Usucapion appeal referred to Court of Appeal after Supreme Court declines jurisdiction.
Romania (RO)
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice declined its own material jurisdiction and referred the claimant's appeal (recurs) against a Court of Appeal decision to the Constanța Court of Appeal, which is the hierarchically superior court competent to hear it; no other relief was granted, and this jurisdictional ruling is final. The underlying dispute involved a claim for acquisitive prescription (usucapion) of a 189 m² plot with constructions, where the first-instance court had partly upheld the claim, but the appellate court reversed and rejected it as unfounded, prompting the claimant's recourse. Decisively, the Court held that under Articles 97(1), 483(3)–(4), and 132(3) of the Civil Procedure Code, the Supreme Court has jurisdiction over appeals only against appellate court decisions (or where expressly provided by law), not against tribunal appellate rulings, which must be reviewed by the court of appeal; interpreting the law otherwise would impermissibly create a new jurisdictional rule contrary to Articles 126(2) of the Constitution and Article 122 of the Civil Procedure Code.
Legislator headnote
AI generatedart. 97 C. proc. civ, art. 97 pct. 1 C. proc. civ, art. 122 C. proc. civ, art. 483 alin. (3) C. proc. civ, art. 483 alin. (4) din C. proc. civ, art. 483 alin. (3) din C. proc. civ; Usucapion appeal referred to Court of Appeal after Supreme Court declines jurisdiction: The underlying dispute involved a claim for acquisitive prescription (usucapion) of a 189 m² plot with constructions, where the first-instance court had partly upheld the claim, but the appellate court reversed and rejected it as unfounded, prompting the claimant's recourse. Decisively, the Court held that under Articles 97(1), 483(3)–(4), and 132(3) of the Civil Procedure Code, the Supreme Court has jurisdiction over appeals only against appellate court decisions (or where expressly provided by law), not against tribunal appellate rulings, which must be reviewed by the court of appeal; interpreting the law otherwise would impermissibly create a new jurisdictional rule contrary to Articles 126(2) of the Constitution and Article 122 of the Civil Procedure Code.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedUsed to establish that the High Court is not competent to hear the appeal because the decision was rendered by a tribunal in appeal, and the jurisdiction lies with the court of appeal.
Applied to determine that appeals against decisions of tribunals are to be heard by the courts of appeal, not the High Court.
Cited as the legal basis for declining jurisdiction in favor of the competent court of appeal.
Full text
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;
Prin sentinţa civilă nr. 1904 din data de 14.072017 Judecătoria Tulcea a luat act de renunţarea reclamantei A., la judecarea cererii, formulată prin răspunsul ia întâmpinare depus la data de 14.10.2014.
Totodată a admis în parte cererea de chemare în judecată, a admis capătul de cerere având ca obiect uzucapiune şi, în consecinţă, a constatat că reclamantul a dobândit, ca urmare a intervenim prescripţiei achizitive de 30 ani, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 189 m.p., pe acesta fiind edificate construcţiile C1 - locuinţă-S=74 mp, C2-Iocuinţă-S=83 mp şi C3-anexa-S-32 mp.
A stabilit onorariul definitiv al expertului tehnic B. la suma de 1.320 RON şi dispune plata acestuia din contul BLET - Tulcea către expert.
Prin decizia civilă nr. 82 din 02 februarie 2018, Tribunalul Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis apelul civil declarat apelantele-pârâte Primăria Tulcea, prin Primar şi Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Tulcea, prin Primar, împotriva sentinţei civile nr. 1904 din data de 14.07.2017 pronunţam de Judecătoria Tulcea în dosarul x/2014 având ca obiect uzucapiune în contradictoriu cu intimaţi i-reclamanţi C. şi A. A schimbat hotărârea atacată în sensul că a respins acţiunea, ca nefondată.
La data de 04 aprilie 2018, reclamantul C., a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 82 din 02.02.2018 a Tribunalului Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Cererea de recurs a fost înaintată spre soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin adresa din data de 13.04.2018 a Tribunalului Tulcea.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 18 aprilie 2018 şi trimis, spre soluţionare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 2.
Prin rezoluţia din data de 23 aprilie 2018, s-a fixat termen de judecată la 29 mai 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea cererii de recurs.
La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului de faţă, în raport de dispoziţiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 5 alin. (3) şi art-483 alin. (4) C. proc. civ.
Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este întemeiată pentru următoarele considerente;
Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".
Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.
Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.
Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa care a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.
O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi ia cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".
Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".
Mici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.
Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".
Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".
Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres,
Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.
Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanţelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispoziţiile art. 483 alin. (4) din C. proc. civ., curţile de apel sunt competente să soluţioneze recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, procedând ia examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.
Cum în speţă, judecătoria a fost instanţa învestită cu soluţionarea fondului. iar soluţionarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidenţă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.
O altfel de interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a instanţei supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale (conform art. 126 alin. (2) din Constituţie "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").
În aplicarea acestor norme, competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apei de către Tribunalul Tulcea revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Constanţa, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competenţa de soluţionare a recursului, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Declină competenţa de soluţionare a recursului formulat de reclamantul C. împotriva deciziei civile nr. 82 din 2 februarie 2018, pronunţate de Tribunalul Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Constanţa.
Fără cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29.05.2018.