Revision requests for annulment of land title inadmissible; property restitution rights upheld via res judicata

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 506 din data de 20 februarie 2018, pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2013, s-au admis recursurile declarate de reclamantele A. şi B., precum şi de intervenienţii C., D. şi E. împotriva Deciziei nr. 297/A din 29.03.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie. S-a modificat în tot decizia recurată, în sensul că, s-a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâta-reclamantă Agenţia Domeniilor Statului şi de pârâta S.C. F. S.A., prin lichidator judiciar G. SPRL - Filiala Argeş împotriva sentinţei civile nr. 2943 din 30 septembrie 2014 a Tribunalului Ilfov, secţia civilă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a constatat că recursurile simt fondate, pentru următoarele considerente:

Având în vedere Decizia de casare nr. 2238 din 17.11.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi îndrumările instanţei de recurs, se impunea ca instanţa de apel să facă analiza şi să explice considerentele pentru care, în cauza, imixtiunea, ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantelor şi intervenienţilor, prin anularea titlului de proprietate în ceea ce priveşte amplasamentul terenului, este compatibilă cu respectarea principiului securităţii raporturilor juridice, în sensul evidenţiat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar în cazul în care s-ar constata existenţa unei astfel de compatibilităţi, să se arate considerentele pentru care o asemenea soluţie respectă proporţionalitatea dintre ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantelor şi intervenienţilor, prin anularea titlului, în ceea ce priveşte amplasamentul terenului, şi scopul legitim urmărit, decurgând din necesitatea anulării actului, care la data emiterii sale nu a respectat cerinţele art. 41 din Legea nr. 1/2000, în condiţiile în care, pe de o parte, autorităţile statale nu au acţionat pentru anularea acestui titlu decât la 19.10.2012, când Agenţia Domeniilor Statului formulează cerere reconvenţională în cadrul prezentului litigiu declanşat de reclamante pentru valorificarea titlului lor, iar, pe de altă parte, la momentul pronunţării soluţiei de anulare, însuşi statul, prin modificarea legislativă făcută prin Legea nr. 247/2005, permite ca restituirea să se facă pe vechile amplasamente.

În examinarea criticii invocate de recurentele A. şi B., ce se regăseşte şi în primul motiv al recursului reclamantelor B., C., E. şi D., se reţine că instanţa de apel a respectat doar în mod aparent îndrumările instanţei de recurs, în ceea ce priveşte proporţionalitatea măsurii anulării titlului, în fapt negând constatările Înaltei Curţi şi soluţionând cauza cu ignorarea motivelor de casare.

Astfel, instanţa de apel a examinat proporţionalitatea măsurii anulării titlului doar cu referire la cauza Luminiţa Antoaneta Marinescu c. României, menţionată cu titlu de exemplu de Înalta Curte, omiţând întreaga jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului sub aspectul dreptului la un proces echitabil.

Necesitatea asigurării principiului securităţii raporturilor juridice presupune că soluţia definitivă dată de o instanţa cu privire la orice litigiu să nu poate fi repusă în discuţie (Hotărârea în cauza Androne c. României).

În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Europeană a reamintit că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6, trebuie interpretat prin prisma principiului preeminenţei dreptului, enunţat în preambulul Convenţiei, al cărui element fundamental îl reprezintă principiul securităţii raporturilor juridice (cauza Brumărescu c. României).

Pentru respectarea acestui principiu, statele semnatare trebuia să depună diligente pentru a putea fi identificate procedurile judiciare conexe şi să interzică redeschiderea unor noi proceduri judiciare referitoare la aceeaşi problemă.

