 937 din 27 martie 2015, în litigii de proprietate intelectuală.

2. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti este nelegală fiind încălcate regulile de procedură şi normele de drept material privind prescripţia dreptului material la acţiune pentru perioada 13 septembrie 2012 - 17 august 2014.

În primul rând hotărârea este nelegală întrucât nu este motivată în fapt şi în drept privitor la această chestiune anterior menţionată prescripţia dreptului material la acţiune.

Instanţa de apel era obligată să motiveze în fapt şi în drept de ce considera că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ.

Hotărârea judecătorească, conform art. 425 C. proc. civ. are trei părţi şi anume: practicaua, considerentele şi dispozitivul. Considerentele sau motivarea trebuie să conţină obligatoriu motivele de fapt şi de drept şi trebuie să demonstreze în mod logic deplina concordanţă dintre soluţia din cauza respectivă şi realitate, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea trebuie să fie clară şi precisă, astfel încât din ea să rezulte justeţea soluţiei pronunţate, în mod concret fundamentele/considerentele care stau la baza soluţiei.

Se poate observa că instanţa nu-şi motivează soluţia sub aspectul prescripţiei dreptului la acţiune şi se mulţumeşte să constate că "motivul de apel este vădit nefondat".

Dreptul la un proces echitabil impune motivarea hotărârilor judecătoreşti întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care în circumstanţele concrete ale cauzei "justiţia a fost servită". Exigenţa motivării este esenţială în administrarea adecvată a justiţiei, în condiţiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, locul în care se indică motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.

Printre pilonii de bază ai dreptului la un proces echitabil se numără şi dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părţi ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv. Cu privire la aceste aspecte, obligaţia instanţei de motivare a deciziilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor.

După cum s-a arătat în doctrină, motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare şi accesibilă. Motivarea este de esenţa hotărârilor, reprezentând o garanţie pentru părţi că cererile lor au fost analizate cu atenţie. Practica instanţei supreme este orientată în acest sens, afirmând constant că inexistenţa motivării atrage casarea hotărârii, la fel şi o motivare necorespunzătoare. Cu alte cuvinte, o motivare excesiv de succintă sau necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei echivalează, practic, cu inexistenţa motivării.

Aceeaşi concluzie se desprinde şi din jurisprudenţa deja consacrată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel, Curtea arată că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie, înglobează, între altele, dreptul părţilor unui proces de a-şi prezenta observaţiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor. Întrucât Convenţia nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv decât dacă aceste observaţii sunt cu adevărat "ascultate", adică examinate propriu-zis de către instanţa sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 implică, mai ales, în sarcina "tribunalului", obligaţia de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi cererilor de probă ale părţilor sub rezerva aprecierii pertinentei acestora" (cauza Van de Hurk c. Ţările de Jos, Hotărârea din 19 aprilie 1994, §59; în acelaşi sens, cauza Albina c. România, Hotărârea din 28 aprilie 2005, §30). Obligaţia instanţei de a răspunde prin motivare la argumentele prezentate de părţi este justificată, întrucât "numai prin pronunţarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiţiei" (Hotărârea Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001).

Curtea este constantă în a statua, legat de buna administrare a justiţiei, că "deciziile judiciare trebuie să indice de o manieră suficientă motivele pe care se bazează" (cauzele Ruiz Torija c. Spania, Hotărârea din 9 decembrie 1994, § 29; Helle c. Finlanda, Hotărârea din 19 decembrie 1997; Suominen c. Finlanda, Hotărârea din 1 iulie 2003, § 34 sau Dimitrellos c. Grecia, Hotărârea din 7 aprilie 2005, § 15). Cât priveşte, spre exemplu, cauza Albina c. România (Hotărârea din 28 aprilie 2005, § 30), Curtea relevă că orice hotărâre judecătorească trebuie motivată, astfel încât judecătorul să răspundă tuturor argumentelor prezentate de părţi. Această obligaţie este justificată, întrucât "numai prin pronunţarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiţiei" (Hotărârea Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001).

În mod greşit instanţa de apel a considerat că acţiunea reclamantei se supune regimului general de prescripţie de 3 ani, contrar dispoziţiilor statutare şi legale, care statuează un termen special de 1 an de zile, conform art. 2520 alin. (1) pct. 8 noul C. civ., care prevede că "se prescrie în termen de un an dreptul la acţiune în cazul: pct. 8 "inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor liberi profesionişti pentru plata sumelor ce se cuvin". Termenul se va socoti din ziua când s-a terminat lucrarea". Or, perioada pentru care s-a solicitat remuneraţia este 13 septembrie 2012 - 30 iunie 2015, iar perioada pentru care putea solicita în mod legal remuneraţia este 18 august 2014 - 18 august 2015.

