Labor dispute jurisdiction: Absolute alternative competence of court of domicile versus workplace for judicial staff

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău la data de 27.10.2017, disjunsă din dosarul nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Bucureşti, Ministerul Finanţelor Publice, cu citarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, pronunţarea unei hotărâri prin care instanţa să constate discriminarea şi faptul că reclamanta era îndreptăţită încă din anul 2007 Sa stabilirea drepturilor salariale prin luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâţilor la plata diferenţelor salariale calculate pe baza valorii de referinţă arătate pentru perioada 04.05.2014 - 01.12.2015, respectiv 445,5 RON pentru perioada 01.12.2015 - 04.05.2017 şi pentru viitor, plata dobânzii legale calculate începând cu data de 02.05.2014 şi până la data plăţii efective a sumelor cuvenite şi obligarea pârâţilor la punerea în aplicare a dispoziţiilor art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015, în mod retroactiv, şi la achitarea sumelor datorate, indexate cu indicele de inflaţie.

La termenul de judecată din 27.10.2017, instanţa a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei teritoriale exclusive a Tribunalului Buzău în favoarea Tribunalului Iaşi, în raport de domiciliul reclamantei şi de dispoziţiile art. 260 alin. (2) Codul muncii.

Prin sentinţa civilă nr. 1050 din 27.10.2017, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale exclusive a Tribunalului Buzău, invocată din oficiu, şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanta A. în favoarea Tribunalului Iaşi, reţinându-se ca, litigiului dedus judecăţii este de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul reclamanta, respectiv Tribunalului Iaşi.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr. x/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 466 din 12 martie 2018, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a declinat, în favoarea Tribunalului Buzău, competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanta A., a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dosarul pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă, reţinând că reclamanta prin alegerea instanţei a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 raportat la dispoziţiile art. 116 şi art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

Analizând conflictul negativ de competenţă, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 133 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Obiectul prezentei acţiuni îl reprezintă cererea reclamantei A. care a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Bucureşti, Ministerul Finanţelor Publice, cu citarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, pronunţarea unei hotărâri prin care instanţa să constate discriminarea şi faptul că era îndreptăţită încă din anul 2007 la stabilirea drepturilor salariale prin luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâţilor la plata diferenţelor salariale calculate pe baza valorii de referinţă arătate pentru perioada 04.05.2014 - 01.12.2015, respectiv 445,5 RON pentru perioada 01.12.2015 - 04.05.2017 şi pentru viitor, plata dobânzii legale calculate începând cu data de 02.05.2014 şi până la data plăţii efective a sumelor cuvenite şi obligarea pârâţilor la punerea în aplicare a dispoziţiilor art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015, în mod retroactiv, şi la achitarea sumelor datorate, indexate cu indicele de inflaţie.

Raportat la obiectul său, acest litigiu face parte din categoria celor date de lege în competenţa jurisdicţiei muncii, astfel cum este definită de art. 266 Codul muncii, reprezentând un conflict individual de muncă, conform art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011.

Potrivit dispoziţiei art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei judecătoreşti competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul. Art. 210 din Legea nr. 62/2011 constituie, alături de art. 269 Codul muncii, sediul materiei în materie de competenţă în materia soluţionării conflictelor individuale de muncă.

Art. 210 reglementează o competenţă teritorială absolută alternativă în materie, iar, potrivit dispoziţiei art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

Astfel, în ceea ce priveşte conflictele de muncă, competenţa teritorială este alternativă şi, totodată, absolută, reclamanta având alegerea între instanţa în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul şi instanţa în a cărei circumscripţie îşi are locul de muncă.

În speţă, reclamanta are domiciliul în municipiul Iaşi, potrivit cărţii de identitate, şi locul de muncă în Bucureşti având calitatea de personal auxiliar, respectiv grefier în cadrul Tribunalului Bucureşti.

Potrivit dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., "(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea. (...) (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor".

Faţă de aceste dispoziţii, reclamanta avea posibilitatea de a sesiza un tribunal aflat în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu Curtea de Apel Bucureşti, în a cărei circumscripţie se afla Tribunalul Bucureşti.

Or, în condiţiile în care reclamanta a sesizat Tribunalul Buzău, aflat în circumscripţia Curţii de Apel Ploieşti (învecinată Curţii de Apel Bucureşti), aceasta şi-a manifestat opţiunea, în conformitate cu dispoziţiile art. 116 C. proc. civ., în sensul alegerii instanţei în a cărei circumscripţie îşi are locul de muncă, făcând totodată aplicarea şi a prevederilor art. 127 C. proc. civ.

Prin urmare, Tribunalul Buzău nu mai putea să dispună, din oficiu, sau la cererea oricăreia dintre părţi, declinarea competenţei, declarându-se necompetent, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire a competenţei, câtă vreme criteriul valorificat de reclamantă este unul dintre cele reglementate în mod alternativ printr-o normă de ordine publică.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.

PENRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24.05.2018.