Ownership of commercial construction on expropriated state land via superficies vs. artificial accession

După deliberare, asupra cauzei civile de faţă constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2010, la data de 10 martie 2010, pe rolul Judecătoriei Braşov, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, solicitând instanţei: să constate că este proprietara, prin edificare, a spaţiului comercial situat la parterul blocului de locuinţe amplasat în oraşul Ghimbav, str. x, înscris în CF nr. x Ghimbav, sub nr. topo x (nr. cad. 576/2/33); să dispună rectificarea menţiunilor existente în această carte funciară, în sensul de a radia dreptul de proprietate înscris în favoarea pârâtului asupra imobilului mai sus identificat şi înscrierii dreptului său de proprietate asupra acestui bun.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, la începutul anilor 1980, din fonduri proprii, a finanţat construirea spaţiului comercial identificat în petitele cererii, spaţiu ce a fost dat în folosinţa fostei B., în vederea desfăşurării activităţii specifice de comerţ cu amănuntul. În prezent, acest spaţiu este deţinut, cu acordul reclamantei, de către C..

În anul 1993, SC D. SA, care se ocupa de întocmirea documentaţiilor în vederea înscrierii în cartea funciară a construcţiilor edificate de Statul Român, a înscris, din eroare, în CF nr. x Ghimbav, sub nr. topo x (nr. cad. 576/2/33), dreptul de proprietate al pârâtului asupra acestui spaţiu comercial.

Pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, a formulat întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepţie, lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi lipsa calităţii acestuia de reprezentant al Statului Român, motivat de faptul că bunul cu destinaţia de construcţie din litigiu nu face parte din domeniul public al statului, el fiind situat pe teritoriul oraşului Ghimbav, făcând parte din patrimoniul acestuia.

Urmare celor indicate în întâmpinare de către partea pârâtă, la data de 7 septembrie 2011 reclamanta a învederat că înţelege să se judece în contradictoriu şi cu Oraşul Ghimbav, prin Primar.

În motivarea poziţiei sale procesuale, partea menţionată a arătat că, din înscrisurile pe care reclamanta le-a anexat cererii de chemare în judecată, rezultă că terenul pe care s-a construit blocul de locuinţe nr. 19 din Ghimbav a fost expropriat, iar calitatea de expropriator a aparţinut Statului Român. Acest teren a trecut în proprietatea privată a oraşului Ghimbav, în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi a dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 18/1991. Spaţiul comercial în litigiu a fost construit de stat, cu fonduri de la bugetul de stat, iar proprietatea asupra acestuia nu a fost transmisă niciodată părţii reclamante.

La data de 23 aprilie 2010, pe rolul Judecătoriei Braşov, sub nr. x/2010, a fost înregistrată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Oraşul Ghimbav, prin Primar, în contradictoriu cu pârâţii SC E. SRL, SC La F. SRL, SC G. SRL, SC H. SRL şi C., prin care s-a solicitat instanţei să constate existenţa dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului înscris în CF nr. x Ghimbav, nr. cad. x, să dispună înscrierea în această carte funciară a dreptului de proprietate al părţii menţionate, să instituie în sarcina pârâţilor obligaţia de a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul mai sus identificat, cu cheltuieli de judecată.

S-a arătat că imobilul înscris în CF nr. x Ghimbav sub nr. 576/2/33 provine din dezmembrarea succesivă a imobilului identificat prin nr. topo iniţial x, 575/2, 574/2, 509/2. Acesta a trecut în proprietatea statului cu titlu de expropriere, dreptul astfel dobândit fiind înscris în evidenţele de carte funciară în anul 1993. Imobilul cu nr. topo iniţial s-a dezmembrat în două loturi, cu nr. topo noi, respectiv 509/2, 574/2, 575/2, cu destinaţia de teren în suprafaţă de 1.219 mp, şi 576/2, având destinaţia de teren şi bloc de locuinţe, situat pe str. x, care a fost reînscris pe numele Statului Român. Acest imobil a fost, la rândul său, dezmembrat în 33 de loturi noi, aferente apartamentelor din blocul de locuinţe şi spaţiului comercial de la parterul acestuia, care constituie obiectul prezentului proces şi care este înscris sub nr. topo x, constituind obiectul dreptului de proprietate al Statului Român.

S-a învederat că, prin efectul Legii nr. 213/1998, spaţiul comercial a intrat în domeniul privat al oraşului Ghimbav, astfel că se impune ca dreptul de proprietate astfel dobândit să fie constatat de către instanţa de judecată, cu consecinţa înscrierii lui în evidenţele de carte funciară. Întrucât părţile pârâte nu deţin un titlu care să le conferă dreptul de a folosi acest imobil, se impune, totodată, ca acestea să fie obligate să predea părţii reclamante bunul în cauză.

Reclamantul a înregistrat la dosar, în data de 28 octombrie 2015, o completare a cererii de chemare în judecată, în sensul extinderii cadrului procesual stabilit, sub aspectul laturii subiective pasive, prin chemarea în judecată, în calitate de pârât, şi a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, motivat de faptul că acesta are calitatea de proprietar tabular al bunului în litigiu.

În apărare, pârâtul astfel chemat în judecată, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, actuala Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice pentru Statul Român.

