Jurisdiction declined; appeal over annulment ruling referred to Court of Appeal Bacău.

Asupra cauzei de faţa, constată următoarele:

Prin contestaţia în anulare înregistrată pe rolul Judecătoriei Roman sub nr. x/2016 la data de 18.04.2016 contestatorul A. a solicitat, în contradictoriu cu intimatele Comisia locală Dulceşti şi Comisia judeţeană Neamţ pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, anularea sentinţei civile nr. 1776 din data de 17.06.2015 a Judecătoriei Roman pe motiv că "procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii (art. 503 pct. 1 C. proc. civ.).

Prin sentinţa civilă nr. 3120 din data de 28.11.2016 Judecătoria Roman, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei de interes a contestatorului A., invocată de Comisia locală Dulceşti, a admis contestaţia în anularea sentinţei civile nr. 1776 din data de 17.06.2015, a anulat hotărârea contestată şi, în urma rejudecării cauzei pe fond, a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de Comisia locală Dulceşti privind anularea Hotărârii nr. 10146 din 30.01.2015 de validare a Hotărârii nr. 592 din 23.01.2015 a Comisiei locale Dulceşti privind atribuirea în proprietatea S.C. B. S.R.L. Dulceşti a suprafeţei de 0,3994 ha teren situat sub mijloacele fixe, necesar utilizării normale a acestora.

Prin Decizia civilă nr. 796 din data de 13.06.2017 Tribunalul Neamţ a admis apelul intimatei şi a schimbat în totalitate sentinţa civilă nr. 3120 din data de 28.11.2016 în sensul respingerii ca inadmisibilă a contestaţiei în anularea sentinţei civile nr. 1776 din data de 17.06.2015 a Judecătoriei Roman, formulată de contestatorul A. în calitate de reprezentant al S.C. B. S.R.L. Dulceşti în contradictoriu cu intimaţii Comisia locală Dulceşti, Comisia judeţeană Neamţ pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor şi C.

Prin Decizia civilă nr. 255 din data de 19 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia I civilă, s-a respins, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei civile nr. 796 din data de 13.06.2016, pronunţată de Tribunalul Neamţ în Dosarul nr. x/2016.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs contestatorul A., reprezentant al S.C. B. S.R.L., care s-a depus la Tribunalul Neamţ, această instanţă înaintându-l la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la 13.04.2018, fiind repartizat aleatoriu spre soluţionare completului nr. 11.

Prin rezoluţia completului din data de 19 aprilie 2018, s-a fixat termen la data de 24 mai 2018 în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului de faţă, în raport de dispoziţiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 5 alin. (3) şi art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepţia, Înalta Curte constată că este întemeiată, pentru următoarele considerente;

Hotărârea supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal în soluţionarea contestaţiei în anulare formulată de către A., reprezentant al S.C. B. S.R.L., întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, având în vedere că instanţa care a pronunţat prima hotărâre a fost Judecătoria Roman, apelul împotriva hotărârii date în contestaţia în anulare a fost soluţionat de către Tribunalul Neamţ.

Potrivit art. 508 alin. (4) C. proc. civ., hotătârea dată în contestaţie în anulare este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată.

În ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a recursului declarat în prezenta cauză împotriva unei hotărâri pronunţate în soluţionarea unei contestaţii în anulare de către tribunal, se reţine incidenţa dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., potrivit cărora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

2. recursurile în interesul legii;

3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept;

4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă anterior redată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apei şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa care a pronunţat hotărârea supusă recursului, în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 C. proc. civ., în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă - ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi.

Reformularea art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisa a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot îl stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, cu toate că aceasta s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens. Astfel, art. 326 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apei şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în soluţionarea contestaţiei în anulare.

Pe de altă parte, o asemenea competenţă nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel, ţinând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curţile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanţă competentă pentru soluţionarea recursului de faţă, dat fiind că "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "În cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare ia situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii".

În absenţa unei norme privind competenţa de atribuţiune pentru soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de către tribunale şi neputând ti identificată vreo uzanţă în acest sens, se impune recurgerea la analogie şi identificarea instanţei competente în cauză "în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare."

Situaţiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanţa competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, dacă aceste instanţe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Pe acest, temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluţionează recursul împotriva hotărârii pronunţate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluţia legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ. se impune şi în alte situaţii decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de raţiune, fiind vorba despre "situaţii asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în soluţionarea unei contestaţii în anulare de către Tribunalul Neamţ revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Bacău, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 132 alin. (3) C. proc. civ., urmează a declina competenţa de soluţionare a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului formulat de către contestatoarea S.C. B. S.R.L. Dulceşti, reprezentată de A., împotriva Deciziei nr. 255 din data de 19 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Bacău.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24.05.2018.