Astfel, în cauza Amurăriţei c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "instanţele trebuie să ţină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare" şi că "repunerea în discuţie a situaţiei soluţionate prin hotărâri judecătoreşti definitive, în procedura având ca obiect revendicarea nu poate fi justificată prin prisma art. 6 alin. (1) din Convenţie,

Reafirmând dreptul la un proces echitabil sub aspectul executorialităţii unei hotărâri definitive, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în cauza Hirschhom c. României ca "dreptul de a avea acces la o instanţă ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă şi obligatorie să rămână neexecutată", concluzionând că, refuzând să se supună dispoziţiilor sentinţei definitive prin care s-a ordonat restituirea imobilului reclamantului, autorităţile menţionate l-au privat de accesul efectiv la o instanţa, fiind astfel încălcat art. 6 alin. (1) din Convenţie.

În aceeaşi cauză, Curtea a considerat că sentinţa definitivă prin care se recunoaşte reclamantului calitatea de proprietar a imobilului în discuţie şi se ordonă autorităţilor locale să-t restituie reprezintă o creanţă împotriva Statului Român suficient stabilită pentru a fi calificată drept "valoare patrimonială" şi a invoca protecţia art. 1 din Protocolul 1.

De asemenea, în cauza Teşcuţă ş.a. c. României, Curtea a reţinut că anularea titlurilor emise în baza legilor fondului funciar se analizează ca o privare de proprietate în sensul celei de-a doua teze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. î şi, prin urmare, este permisă numai dacă este prevăzută de lege, urmăreşte un scop legitim şi păstrează un just echilibru între interesul general al comunităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale individului. în cazul în care anularea titlurilor de proprietate este justificată exclusiv de fapte imputabile autorităţilor, fără ca beneficiarii titlurilor anulabile să primească o despăgubire echitabilă sau un teren echivalent, Curtea arată că, şi dacă s-ar putea demonstra că serveşte unei cauze de interes public, constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, impunând beneficiarilor titlurilor o sarcină specială şi exorbitantă care rupe echilibrul între interesul general al comunităţii şi imperativele drepturilor fundamentale ale individului.

În cauza Jones c. României din 3.02.2009, Curtea reafirmând acelaşi principiu, a reţinut ca atâta timp cât beneficiarului unui act administrativ prin care i se recunoaşte dreptul de proprietate nu i se poate reţine nicio culpă, anularea acestui act, fără a se oferi o despăgubire echitabilă, pe motiv ca autorităţile administrative au descoperit ulterior emiterii actului că nu erau îndeplinite cerinţele legale pentru emiterea actului, constituie o privare de proprietate nejustificată.

În cauza Bălaşa c. României, Curtea, luând act că terenul în discuţie a făcut obiectul punerii în posesie de către autorităţile administrative, confirmată de instanţele interne ca urmare a respingerii unei acţiuni în revendicare şi a unei prime acţiuni în anularea aceluiaşi titlu, a reţinut că este de datoria autorităţilor să verifice dacă au fost îndeplinite condiţiile legii înainte de adoptarea deciziilor în cauză, astfel că anularea titlului de proprietate după mai mult de opt ani de la eliberare, prin aplicarea noii legi care stabilea această sancţiune, nu putea fi previzibilă pentru reclamant, fiind astfel încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel şi necontestată de niciuna dintre părţi, este evident că drepturile recunoscute recurenţilor prin hotărâri judecătoreşti irevocabile nu pot fi contrazise prin hotărâri posterioare pronunţate într-un alt proces, întrucât s-ar încălca puterea de lucru judecat a acestora.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 4162 din 15.11.2002 pronunţată de Judecătoria Buftea s-a recunoscut dreptul reclamanţilor la emiterea titlului de proprietate, Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 fiind obligată să înainteze documentaţia necesară eliberării titlului pentru suprafaţa de 4,4197 ha cu privire la care au fost puşi în posesie prin procesul-verbal din 20.10.2000, fapt ce s-a realizat prin emiterea Titlului nr. 70764 din 22.06.2004.

Pentru punerea în executare a acestei sentinţe a fost adoptată Hotărârea nr. 1195/2005 a Comisiei judeţene de fond funciar.