La termenul din 27 aprilie 2011, pârâta C. a depus o cerere de arătare a titularului dreptului, prin care a indicat A. ca având calitatea de proprietar al spaţiului comercial solicitat. A susţinut că A. a dobândit, prin construire, dreptul de proprietate asupra imobilului cu destinaţia de spaţiu comercial, drept pentru care, din eroare, nu a fost intabulat în evidenţele de publicitate imobiliară.

La data de 6 iulie 2011, la Dosarul constituit sub nr. x/2010 pe rolul Judecătoriei Braşov, reclamantul Oraşul Ghimbav a înregistrat o completare a cererii de chemare în judecată, sub aspectul laturii obiective, în sensul că a solicitat instanţei să instituie în sarcina părţilor pârâte şi obligaţia de a-i achita contravaloarea folosului nerealizat ca urmare a ocupării faptice a spaţiului comercial care constituie obiectul dreptului său de proprietate, contravaloare care este, în opinia sa, cel puţin egală cu suma chiriilor plătite de primii patru pârâţi celui de al cincilea pârât. A precizat că valoarea pretenţiilor astfel formulate va fi indicată în urma administrării probei cu expertiză. Ulterior, daunele au fost evaluate la suma de 6.200 RON.

Prin încheierea din 1 februarie 2012, Judecătoria Braşov a dispus conexarea Dosarului nr. x/2010 la Dosarul nr. x/2010, ambele aflate pe rolul instanţei, urmare admiterii excepţiei de conexitate invocate de Oraşul Ghimbav.

La data de 5 februarie 2013, aceeaşi parte a remis o nouă completare a cererii de chemare în judecată, în sensul chemării în judecată, în calitate de pârâtă, şi a A.; a depus şi cerere de majorare a câtimii obiectului cererii de acordare a daunelor materiale la suma de 1.467.216,78 RON, în raport cu concluziile expertizei administrate în cauză.

Prin Sentinţa civilă nr. 8142 din 14 mai 2013, Judecătoria Braşov a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor; a admis, astfel cum a fost precizată, acţiunea din dosarul conex, formulată de reclamantul Oraşul Ghimbav, prin Primar în contradictoriu cu pârâţii SC E. SRL, SC La F. SRL, SC G. SRL, SC H. SRL, C. şi A. şi, în consecinţă, a constatat că reclamantul este proprietarul imobilului înscris în CF nr. x Ghimbav, nr. cad. x; a obligat pârâţii să lase reclamantului în proprietate şi posesie imobilul sus menţionat; a dispus înscrierea în CF a dreptului de proprietate al reclamantului Oraşul Ghimbav cu titlu de drept construire; a obligat pârâţii 1 - 5 să plătească reclamantului suma de 1.467.216,78 RON, folos nerealizat; a respins cererea de arătare a titularului dreptului, formulată de C., pentru A.; a obligat pârâţii la cheltuieli de judecată către reclamant în sumă de 21.590 RON.

Prin Decizia civilă nr. 48 din 21 ianuarie 2015, Tribunalul Braşov a admis excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Braşov în soluţionarea cauzei în primă instanţă, invocată din oficiu, a admis apelurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtele C. şi SC La F. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 8142 din 14 mai 2013, pronunţată de Judecătoria Braşov, a anulat în tot procedura urmată şi hotărârea pronunţată, a constatat că Tribunalul Braşov, secţia I civilă este instanţa competentă să soluţioneze cauza dedusă judecăţii.

Hotărârea astfel pronunţată de către instanţa de apel a dobândit caracter irevocabil ca urmare a neexercitării împotriva ei a căii de atac instituite de lege.

Litigiul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Braşov, secţia I civilă sub nr. x/2015, la data de 26 iunie 2015.

Prin Sentinţa civilă nr. 159/S din 9 octombrie 2015, Tribunalul Braşov a respins, astfel cum a fost ulterior completată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi Oraşul Ghimbav, prin Primar; a admis în parte, astfel cum a fost ulterior completată şi precizată, cererea de chemare în judecată conexă, formulată de reclamantul Oraşul Ghimbav, prin Primar, în contradictoriu cu pârâţii SC E. SRL, SC La F. SRL, SC G. SRL, SC H. SRL, C. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov; a admis cererea de arătare a titularului dreptului formulată de pârâta C. faţă de intervenientul în interes propriu A.; a constatat că reclamantul Oraşul Ghimbav a dobândit prin lege dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF nr. x Ghimbav, sub nr. cad. x; a dispus înscrierea în evidenţele de carte funciară a dreptului de proprietate al părţii reclamante asupra imobilului mai sus identificat; a obligat pârâţii şi intervenientul în interes propriu să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul CF nr. x Ghimbav, sub nr. cad. x; a respins capătul de cerere referitor la instituirea în sarcina pârâţilor şi a intervenientului în interes propriu a obligaţiei de a achita reclamantului despăgubiri constând în plata contravalorii folosului nerealizat; a compensat între părţi cheltuielile de judecată.

În motivarea hotărârii s-a reţinut că, potrivit evidenţelor de carte funciară, imobilul înscris în CF nr. x Ghimbav, sub nr. topo x, a rezultat în urma dezmembrărilor succesive ale imobilului identificat prin nr. topo iniţial x, 575/2, 574/2, 509/2.