Remuneraţia solicitată de reclamanta-intimată se cuvine unor liber profesionişti, titulari ai dreptului de autor şi drept urmare termenul de prescripţie aplicabil este un termen special de un an, instituit de legiuitor.

Faptul că reclamanta colectează sumele ce se cuvin liber profesioniştilor cu titlu de drept de autor nu autorizează instanţa de judecată să facă aplicarea în speţă a dispoziţiilor legale care reglementează termenul general de prescripţie de 3 ani.

3. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti este nelegală fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Pretenţiile reclamantei sunt nefondate luând în considerare faptul că anterior executării obligaţiei de plată, aceasta trebuie să emită facturi proforme pe care să i le comunice, apoi urmând factura finală pentru plata făcută pe care urma să o înregistreze în contabilitatea firmei. Or atâta vreme cât nu am primit aceste acte justificative în baza cărora să îşi îndeplinească obligaţiile, apreciază că nu poate fi pusă în discuţie nicio penalitate, fiind evident caracterul accesoriu al acestora, astfel că pentru perioada 18 august 2014 - 31 decembrie 2014 apreciază că nu datorează nicio penalitate.

În condiţiile în care aceasta nu a emis aceste facturi şi nici facturile finale de plată, apreciază că s-a aflat în culpă. Atâta vreme cât nu a avut acte justificative în contabilitate nu a avut posibilitatea exercitării plăţii în mod legal.

Potrivit Ordinului nr. 2634 din 5 noiembrie 2015 al MFP, Anexa 1 lit. A) pct. 25, factura este documentul justificativ care stă la baza înregistrării în contabilitate a operaţiunilor economice.

Orice plată trebuie făcută în baza unui document justificativ, altfel plata către un terţ este ilegală. În tot acest timp intimata pârâtă a fost în culpă şi pe tot parcursul procesului prin poziţia sa şi-a invocat propria turpitudine. În litigiile civile părţile nu pot invoca în apărare propria turpitudine, astfel că pretenţiile reclamantei sunt nefondate, iar hotărârea instanţei de apel nelegală.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos:

Este nefondat primul motiv de recurs prin care se susţine greşita interpretare a prevederilor art. 107 raportat la art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

În recurs nu a fost contestat raţionamentul instanţei de apel referitor la stabilirea competenţei teritoriale pentru capetele 3 şi 4 de cerere, dar recurentul a apreciat că ar fi trebuit să se aibă în vedere la stabilirea competenţei teritoriale toate capetele de cerere.

Prin cererea care face obiectul acestui dosar reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM a solicitat instanţei să se dispună:

1. obligarea pârâtei la plata sumei estimate de 15.380,02 RON (cu TVA inclus) reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru radiodifuzarea de către postul de radio "Mediaş 725" a fonogramelor de comerţ şi a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, aferentă perioadei 13 septembrie 2012 - 30 iunie 2015, urmând ca suma reală să fie stabilită prin expertiză contabilă;

2. obligarea pârâtei la plata sumei estimate de 7.411,85 RON reprezentând penalităţi de întârziere aferente remuneraţiei estimate datorate pe capătul 1 de cerere, penalităţi calculate până la data de 12 august 2015, urmând ca suma reală să fie stabilită prin expertiză contabilă;

3. obligarea pârâtei să pună la dispoziţia CREDIDAM, conform art. 130 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996, lista completă a fonogramelor utilizate în serviciile de programe pentru perioada 13 septembrie 2012 - 30 iunie 2015;

4. obligarea pârâtei să încheie autorizaţie/licenţă neexclusivă cu CREDIDAM pentru radiodifuzarea fonogramelor ori a reproducerilor acestora de către postul de radio deţinut, "Mediaş 725".

Obiectul primelor două capete de cerere îl reprezintă obligarea pârâtului la plata remuneraţiei şi a penalităţilor de întârziere aferente datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru radiodifuzarea de către postul de radio "Mediaş 725" a fonogramelor de comerţ şi a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora.