De asemenea, prin sentinţa civilă nr. 4603 din 11.10.2006, irevocabilă, pronunţată de Judecătoria Buftea s-a respins acţiunea S.C. F. S.A. de anulare a titlului de proprietate nr. x din 22.06.2004 şi a procesului-verbal de punere în posesie din 23.10.2000.

Totodată, prin Decizia civilă nr. 1193 din 20.06,2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins ca lipsită de interes cererea formulată de S.C. F. S.A. de anulare a modificărilor aduse la 4.11.2005 de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Ilfov titlului de proprietate nr. x din 22.06.2004, în condiţiile în care nu s-a atacat şi Hotărârea nr. 1195/2005 a Comisiei Judeţene, emisă pentru punerea în aplicarea sentinţei civile nr. 4162 din 15.11.2002.

S-a constatat că puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti menţionate nu este limitată la dispozitivul acestora, ci se întinde şi asupra considerentelor, acest principiu împiedicând nu numai judecarea din nou a unui proces finalizat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză, purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerea între două hotărâri judecătoreşti, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărârea judecătorească definitivă printr-o hotărâre posterioară, pronunţată în alt proces.

În acest context, instanţa de apel a observat că sub aspectul puterii de lucru judecat, doar sentinţa civilă nr. 4162/2002 şi nu şi soluţiile pronunţate în Dosarele nr. x/2006 şi nr. y/2007 îşi produc pe deplin efectele.

Astfel, în Dosarul nr. x/2006, având ca obiect anularea titlului de proprietate în temeiul art. 4 din Legea nr. 1/2000, instanţele au decis că la momentul eliberării titlului de proprietate au fost respectate condiţiile pentru eliberarea acestuia, respectiv prevederile art. 1 din Legea nr. 1/2000, fără a fi încălcate dispoziţiile art. 4 din acelaşi act normativ.

Instanţa de apel ar fi trebuit să verifice legea aplicabilă raportându-se la momentul emiterii procesului-verbal de punere în posesie din 18.10.2000, având în vedere prevederile de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 1/2000. Atât la momentul menţionat, cât şi pe toată perioada ulterioară, cât şi în prezent, normele legale permit restituirea pe vechiul amplasament.

Astfel, prin art. 2 din Legea nr. 1/2000 s-a prevăzut ca, în aplicarea prevederilor acestei legi, "reconstituirea dreptului de proprietate se face pe vechile amplasamente, dacă acestea sunt libere. (2) Drepturile dobândite cu respectarea prevederilor Legilor fondului funciar nr. 18/1991 pentru care au fost eliberate adeverinţe de proprietate, proces-verbal de punere în posesie sau titlu de proprietate, rămân valabile tară nicio altă confirmare".

Posibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate pe vechile amplasamente este reglementată şi de art. 8, 14 şi 37 din Legea nr. 1/2000.

Prin Legea nr. 247/2005, în Titlul VII, la art. 4 după alin. (1) s-au introdus alin. (11) şi (19) care au prevăzut posibilitatea restituirii pe vechile amplasamente pentru terenurile foştilor proprietari persoane fizice sau juridice, inclusiv cooperative piscicole sau alte forme asociative prevăzute la art. 26 alin. (1), pe care s-au aflat la data deposedării amenajării piscicole, sere (...), în prezent proprietatea statului, cu obligaţia de a se menţine destinaţia şi, acolo unde este cazul şi funcţionalitatea.

Astfel, s-a constatat că restituirea pe vechiul, amplasament corespunde dispoziţiilor legale, respectiv art. 2 alin. (2), art. 14 şi art. 37 din Legea nr. 1/2000, dar şi art. 8 din aceeaşi lege, invocat de pârâta-reclamantă Agenţia Domeniilor Statului, în condiţiile în care, în litigiul din 2002 s-a stabilit irevocabil că restituirea pe vechile amplasamente nu afectează exploataţiile agricole.