Acest din urmă imobil a avut destinaţia de teren în suprafaţă de 1.909 mp şi a trecut în proprietatea Statului Român cu titlu de expropriere, în vederea edificării pe acesta a unui bloc de locuinţe, la parterul căruia urmau a fi amenajate spaţii comerciale.

Ulterior realizării obiectivului de utilitate publică, s-a procedat la dezmembrarea imobilului în două loturi, ce au primit nr. topo. noi, respectiv în lotul identificat prin nr. topo x, 574/2, 575/2, având destinaţia de teren în suprafaţă de 1.219 mp, şi în lotul identificat prin nr. topo x, având destinaţia de teren şi bloc de locuinţe.

Apoi, acest imobil a fost dezmembrat în 33 de loturi, corespunzătoare apartamentelor cu destinaţia de locuinţe şi spaţiilor comerciale amenajate în incinta sa.

În urma realizării acestor operaţiuni juridice, imobilul cu destinaţia de spaţiu comercial a fost înscris în evidenţele de publicitate imobiliară sub nr. topo x, la rubrica titularul dreptului de proprietate fiind indicat Statul Român.

Atât A., cât şi Oraşul Ghimbav au susţinut că au calitatea de titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului de mai sus, prima invocând, drept modalitate de dobândire a dreptului de proprietate, existenţa în patrimoniul său a unui drept de superficie, "construirea" nefiind reglementată în niciun act normativ în acest sens, iar cea de a doua accesiunea imobiliară artificială şi legea.

Instanţa a reţinut că cererile deduse judecăţii au intrat sub incidenţa dispoziţiilor C. civ. din 1864, întrucât dreptul subiectiv invocat de către părţile reclamante este anterior datei intrării în vigoare a C. civ. din 2009, respectiv anterior datei de 1 octombrie 2011, conform art. 68 din Legea nr. 71/2011.

În acest sens, tribunalul a apreciat că demersul juridic al reclamantei A., ce se circumscrie sesizării instanţelor judecătoreşti cu o acţiune prin care solicită pronunţarea unei hotărâri prin care să se constituie un drept de superficie în favoarea sa, nu poate fi primit. Această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât finanţarea edificării unei construcţii ce se află în patrimoniul unei persoane fizice sau juridice nu poate naşte în patrimoniul celui care se pretinde finanţator decât un drept de creanţă, corespunzător valorii pe care susţine că a investit-o pentru realizarea imobilului.

Prin urmare, în cazul în care A. deţine dovezi care să ateste că a alocat din fondurile proprii sumele de bani necesare edificării imobilului cu destinaţia de spaţiu comercial în litigiu, ea va putea să solicite aceste sume a-i fi restituite, conform instituţiilor juridice reglementate de lege.

Or, în cadrul prezentului proces, partea nu a produs nicio probă în sensul celor mai sus redate, documentele pe care aceasta le-a remis vizând proiectul de realizare a spaţiilor comerciale de la subsolul blocului de locuinţe situat administrativ în oraşul Ghimbav, str. x, devizele emise de către proiectant, nu şi faptul plăţii, autorizaţiile de construire, respectiv autorizaţiile de organizare a şantierului.

Deşi reclamantul din cererea de chemare în judecată conexă, Oraşul Ghimbav, a invocat accesiunea imobiliară artificială ca modalitate de dobândire a dreptului de proprietate asupra imobilului cu destinaţia de spaţiu comercial în litigiu, reclamanta A. nu a înţeles să formuleze pretenţii rezultate din calitatea sa de constructor al acestui spaţiu, calitate pe care a susţinut că o are, conform art. 492 - 494 C. civ.

Tribunalul a mai constatat, în privinţa accesiunii, în conformitate cu art. 492 - 494 C. civ., că, în toate cazurile în care pe un imobil cu destinaţie de teren se ridică o construcţie în una dintre modalităţile prevăzute de lege, titularul dreptului de proprietate asupra terenului dobândeşte şi dreptul de proprietate asupra construcţiei, care este considerată, de către legiuitor, un accesoriu al bunului principal, care este terenul.

Or, spaţiul comercial în litigiu face parte din componenţa unui imobil cu destinaţia de bloc de locuinţe, edificat pe un teren ce a devenit proprietatea Statului Român pe temeiul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, astfel că, în conformitate cu prevederile legale indicate, a intrat în patrimoniul acestuia.

În cauza de faţă, nu a fost administrată nicio probă care să ateste că imobilul cu destinaţia de bloc de locuinţe, ce are în compunere şi spaţii în care se desfăşoară activităţi comerciale, bloc de locuinţe ce constituie un accesoriu al imobilului cu destinaţia de teren pe care a fost edificat, a fost construit din alte fonduri decât cele care provin de la bugetul de stat, susţinerea reclamantei A., că are calitatea de constructor al spaţiului comercial în litigiu, fiind lipsită de suport probatoriu.

Aşa fiind, tribunalul a apreciat că, în mod legal, în evidenţele de carte funciară Statul Român a fost indicat în calitate de titular al dreptului de proprietate al imobilului în litigiu, la momentul la care a fost efectuată această operaţiune de carte funciară.

