Jurisdictional declination to Court of Appeal for appeal against tribunal decision in marital property partition case

Prin sentinţa nr. 1233 din 20 mai 2016 Judecătoria Vaslui a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B.; a constatat că părţile au dobândit în timpul căsătoriei în cote de 80% reclamanta şi 20% pârâtul, bunurile menţionate în dispozitiv, valoarea masei de împărţit fiind de 154.137 RON; a dispus sistarea stării de devălmăşie conform dispozitivului; a obligat reclamanta să plătească pârâtului sultă în valoare de 20.035,4 lei în termen de 60 de zile de la rămânerea definitivă a sentinţei; a obligat reclamanta să plătească pârâtului cheltuieli de judecată în sumă de 807 RON.

Prin Decizia nr. 12751/A din 4 octombrie 2017 Tribunalul Vaslui, secţia civilă, a respins apelul pârâtului împotriva sentinţei; a obligat apelantul să achite intimatei suma de 3.400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu apărător în apel.

Împotriva acestei decizii şi a încheierii de şedinţă din 20.09.2017 a declarat recurs petentul C. înregistrat la Tribunalul Vaslui la data de 17.11.2017.

Prin adresa din 11.12.2017, Tribunalul Vaslui a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluţionare, Curţii de Apel Iaşi.

Prin Decizia nr. 109 din 20.03.2018 Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 25 aprilie 2018.

Prin rezoluţia din 26 aprilie 2018, s-a fixat termen la 30 mai 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei de necompetenţă, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente:

Soluţia de declinare a competenţei pronunţată de Curtea de Apel Iaşi nu poate învesti legal instanţa supremă.

Astfel, decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, în apel, intr-un litigiu având ca obiect partaj (cu o valoare a pretenţiilor sub 200.000 de RON), a cărui competenţă de soluţionare aparţine în primă instanţă, potrivit art. 94 pct. 1 lit. j) C. proc. civ., judecătoriei.

În conformitate cu dispoziţiile art. 97 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

2. recursurile în interesul legii;

3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept;

4, orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât cel ale curţilor de apel - cum este cazul în speţă, când recursul este îndreptat împotriva unei decizii a tribunalului - doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea conţinutului expres ai normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a acesteia, ajungându-se la crearea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 C. proc. civ.:

"Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Nici art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu poate conduce la concluzia în sensul unei competenţe de drept comun a Înaltei Curţi în materia recursului deoarece aceasta reglementează natura şi scopul căii extraordinare de atac în cadrul căreia se realizează controlul de legalitate, fără a extinde obiectul competenţei, aşa cum se regăseşte configurat prin dispoziţiile art. 97 din Cod, mai sus redate.

Curtea de Apel Iaşi şi-a justificat soluţia declinării de competenţă a judecării căii de atac a recursului pe dezlegările regăsite în Decizia nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale.

Prin această decizie, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv" cuprinsă în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituţională.

În ceea ce priveşte efectele acestei decizii a Curţii Constituţionale, trebuie stabilit dacă din considerentele sale se desprinde concluzia că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv [litigii soluţionate în primă instanţă de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.].

În acest sens, trebuie avut în vedere că obiectul controlului de constituţionalitate a fost reprezentat doar de dispoziţia legală constatată ca fiind contrară Constituţiei, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată în contextul absenţei accesului la recurs în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Curtea Constituţională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei menţionate nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, include imperativ accesul la un recurs soluţionat de către Înalta Curte, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care Înalta Curte nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curţii Constituţionale, conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii şi nu prin accesul la o anumită instanţă.

În absenţa unor considerente în sens contrar, nu se poate deduce din decizia Curţii Constituţionale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absenţa accesului la recurs la instanţa supremă (aşa cum a făcut instanţa de trimitere), cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului ia toate structurile judecătoreşti şi ia toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3 august 2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la rolul Înaltei Curţi în unificarea jurisprudenţei (paragrafele 30 şi 31 din decizie), Curtea Constituţională a avut în vedere aceeaşi perspectivă a absenţei accesului la calea de atac a recursului şi nu a accesului la Înalta Curte, ca instanţă de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Aşadar, în stabilirea competenţei ratione materiile de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până ta 200.000 RON inclusiv, nu se poate deduce concluzia că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, publicate în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017.

Competenţa de soluţionare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanţa de judecată, ce are atribuţii exclusive în interpretarea şi aplicarea normelor procesuale incidente.

Ca atare, potrivit dispoziţiei procedurale mai sus analizate (art. 97 din Cod), pentru a fi competentă instanţa supremă în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în privinţa altor hotărâri.

În speţă însă, nu se regăseşte niciuna dintre aceste ipoteze, fiind vorba despre o decizie pronunţată de tribunal în apel, în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea instanţei supreme.

În acest context, neexistând o legală învestire a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, judecata cauzei va fi declinată către Curtea de Apel Iaşi, căreia îi aparţine competenţa, ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de petentul C. împotriva Deciziei nr. 1275 din 4 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Vaslui, secţia civilă, în favoarea Curţii de Apel Iaşi.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30.05.2018.