Instanţa de apel nu a examinat proporţionalitatea măsurii anulării titlului sub aspectul finalităţii, fiind de necontestat că dacă s-ar da curs acestui demers, ar urma să se soluţioneze cererea administrativă şi să se elibereze titlul în aceleaşi condiţii şi pentru aceleaşi amplasament, ţinând seama de prevederile legale aplicabile la acest moment.

De altfel, raportându-se la prevederile Legii nr. 247/2005, pârâta Agenţia Domeniilor Statului nu a contestat că anterior preluării abuzive de către stat prin rechiziţie, autorii reclamantelor şi intervenienţilor au folosit terenul tot cu destinaţia de sere.

Prin urmare, nu există un scop legitim în anularea titlului de proprietate al recurenţilor, odată ce dreptul acestora a fost recunoscut prin hotărâri judecătoreşti irevocabile şi există posibilitatea restituirii pe vechiul amplasament şi raportat la normele legale în vigoare.

Curtea de apel a constatat eronat că ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantelor şi intervenienţilor, prin anularea titlului, în ce priveşte amplasamentul, este proporţională cu scopul legitim urmărit, decurgând din necesitatea anulării actului care la data emiterii sale nu a respectat cerinţele art. 41 din Legea nr. 1/2000, reţinând fără niciun temei juridic că deşi procesul-verbal de punere în posesie a fost încheiat la data de 18.10.2000, acesta nu a produs niciodată efectul specific acestui act emis în baza Legii nr. 18/1991.

O asemenea motivare nu s-a putut reţine, întrucât, aşa cum s-a arătat, încalcă puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile şi, pe de altă parte, refuză să recunoască efecte juridice depline procesului-verbal de punere în posesie din 18.10.2000, act în raport de care se recunoaşte că reclamantele şi intervenienţii aveau beneficiul reconstituirii dreptului de proprietate pe acelaşi amplasament, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 1/2000, în forma în vigoare la acel moment.

Argumentul instanţei de apel în sensul că procesul-verbal în discuţie a fost încheiat "pe hârtie", formal, rară efectuarea de măsurători şi delimitări nu poate fi primit, întrucât este lipsit de titlu legal, iar pe de altă parte, deficienţele acestui act nu pot fi, în niciun caz, imputate beneficiarilor săi.

Întemeiată s-a apreciat şi critica recurenţilor A. şi B. vizând greşita aplicare a dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte reţinerea unui titlu de proprietate asupra serelor în favoarea intimatei S.C. F. S.A., pentru a justifica refuzul aplicării în speţă a art. 4 alin. (11) introdus prin Legea nr. 1/2000, urmare a modificării făcute prin Legea nr. 247/2005, conform îndrumărilor din decizia de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Din actele depuse de recurenţi la dosar a rezultat că titlul de proprietate emis în baza unei hotărâri judecătoreşti se referă atât la teren, cât şi la construcţii, din fişa corpului de proprietate rezultând dreptul rea! asupra C54/2-seră, în suprafaţă de 38.737,33 mp.

Declaraţia de impunere confirmă această situaţie, reţinută şi prin considerentele sentinţei civile nr. 4162 din 15.11.2002 a Judecătoriei Buftea, cât şi prin menţiunile din Cartea funciară.

În cauză, intimaţii nu au contestat că autorii recurenţilor deţineau sere la momentul rechiziţiei, astfel cum rezultă din procesul-verbal din 20.02.1949.

De asemenea, prin Decizia civilă nr. 78/R din 25.01.2007 s-a reţinut irevocabil că "în privinţa faptului că pe teren există construcţii edificate de către recurentă (F.), instanţa de recurs constată că din niciuna dintre probele administrate în cauză nu rezultă acest aspect".

Mai mult, prin Decizia nr. 1754/R din 31.08.2010, s-a decis irevocabil că "toate celelalte considerente arătate prin motivele de recurs, în sensul că pe teren există anumite construcţii speciale, chiar dacă sunt reale, nu schimbă cu nimic împrejurările cauzei atâta timp cât printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a stabilit reconstituirea dreptului de proprietate, pe un anumit amplasament incluzând şi acele construcţii speciale".