Prima instanţă a reţinut, totodată, că, potrivit dispoziţiilor art. 644 - 645 C. civ., unul dintre modurile de dobândire a dreptului de proprietate este legea, care are incidenţă atunci când printr-un act normativ legiuitorul stabileşte calitatea de titular al dreptului real de proprietate în privinţa anumitor bunuri mobile şi imobile.

Un astfel de act normativ este Legea nr. 213/1998, privind bunurile proprietate publică, care, în art. 4, stabileşte că "domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unităţile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată", în timp ce art. 6 din acelaşi act normativ dispune că "fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat".

De asemenea, art. 36 din Legea nr. 18/1991 stipulează că "terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităţilor şi care sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, oraşelor sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26".

Drept consecinţă, tribunalul a constatat că, în conformitate cu prevederile legale de mai sus, bunul imobil în litigiu face parte, în virtutea legii, din categoria bunurilor care constituie obiectul dreptului de proprietate al reclamantului Oraşul Ghimbav.

Având în vedere această statuare, în raport cu dispoziţiile legale anterior indicate, coroborat cu cele ale art. 24 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, a constatat existenţa dreptului de proprietate al Oraşului Ghimbav asupra bunului imobil în litigiu şi a dispus intabularea în cartea funciară a acestui drept.

În calitatea sa de titular al dreptului de proprietate asupra bunului imobil astfel identificat, reclamantul este îndreptăţit să beneficieze de toate atributele acestui drept, respectiv posesie, folosinţă şi dispoziţie, astfel că a instituit, în sarcina părţilor adverse, care exercită în prezent atributele de folosinţă şi posesie asupra acestui bun, obligaţia să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie bunul asupra căruia poartă dreptul său de proprietate.

Referitor la cererea de chemare în judecată ce constituie obiectul dosarului conexat, privind instituirea în sarcina părţilor potrivnice a obligaţiei de dezdăunare a părţii reclamante cu suma de bani care reprezintă folosul nerealizat, tribunalul a considerat că este neîntemeiată, pentru considerentele ce succed.

Relativ la dispoziţiile art. 483 C. civ., instanţa a reţinut că, doar pe calea prezentei acţiuni, reclamantul Oraşul Ghimbav a solicitat instanţei de judecată să statueze asupra calităţii de proprietar al bunului imobil din litigiu, cu toate consecinţele juridice ce decurg din această statuare, inclusiv aceea de a realiza formalităţile de publicitate imobiliară şi de a institui în sarcina celor care exercită atributele de folosinţă şi posesie asupra acestui imobil obligaţia de a preda acest bun celui în favoarea căruia se va constata că există dreptul de proprietate.

Statuările pe care instanţa de judecată le-a realizat în sensul celor expuse anterior îşi vor produce efectele juridice la data rămânerii definitive a prezentei sentinţe, astfel că, numai în situaţia în care prezenta hotărâre judecătorească va dobândi calitatea de titlu executoriu şi va fi pusă în executare de bunăvoie de către părţile potrivnice, partea reclamantă poate să invoce producerea unui prejudiciu care se impune a fi reparat conform prevederilor legale indicate.

Pe de altă parte, pârâţii din cererea iniţială de chemare în judecată, ce constituie obiectul dosarului civil conexat - SC E. SRL, SC F. SRL, SC G. SRL, SC H. SRL şi C. - au folosit bunul imobil în litigiu în baza unor contracte de închiriere pe care le-au perfectat cu intervenientul în interes propriu - A., pe numele căruia chiar reclamantul Oraşul Ghimbav a emis decizii de impunere şi a încasat sumele de bani reprezentând impozit pe proprietate, atitudine care este de natură să ateste recunoaşterea de către această parte a împrejurării că acest bun figurează în documentele contabile ale uniunii ca făcând parte din activul său, urmând ca problema de drept a titularului dreptului de proprietate asupra acestui imobil să fie dezlegată printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

În cauză, reclamantul nu a contestat valabilitatea contractelor de închiriere în temeiul cărora părţile pârâte indicate au exercitat atributele posesiei şi folosinţei asupra spaţiului locativ în litigiu, astfel că nu se poate reţine că acestea au folosit cu rea-credinţă, până în prezent, acest spaţiu.

În legătură cu cererea de arătare a titularului dreptului care a fost promovată în cadrul dosarului conexat, tribunalul a constatat că aceasta îndeplineşte cerinţele instituite de art. 64 C. proc. civ.. Părţile pârâte din cererea introductivă care constituie obiectul dosarului conexat aveau, la data sesizării instanţei, calitatea de chiriaşi ai spaţiului în litigiu, calitate pe care au dobândit-o în baza contractelor de închiriere pe care le-au perfectat cu reclamanta din cererea iniţială - A., care, la rândul său, a invocat existenţa în patrimoniul său a dreptului de proprietate asupra acestui spaţiu, astfel că, în mod temeinic, titularul cererii supuse analizei a susţinut că problema titularului dreptului de proprietate asupra imobilului identificat se impune a fi soluţionată în contradictoriu cu aceasta.

Cât priveşte cheltuielile de judecată, tribunalul a apreciat că, în raport cu soluţiile pe care le-a pronunţat, au devenit incidente prevederile art. 276 C. proc. civ., în conformitate cu care a compensat între părţi cheltuielile pe care le-au efectuat în legătură cu prezentul proces.