Potrivit art. 98 lit. g) şi g1) din Legea nr. 8/1996, artiştii interpreţi sau executanţi au dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice radiodifuzarea şi comunicarea publică ale interpretărilor sau ale execuţiilor lor, cu excepţia cazului în care interpretarea ori execuţia a fost deja fixată sau radiodifuzată, în acest din urmă caz având dreptul numai la remuneraţie echitabilă.

Acest drept este gestionat colectiv în temeiul art. 1231 lit. f) sau, după caz, al art. 1232 lit. f) din Legea nr. 8/1996.

Potrivit art. 107 alin. (1) C. proc. civ., regula generală în materie, "cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel."

Potrivit art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., ce reglementează un caz de competenţă alternativă, în afară de instanţele prevăzute la art. 107 - 112, mai este competentă instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.

Art. 63 din Legea societăţilor comerciale invocat de către recurent nu este aplicabil în cauză întrucât reglementează, aşa cum susţine chiar recurentul, competenţa pentru cererile şi căile de atac prevăzute de această lege. De asemenea art. 227 C. civ. reglementează modul de stabilire a sediului persoanei juridice care nu este contestat în speţă.

În speţă nu se contestă că acţiunea este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de art. 1349 şi urm. C. civ.

În schimb recurentul susţine că atât fapta ilicită cât şi prejudiciul s-au săvârşit/produs la sediul pârâtei întrucât comunicarea publică a fonogramelor a fost făcută fără autorizare la postul de radio "Mediaş 725", deţinut de către recurentă în Mediaş, judeţul Sibiu.

Într-adevăr, fapta ilicită constând în radiodifuzarea de către postul de radio "Mediaş 725" a fonogramelor de comerţ şi a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, fără plata în prealabil a remuneraţiei datorate titularilor din cazul de faţă, totuşi prejudiciul, care constă în neplata remuneraţiilor legal datorate pentru această utilizare s-a produs la sediul reclamantei, aceasta cu atât mai mult cu cât potrivit art. 1494 alin. (1) lit. a) C. civ., în lipsa unei stipulaţii contrare ori dacă locul plăţii nu se poate stabili potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părţi ori al uzanţelor obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plăţii.

Art. 1104 alin. (3) cu conţinutul menţionat de către reclamant reprezintă o reglementare a C. civ. de la 1864, care nu este aplicabilă în raport de data săvârşirii faptei ilicite în cauză.

În speţă nu se pune problema stabilirii unei competenţe alternative prin convenţia părţilor întrucât răspunderea nu este contractuală ci delictuală, iar competenţa alternativă este reglementată de dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., menţionate mai sus.

De asemenea, faptul că în cauza Pinckney, C-170/12 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene s-a precizat că în materia drepturilor de proprietate intelectuală locul producerii prejudiciului poate diferi de locul producerii evenimentului cauzator de prejudicii în funcţie de modalitatea în care se pretinde încălcarea acestui drept, nu contrazice cu nimic cele reţinute anterior în favoarea aprecierii ca instanţă competentă teritorial a instanţei de la locul unde ar fi trebuit plătite remuneraţiile datorate, ce fac obiectul prezentului litigiu.

Faptul că în alte cauze unele instanţe au considerat că, în funcţie de modalitatea în care s-a pretins încălcarea dreptului de proprietate intelectuală, locul săvârşirii faptei ilicite coincide cu locul producerii prejudiciului, nu poate fi determinant pentru stabilirea competenţei în litigiul de faţă, împrejurările de fapt fiind specifice fiecărei cauze în parte.

Este nefondat şi al doilea motiv de recurs prin care se susţine pe de o parte faptul că instanţa de apel nu a motivat respingerea criticilor sale privind aplicarea în cauză a termenului de prescripţie specială prevăzut de art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ., iar pe de altă parte faptul că a interpretat greşit acest text normativ.

Este nefondată susţinerea privind nemotivarea de către instanţa de apel a considerării ca nefondat a motivului de apel ce viza acest aspect.

Astfel, instanţa a reţinut următoarele:

"Prin al doilea motiv de apel se invocă greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, apelanta susţinând că termenul de prescripţie aplicabil pretenţiilor din prezenta cauză este cel de un an, prevăzut de dispoziţiile art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ.

Curtea constată că acest motiv de apel este vădit nefondat.

Astfel, primele două capete de cerere sunt întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, iar nu pe răspunderea contractuală. Prin urmare, acestor capete de cerere nu le poate fi aplicată o dispoziţie legală ce reglementează prescripţia unor drepturi rezultate din raporturi contractuale.