În speţă, intimata S.C. F. S.A. a susţinut că intimata Agenţia Domeniilor Statului i-ar fi cedat proprietatea construcţiilor.

O asemenea apărare nu a putut fi primită, având în vedere clauzele contractului de concesiune nr. x/2002 art. 26, prin care se convine între Agenţia Domeniilor Statului şi S.C. F. S.A., în acord cu art. 1442, art. 1422 şi art. 1423 din vechiul C. civ., reducerea suprafeţei închiriate şi a redevenţei pentru suprafeţele restituite în temeiul unor acte normative sau în baza unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile în baza legilor de restituire: Legea nr. 10/2001, Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/2000.

O astfel de clauză are natura juridică a unei condiţii rezolutorii ce atrage rezoluţiunea parţială, producându-şi efectele din momentul ieşirii respectivei suprafeţe din proprietatea statului şi administrarea Agenţiei Domeniilor Statului, în speţă, 22.06.2004.

În acest context, prezintă relevanţă dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 203/1998, din interpretarea cărora rezultă că, prin reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament în temeiul legilor speciale de reparaţie se ajunge la reconfirmarea dreptului de proprietate, care nu a încetat să existe în patrimoniul fostului proprietar şi nu un transfer al dreptului de la stat la vechiul proprietar deposedat abuziv, în speţă, prin rechiziţie.

Prin urmare, statui nu justifică niciun titlu de proprietate pe care să-l fi putut transmite valabil, intimatei S.C. F. S.A.

Contractul de concesiune invocat nu este opozabil recurenţilor, pe de o parte pentru că formalităţile de opozabilitate prevăzute de art. 19 alin. (1) lit. a din Legea nr. 7/1996, nu au fost îndeplinite până la 22.06.2004, data eliberării titlului de proprietate, nefiind notat în cartea funciară, iar pe de altă parte, a fost încheiat după formularea solicitării de retrocedare în temeiul Legii nr. 10/2001, cu încălcarea obligaţiei legale de indisponibilizare, din art. 21 alin. (5) ai actului normativ menţionat.

Mai mult, s-a reţinut ca intimata Agenţia Domeniilor Statului a arătat prin întâmpinarea depusă la prima instanţă că a transmis către S.C. F. S.A. doar dreptul de exploatare a suprafeţei cu destinaţia agricolă, iar nu dreptul de dispoziţie.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte a constatat că recursurile sunt fondate, raportat la motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Ie-a admis, modificând în tot decizia recurată în sensul respingerii ca nefondate a apelurilor declarate de pârâta-reclamantă Agenţia Domeniilor Statului şi de pârâta S.C. F. S.A., prin lichidator judiciar G. SPRL - Filiala Argeş, împotriva Deciziei civile nr. 2943 din 30.09.2014 a Tribunalului Ilfov, secţia civilă, pe care a menţinut-o.

Împotriva acestei decizii au formulat cereri de revizuire, revizuentul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi revizuenta S.C. F. S.A. prin administrator special H.

Astfel, în raport de dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. revizuenta S.C. F. S.A. prin administrator special H. a arătat că este vorba de situaţia plus petita, întrucât, rejudecând fondul cauzei, instanţa a depăşit limitele casării, punând în discuţie aspecte dezlegate de instanţa de apel şi menţinute cu autoritate de lucru judecat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia de casare nr. 2238 din 17 noiembrie 2016. A pus în discuţie dreptul de proprietate cu privire la investiţiile existente pe terenul ce face obiectul titlului de proprietate, încălcând autoritatea de lucru judecat deja constatată, dar şi dreptul de proprietate cu privire la construcţiile edificate pe terenul revendicat, depăşind cadrul procesual dedus judecăţii, pronunţându-se asupra unei chestiuni ce nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată.