Prin Decizia nr. 240/Ap din 16 februarie 2016, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, şi reclamantul (în dosarul conexat) Oraşul Ghimbav, prin Primar, împotriva Sentinţei civile nr. 159/S/2015, a Tribunalului Braşov; a admis, în parte, apelul declarat de reclamanta Uniunea Judeţeană a Cooperaţiei de Consum împotriva aceleaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins, în totalitate, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată şi completată, în dosarul conexat, formulată de reclamantul Oraşul Ghimbav, prin Primar, în contradictoriu cu pârâţii SC E. SRL, SC La F. SRL, SC G. SRL, SC H. SRL, C., Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, şi intervenienta Uniunea Judeţeană a Cooperaţiei de Consum; a păstrat, din sentinţă, dispoziţiile de respingere a cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta A., de admitere a cererii de arătare a titularului dreptului, de respingere a cererii reclamantului Oraşul Ghimbav, prin Primar, de obligare a pârâţilor şi intervenientei la plata contravalorii folosului nerealizat şi cea privind compensarea cheltuielilor de judecată şi a înlăturat restul dispoziţiilor; a respins restul pretenţiilor din apelul reclamantei A.; a obligat apelantul Oraşul Ghimbav, prin Primar, să plătească pârâtei C., suma de 2.000 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Prin Decizia civilă nr. 2032 din 26 octombrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de reclamanta A., de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, şi de pârâtul Oraşul Ghimbav, prin Primar, împotriva Deciziei nr. 240/Ap din 16 februarie 2016 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte a reţinut că instanţele au fost învestite cu soluţionarea acţiunilor conexate, având ca obiect:

1. - constatarea dreptului de proprietate al reclamantului Oraşul Ghimbav asupra imobilului înscris în CF nr. x, nr. topo x; - înscrierea dreptului de proprietate al acestui reclamant în CF; - obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul; - obligarea pârâţilor la plata lipsei de folosinţă.

Statul Român, ca titular al dreptului de proprietate înscris în CF, a invocat, prin Ministerul Finanţelor, lipsa calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor şi lipsa calităţii procesuale pasive, arătând că imobilul nu face parte din domeniul public al Statului Român, fiind în proprietatea Oraşului Ghimbav.

2. - constatarea dreptului de proprietate al reclamantei A. asupra construcţiei - spaţiu comercial, prin edificare; - rectificarea CF şi înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei, acţiune formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, ca titular al dreptului înscris în CF.

Statul Român a formulat întâmpinare, invocând lipsa calităţii procesuale pasive şi lipsa calităţii de reprezentant al Ministerului Finanţelor, arătând că titular al dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu este Oraşul Ghimbav.

În susţinerea acţiunii, în întregul său, reclamanta A., la primul termen de judecată, în faţa instanţei competente, a arătat că dreptul său asupra construcţiei a fost recunoscut prin Actul nr. 4439/1993, emis de D., şi încheierea din Dosarul notarial nr. x/1990, prin care s-a solicitat înscrierea sa ca titular al dreptului asupra imobilului construcţie la poziţia A+34 top x cu cota de 134/690 din părţile în uz şi că, numai dintr-o eroare a registratorului, s-a făcut înscrierea Statului Român.

Instanţa de recurs a apreciat că, de esenţa litigiului, în raport de temeiurile de fapt şi de drept invocate de fiecare parte, este stabilirea situaţiei de fapt privind: existenţa sau inexistenţa unei convenţii între proprietarul terenului la momentul edificării construcţiei şi beneficiarul construcţiei; statuarea asupra calităţii de beneficiar al construcţiei indiferent cine a realizat efectiv lucrările; cine a fost finanţatorul lucrărilor efectuate la spaţiul comercial în litigiu şi din ce fonduri.

Înalta Curte a mai constatat că existenţa sau inexistenţa unui acord al proprietarului terenului la momentul edificării construcţiei este esenţială în stabilirea bunei sau relei credinţe a beneficiarului spaţiului comercial şi, eventual, în statuarea asupra constituirii unui eventual drept de superficie sau de folosinţă asupra terenului. La data edificării construcţiei, terenul era în proprietate Statului Român, acesta fiind înscris în CF. Însă, după anul 1990, au fost adaptate mai multe acte normative cu consecinţe juridice asupra regimului juridic al bunurilor aflate în proprietatea statului, respectiv terenuri şi clădiri (în special cu destinaţie de locuinţe). Construcţiile cu destinaţie de locuinţe au fost înstrăinate către chiriaşi, vânzarea făcându-se prin unităţile specializate din cadrul Primăriilor, fiind înstrăinate şi cotele părţi din suprafeţele de teren aferente construcţiilor. În cauză, în urma vânzărilor de locuinţe din imobilul construcţie, au avut loc dezmembrări şi s-a cerut înscrierea acestora şi a drepturilor de proprietate în CF, înscriere care a fost încuviinţată, conform înscrisurilor anexate.

Or, instanţa de apel nu a analizat susţinerea reclamantei A. privind existenţa dreptului său în baza acestora dezmembrări şi recunoaşterea dreptului de către reclamantul Oraşul Ghimbav, nici eronata înscriere a dreptului statului asupra spaţiului comercial, care ar fi permis rectificarea CF în condiţiile art. 34 din Legea nr. 7/1996.