Obligaţiile ce fac obiectul capetelor de cerere 3 şi 4 sunt obligaţii de a face, supuse şi ele termenului general de prescripţie de 3 ani."

Motivarea instanţei de apel este clară şi suficientă raportat la criticile formulate. De altfel această concluzie este confirmată şi de faptul că recurentul a formulat critici privind legalitatea interpretării de către instanţa de apel a prevederilor art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ., critici care de asemenea sunt nefondate pentru următoarele considerente.

Potrivit art. 2517 C. civ., care reglementează, termenul general, termenul prescripţiei este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen.

Potrivit art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ. se prescrie în termen de un an dreptul la acţiune în cazul inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor liber-profesionişti, pentru plata sumelor ce li se cuvin. Termenul prescripţiei se va socoti din ziua când s-a terminat lucrarea.

Din conţinutul acestui text normativ invocat de către reclamant rezultă că priveşte situaţia liber profesioniştilor cărora li s-a comandat o lucrare. Ceea ce presupune existenţa unui contract în baza căruia aceştia pot solicita plata sumelor ce li se cuvin la terminarea lucrării.

Ca atare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că acest termen special, derogatoriu de la termenul general de prescripţie reglementat de art. 2517 C. civ., nu este aplicabil situaţiei de fapt în litigiu unde pe de o parte temeiul cererii este dat de răspunderea civilă delictuală, iar pe de altă parte nici nu este vorba despre plata unor lucrări comandate de către pârât, nefiind suficient ca reclamantul să fie un liber profesionist pentru a i se aplica această normă specială, de strictă interpretare şi aplicare.

Este nefondat şi al treilea motiv de recurs prin care se susţine că nu puteau fi obligaţi la plata remuneraţiilor şi a penalităţilor de întârziere atâta timp cât reclamanta nu a emis facturi pro forma şi facturi finale şi că astfel reclamanta şi-ar invoca propria culpă.

Recurenta a formulat aceleaşi critici şi în apel iar cu privire la acest aspect instanţa de apel a reţinut următoarele:

"Potrivit art. 98 lit. g) şi g1) din Legea nr. 8/1996, artiştii interpreţi sau executanţi au dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice radiodifuzarea şi comunicarea publică ale interpretărilor sau ale execuţiilor lor, cu excepţia cazului în care interpretarea ori execuţia a fost deja fixată sau radiodifuzată, în acest din urmă caz având dreptul numai la remuneraţie echitabilă.

Acest drept este gestionat colectiv în temeiul art. 1231 lit. f) sau, după caz, al art. 1232 lit. f) din Legea nr. 8/1996.

Reclamantul este organism de gestiune colectivă a drepturilor artiştilor interpreţi sau executanţi, prin Decizia ORDA nr. 158/2012 fiind numit colector pentru domeniul de utilizare radiodifuzare.

Apelanta are calitatea de utilizator, deţinând un post de radio prin intermediul căruia radiodifuzează programe în cadrul cărora sunt utilizate fonograme sau reproduceri ale acestora pe care sunt fixate interpretări sau execuţii ale artiştilor interpreţi sau executanţi.

Potrivit art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, organismele de gestiune colectivă au obligaţia să acorde autorizaţii neexclusive utilizatorilor, la cererea acestora, efectuată înainte de utilizarea repertoriului protejat, în schimbul unei remuneraţii, prin licenţă neexclusivă în formă scrisă.

Din dispoziţiile art. 130 alin. (1) lit. a) citate mai sus rezultă că utilizatorii au, la rândul lor, obligaţia ca, înainte de utilizarea repertoriului protejat gestionat de organismele de gestiune colectivă, să solicite acestor organisme eliberarea autorizaţiilor/licenţe neexclusive.

Apelanta nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a solicita, anterior oricărui act de utilizare, eliberarea de către organismul de gestiune colector a licenţei neexclusive. Omisiunea de a solicita eliberarea licenţei, precum şi realizarea actelor de utilizare prin radiodifuzare a prestaţiilor artiştilor interpreţi sau executanţi fără a deţine licenţă constituie o faptă cu caracter ilicit, prin care s-a adus atingere dreptului patrimonial al artiştilor interpreţi sau executanţi reglementat de art. 98 lit. g) şi g1) din Legea nr. 8/1996.