În raport de aceleaşi dispoziţii legale, art. 322 pct. 2 C. proc. civ., revizuentul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a arătat cu privire la admisibilitatea cererii de revizuire, că în recurs după casare, nu se putea analiza decât respectarea de către instanţa de apel a deciziei de casare cu raportare la limitele stabilite de aceasta, nicidecum să rejudece fondul cauzei aşa cum s-a procedat.

Pe fondul cauzei a susţinut ca, este evidentă respectarea în prezenta cauza de către Curtea de Apel Bucureşti a principiilor si jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, atât timp cât însăşi prin hotărârea invocată de instanţa de casare respectiv, cauza Luminiţa-Antoaneta Marinescu contra României se menţionează că în măsura în care se constată imposibilitatea reconstituirii în natură se acordă despăgubiri. Recurenţii reclamanţi, cei care refuză atât reconstituirea dreptului de proprietate pe un alt amplasament, cât şi despăgubirile, nu pot beneficia nici de prevederile Legii nr. 1/2000 pentru că nu au depus la dosar dovada faptului ca după aplicarea Legii nr. 18/1991, statul a fost un proprietar ilegal al suprafeţelor de teren în cauză pentru a putea viza aceste suprafeţe de teren.

Cererile de revizuire, formulate de revizuentul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de revizuenta S.C. F. S.A. prin administrator special. H. vor fi respinse, ca inadmisibile, pentru următoarele considerente:

Art. 322 pct. 2 C. proc. civ., invocat de revizuente ca temei de drept al cererii lor, stipulează că revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs, atunci când evocă fondul, se poate cere dacă s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.

Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate fi exercitată numai pentru motivele limitativ prevăzute de art. 322 C. proc. civ.

În cauză însă, cererile de revizuire nu respectă cerinţele impuse de pct. 2 al art. 322 C. proc. civ., pe care se întemeiază.

Astfel, în motivarea cererilor de revizuire nu sunt formulate critici care să se încadreze în pct. 2, ci sunt invocate critici de nelegalitate formulate la adresa instanţei de recurs.

Prin argumentele dezvoltate în susţinerea acestui motiv, revizuentele In esenţă, formulează critici referitoare la încălcarea limitelor de casare de către instanţa de recurs care trecând peste acestea a procedat ia rejudecarea fondului fără a ţine cont de îndrumările date prin decizia de casare.

Ceea ce se invocă, respectiv, nerespectarea deciziei de casare reprezintă de fapt un motiv de recurs şi nu de revizuire reprezentând de fapt un recurs deghizat în revizuire.

Calea revizuirii nu este deschisă părţii pentru a supune unui nou control de legalitate o critică dedusă judecăţii care a primit o dezlegare jurisdicţională şi nici pentru reluarea unor aspecte ce ţin de fondul litigiului. Ar însemna, primind susţinerile revizuentelor, ca hotărârea irevocabilă să fie cenzurată, pe alte aspecte decât cele expres şi limitativ reglementate de normele procedurale.

Pe de altă parte, prin invocarea art. 322 pct. 2 C. proc. civ. se face referire la aplicarea principiului disponibilităţii care nu îngăduie instanţei să depăşească obiectul acţiunii sau al celorlalte cereri accesorii ori incidentale, dar nici nu i permite să omită a se pronunţa asupra unui capăt de acţiune. Acest caz de revizuire priveşte numai obiectul acţiunii în raport de care se face analiza nu în raport de criticile din căile de atac.

Aşadar, raportând cererile de revizuire la cerinţele impuse de dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte constată că în speţă, aceste condiţii nu sunt îndeplinite, motiv pentru care acestea vor fi respinse, ca inadmisibile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibile, cererile de revizuire, formulate de revizuentul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de revizuenta S.C. F. S.A. prin administrator special H. împotriva Deciziei nr. 506 din data de 20 februarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2013.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24.05.2018.