Înalta Curte a apreciat că este legală interpretarea instanţei de apel dată dispoziţiilor art. 4 şi 6 din Legea nr. 213/1998, în ce priveşte dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului de către reclamantul Oraşul Ghimbav, însă, aceasta nu a motivat în mod explicit de ce nu sunt incidente dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 18/1991.

Instanţa de casare a considerat că statuarea corectă şi legală asupra regimului juridic al terenului şi a titularului actual al dreptului de proprietate este de esenţa soluţionării litigiului, celelalte capete de cerere privind rectificarea CF, înscrierea în CF a drepturilor invocate de fiecare parte fiind accesorii celor două capete de cerere principale privind dreptul de proprietate asupra întregului imobil şi, respectiv, dreptul de proprietate asupra construcţiei în baza acordului titularului dreptului asupra terenului de la momentul edificării sau a legii.

A considerat, totodată, că, în speţă, în mod greşit a reţinut instanţa de apel că reclamanta A. nu a formulat cerere de rectificare a CF motivat de faptul că înscrierea nu este conformă cu Adresa nr. x/1993 a D. şi Încheierea nr. 9666 din 11 iunie 1993 a Notariatului de Stat Braşov. Or, o astfel de cerere a fost formulată la data de 2 octombrie 2015, în faţa tribunalului, ca instanţă competentă şi se impunea a fi analizată.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov sub nr. x/2015*.

Prin Decizia nr. 1113/A din 20 iunie 2017, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Oraşul Ghimbav, prin Primar, şi de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, pentru Statul Român, împotriva sentinţei civile nr. 159/09 octombrie 2015 a Tribunalului Braşov; a admis apelul declarat de A. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis acţiunea formulată şi precizată de către reclamanta-pârâtă A. şi, pe cale de consecinţă, a constatat calitatea de proprietar a acestei reclamante-pârâte asupra imobilului construcţie înscris în CF nr. x Ghimbav, sub nr. topo x, a dispus rectificarea CF nr. x Ghimbav, în sensul mai sus menţionat, şi a respins acţiunea formulată şi precizată de către pârâtul-reclamant Oraşul Ghimbav, prin Primar; a obligat pârâtul-reclamant Oraşul Ghimbav la plata sumei de 14.574,46 RON, cheltuieli de judecată efectuate în faţa instanţei de fond de către reclamanta-pârâtă A.; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate; a obligat apelantul Oraşul Ghimbav la plata sumei de 19.664,28 RON, cheltuieli de judecată efectuate de către apelanta A. în căile de atac.

În considerente, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Imobilul înscris în CF nr. x Ghimbav sub nr. topo x a fost proiectat în anul 1978, ca făcând parte dintr-un ansamblu de blocuri cu 185 apartamente şi dotări social-culturale, precum creşă cu 100 de locuri, parterul blocului 15 şi parterul comercial la blocul 19. Proiectul a fost actualizat succesiv pentru alinierea la actele normative ulterioare: Legea nr. 9/1980, Decretul - Lege nr. 199/1981, Decretul nr. 216/1981.

În cadrul acestui proiect întocmit de către Proiect Braşov a fost prevăzut ca beneficiar general I., iar pentru spaţiul comercial era indicat ca beneficiar A., aceasta apărând ca debitor în înscrisul "Recapitulaţie din devizul general pe beneficiari".

La momentul întocmirii proiectului, terenul pe care urma să fie amplasat ansamblul rezidenţial era proprietate particulară - livezi, urmând a fi expropriat (formele de expropriere urmând a fi întocmite prin grija beneficiarului).

Aşa cum rezultă din extrasele de CF, această expropriere s-a realizat în anul 1958, prin actul de expropriere nr. 112, exproprierea făcându-se în beneficiul Statului Român, care şi-a şi intabulat dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1.909 mp.

Ulterior ridicării construcţiilor, ansamblul rezidenţial fiind considerat de utilitate publică, s-a procedat la dezmembrarea imobilului în 2 noi suprafeţe, una dintre ele cu nr. topo x, având destinaţia teren şi bloc de locuinţe. Şi acest imobil a fost ulterior dezmembrat în 33 loturi, corespunzătoare apartamentelor cu destinaţia de locuinţă şi spaţiilor comerciale amenajate în incinta sa, imobilul ce face obiectul prezentului litigiu fiind intabulat sub nr. topo x, la rubrica titularul dreptului de proprietate fiind indicat Statul Român.

În ceea ce priveşte dreptul de proprietate asupra terenului, s-a constatat că, din momentul exproprierii şi, respectiv, al intabulării, acesta a revenit Statului Român; în baza legii - dispoziţiilor art. 4 şi 6 din Legea nr. 213/1998, dreptul de proprietate asupra terenului a trecut în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale - Oraşul Ghimbav.

Astfel, în situaţia în care susţinerile reclamantei A. sunt fondate, respectiv că aceasta are un drept de superficie asupra terenului şi un drept de proprietate asupra construcţiei, cum aceste drepturi au existat anterior preluării de către Oraşul Ghimbav, acesta din urmă nu putea primi mai mult decât avea antecesorul lui, Statul Român.