Prin urmare, în prezenta cauză răspunderea pârâtei se angajează pe tărâm delictual, conform art. 139 din Legea nr. 8/1996, tocmai ca urmare a omisiunii acesteia de a obţine autorizaţia licenţă neexclusivă, autorizaţie care ar fi determinat caracterul licit al utilizării şi, totodată, ar fi determinat stabilirea între părţi a unor raporturi contractuale.

Or, în lipsa unor raporturi contractuale între părţi, este evident că reclamantul nu avea nicio obligaţie de a emite facturi proforme/fiscale, acestea fiind emise doar în baza unor raporturi contractuale sau precontractuale.

Împrejurarea că reclamantul a solicitat stabilirea întinderii prejudiciului prin raportare la Metodologia aplicabilă utilizărilor licite, deci a unei utilizări autorizate, nu schimbă natura răspunderii apelantei-pârâte în una contractuală. Raportarea la remuneraţiile şi accesoriile acestora ce ar fi fost datorate în cazul unei utilizări licite se face doar pentru determinarea întinderii prejudiciului, fiind opţiunea reclamantului de a utiliza acest criteriu pentru determinarea întinderii prejudiciului, opţiune care este favorabilă şi apelantei, având în vedere că reclamantul putea solicita ca întinderea prejudiciului să fie stabilită conform art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, respectiv la nivelul triplului remuneraţiilor legal datorate. Prin urmare, nici penalităţile solicitate de reclamantă nu sunt daune-interese moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de plată a unor remuneraţii datorate pentru utilizare autorizată, ci au tot rolul de a acoperi în totalitate, alături de despăgubirile stabilite la nivelul remuneraţiilor, prejudiciul cauzat prin fapta ilicită reprezentată de utilizarea neautorizată a prestaţiilor artiştilor interpreţi/executanţi prin radiodifuzarea de fonograme pe care aceste prestaţii au fost anterior fixate/radiodifuzate.

Ca atare, Curtea constată că sunt nefondate susţinerile apelantei prin care se invocă neîndeplinirea de către reclamant a unei pretinse obligaţii de emitere a unor facturi proforme/fiscale ca temei pentru exonerarea apelantei de la plata despăgubirilor pentru utilizarea neautorizată prin radiodifuzare a prestaţiilor artiştilor interpreţi/executanţi anterior fixate."

În esenţă, instanţa de apel a reţinut că în lipsa unor raporturi contractuale între părţi, reclamantul nu avea nicio obligaţie de a emite facturi proforme/fiscale, acestea fiind emise doar în baza unor raporturi contractuale sau precontractuale.

Recurentul nu a criticat în mod concret nici această concluzie şi nici celelalte argumente reţinute de către instanţa de apel în analiza motivului de apel ce viza acest aspect, pentru a justifica de ce ar fi obligată reclamanta să emită facturi pro forma şi în cazul răspunderii civile delictuale, invocând doar faptul că potrivit Ordinului nr. 2634 din 5 noiembrie 2015 al MFP, Anexa 1 lit. A) pct. 25, factura este documentul justificativ care stă la baza înregistrării în contabilitate a operaţiunilor economice.

Potrivit Ordinului Nr. 2634/2015 din 5 noiembrie 2015 privind documentele financiar-contabile, Anexa 1, Norme generale de întocmire şi utilizare a documentelor financiar-contabile, lit. A) Aspecte generale, pct. 25: "Factura este document justificativ care stă la baza înregistrării în contabilitate a operaţiunilor economice.

Pentru operaţiunile economice pentru care, conform prevederilor Codul fiscal, nu există obligaţia întocmirii facturii, înregistrarea în contabilitate a acestora se efectuează pe baza contractelor încheiate între părţi şi a documentelor financiar-contabile sau bancare care să ateste acele operaţiuni, cum sunt: aviz de însoţire a mărfii, chitanţă, dispoziţie de plată/încasare, extras de cont bancar, notă de contabilitate etc., după caz."

Or, alin. (2) al pct. 25, menţionat anterior confirmă concluzia instanţei de apel în sensul că prevederile legate de emiterea facturii sunt reglementate în general în legătură cu relaţiile contractuale dintre părţi.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

În temeiul art. 453 alin. (1) raportat la art. 451 alin. (1) C. proc. civ. va obliga pe pârâta SC A. SRL la plata sumei de 1.800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat (dovada fila x) către reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 715A din data de 20 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe pârâta SC A. SRL la plata sumei de 1.800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 februarie 2019.

Procesat de GGC - CT