Referitor la dreptul de superficie, s-a apreciat că, în speţă, nu s-au invocat efectele legii sau ale prescripţiei achizitive, astfel că urmează a se analiza dacă există o convenţie în sensul constituirii unui drept de superficie între fostul proprietar al terenului, Statul Român, şi beneficiarul construcţiei, A.. O asemenea convenţie nu trebuie în mod obligatoriu să îmbrace forma scrisă, fiind suficientă existenţa acordului de voinţă.

S-a constatat şi faptul că dispoziţiile Legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, ale căror efecte generale interziceau constituirea unor drepturi de superficie, întrucât aceasta ar fi echivalat cu o înstrăinare, nu sunt aplicabile în cauză, deoarece dispoziţiile art. 21 lit. d) şi e) din Legea nr. 6/1970 permiteau atât transmiterea dreptului de folosinţă, cât şi atribuirea în proprietate, iar, conform art. 22 din acelaşi act normativ, statul, prin organele sale (...) sprijinea acţiunile cooperativelor de consum pentru construirea, prin mijloace financiare proprii (...) a unor edificii în mediul rural - la acel moment oraşul Ghimbav era "comuna suburbană Ghimbav".

Or, în situaţia de faţă, terenul a fost expropriat în scopul ridicării respectivelor construcţii, beneficiarul spaţiului comercial fiind reclamanta A., astfel încât nu se poate afirma că nu a existat consimţământul proprietarului terenului pentru ridicarea construcţiei.

Această construcţie a fost finanţată de A., cum rezultă din relaţiile furnizate de SC A. SA Braşov prin Adresa nr. x din 27 aprilie 2012, potrivit cărora A. a avut cotă parte de plată la imobil, coroborate cu extrasele din proiectul nr. 14535/B Spaţii comerciale bl. 19 CU Ghimbav II, Detalii de execuţie din anul 1978, ataşate la respectivele relaţii şi cu dispoziţiile de plată ale A. din 1980 - 1981 şi 1984, cu Adresa nr. x din 1 februarie 1984 către J., cu extrasul de plăţi şi cu note contabile pentru anul 1983.

Rezultă, prin urmare, că exproprierea în vederea ridicării ansamblului rezidenţial în discuţie, concomitent cu întocmirea proiectului în care beneficiar şi plătitor apărea şi A., urmată de plata construcţiei de către beneficiar şi predarea către acesta a spaţiului, dovedesc existenţa acordului de voinţă între proprietarul terenului de la acel moment, Statul Român, şi beneficiarul construcţiei, A., cu privire la constituirea dreptului de superficie.

Faptul că Statul Român dobândise terenul liber de sarcini, conform Decretului nr. 467/1979, este indiscutabil, dar, încă de la dobândire, acesta a avut în vedere edificarea în beneficiul A. a unei părţi a imobilului. De asemenea, faptul că scopul exproprierii era unul de interes public nu contrazice acest raţionament juridic, în condiţiile în care utilitatea publică în respectiva orânduire socialistă era recunoscută cooperativelor de consum prin dispoziţiile coroborate ale art. 1 - 4 din Legea nr. 6/1970. Împrejurarea că autorizaţia de construire a fost emisă în beneficiul K., iar beneficiarul general era I., nu neagă dreptul de proprietate al superficiarului, în condiţiile în care chiar succesorul acesteia, D., recunoaşte dreptul de proprietate al superficiarului.

Instanţa de apel a mai constatat că apărările reclamantului din acţiunea conexă, Oraşul Ghimbav, referitoare la existenţa unui drept de folosinţă temporară, sunt nefondate, dată fiind natura juridică a dreptului de superficie.

Astfel, chiar dacă el este considerat un drept perpetuu pentru că nu se stinge prin neîntrebuinţare, în esenţă el are aceeaşi durată ca şi durata de existenţă a construcţiei, dispariţia respectivei construcţii având drept consecinţă directă faptul că dreptul de superficie nu mai subzistă.

Rezultă, prin urmare, că această atribuire în folosinţă a terenului pe durata de viaţă a construcţiei recunoscută de către Oraşul Ghimbav reprezintă, în esenţă, chiar dreptul de superficie contestat. De altfel, anterior acestui litigiu, Consiliul Local Braşov, prin Primar, recunoscuse faptul că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu îi aparţine (Adresa nr. x din 11 iunie 1997).

Prin urmare, apelanta A. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu şi apelantul Oraşul Ghimbav nu are decât dreptul de proprietate asupra terenului, drept grevat de cel al proprietarului superficiar.

În ceea ce priveşte cererea reclamantei A., din 2 octombrie 2015, de rectificare a CF, motivat de faptul că înscrierea nu e conformă cu Adresa nr. x/1993 a D. şi Încheierea nr. 9666 din 11 iunie 1993 a Notariatului de Stat Braşov, instanţa de apel a constatat că terenul cuprinzând şi spaţiul în litigiu fusese înscris în CF nr. xa+4 sub nr. topo x, 575/2.

Ulterior, în baza Adresei nr. x/1993 a D. şi a desfăşurătorului anexă, imobilul de la A+1 a fost adus din CF nr. x Ghimbav în CF nr. x Ghimbav, cu teren intabulat în favoarea Statului Român şi, apoi, imobilul bloc înscris la a+1 s-a dezmembrat pe apartamentele componente, renotându-se la A+2-34, la A34 intabulându-se spaţiul comercial parter cu nr. topo x.

Or, în Adresa nr. x din 2 iunie 1993, D. indicase faptul că apartamentul 13 cu nr. topo x parter reprezintă spaţiul comercial UJCC, cu cotă de 126/600 din părţile de uz comun.

Notariatul de Stat Braşov - CF, prin Încheierea nr. 9666 din 11 iunie 1993 a admis cererea D. aşa cum fusese formulată de către aceasta, conform Adresei nr. x/1993.

Astfel, deşi pentru spaţiul comercial cu nr. topo x fusese indicat ca proprietar A. şi prin Încheierea nr. 9666 din 11 iunie 1993 a fost admisă cererea, notarea în CF s-a realizat greşit, pentru acest imobil fiind trecut ca proprietar Statul Român.

Ca atare, faţă de dispoziţiile art. 35 - 39 din Legea nr. 7/1996 şi de situaţiile anterior stabilite de către instanţă, cererea reclamantei a fost admisă.

În legătură cu acţiunea formulată şi precizată de către Oraşul Ghimbav, instanţa de apel a arătat că, din considerentele mai sus expuse, rezultă că dreptul de proprietate asupra imobilului aparţine A., astfel că el nu poate reveni unităţii administrativ-teritoriale, care nu putea primi de la Statul Român mai mult decât deţinea acesta. Cum dreptul de proprietate al Statului Român asupra terenului se suprapune cu dreptul proprietarului superficiar, dreptul Oraşului Ghimbav este grevat în acelaşi mod.

În cauză, Oraşul Ghimbav a invocat ca temei juridic al cererii sale accesiunea artificială întemeiată pe dispoziţiile art. 492 şi 494 C. civ.. Or, aceasta reprezintă o prezumţie, potrivit căreia orice construcţie (...) este prezumată a fi făcută de către proprietarul pământului până se dovedeşte din contră.

În situaţia de faţă, prezumţia a fost răsturnată, în sensul că s-a dovedit faptul că imobilul în litigiu a fost edificat urmare a finanţării din fondurile proprii ale A., iar, prin recunoaşterea dreptului de superficie în favoarea acesteia, dispoziţiile art. 494 C. civ. nu mai sunt aplicabile.

Rezultă, prin urmare, că atât cererea de constatare a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, cât şi cererile de obligare a pârâţilor la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a imobilului şi la plata lipsei de folosinţă sunt nefondate.

În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., a fost obligat Oraşul Ghimbav la plata sumei de 19.664,28 RON, cheltuieli de judecată către A. în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenţii Oraşul Ghimbav, prin Primar, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov.

În motivarea recursului, recurentul Oraşul Ghimbav, prin Primar, a arătat că instanţa de apel a acordat intimatei A. ceea ce nu a cerut, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, potrivit cererilor prin care A. a învestit instanţele de judecată, aceasta a solicitat să se constate calitatea sa de proprietar al construcţiei înscrise în CF nr. x Ghimbav nr. topo x prin edificare, iar nu să se constate vreun drept de superficie asupra terenului pe care este edificată construcţia amintită.

În cauză, însă, instanţa de apel a procedat la o extindere a cadrului procesual şi a stabilit, în rejudecare, în lipsa unei cereri exprese şi a unor dezbateri contradictorii, că A. are calitatea de superficiar.

Deşi realizează în considerentele deciziei o astfel de judecată de valoare, care aşază în patrimoniul A. atât dreptul de folosinţă asupra terenului, cât şi dreptul de proprietate asupra construcţiei edificate pe acest teren, instanţa de apel dispune înscrierea în CF doar a dreptului de proprietate asupra construcţiei, în condiţiile în care afirmă că "dreptul de proprietate asupra terenului a trecut în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale" - Oraşul Ghimbav.

Or, dacă dreptul de proprietate asupra terenului pe care este edificată construcţia aparţine în mod exclusiv Oraşului Ghimbav, atunci este evident că hotărârea instanţei, prin care s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate al A. asupra construcţiei din CF nr. x Ghimbav nr. topo x, nu poate fi executată. Această imposibilitate de executare este justificată de împrejurarea că terenul din CF nr. x Ghimbav nr. topo x nu este grevat de vreun drept de superficie al A. şi, deci, nu poate fi înscris dreptul de proprietate asupra unei construcţii în lipsa oricărui titlu asupra terenului, şi de faptul că imobilul cu indicator topografic unic 576/2/33, compus din teren şi construcţie, nu este dezmembrat în teren şi construcţie.

Recurentul Oraşul Ghimbav, prin Primar, a invocat faptul că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, de natură a atrage aplicarea prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, deşi instanţa de apel reţine dreptul de proprietate exclusivă al acestei părţi asupra terenului pe care este edificată construcţia în litigiu, respinge totuşi acţiunea Oraşului Ghimbav, prin care s-a solicitat să se constate dreptul de proprietate asupra terenului conform art. 4 şi 6 din Legea nr. 213/1998. Or, acest conflict între dispozitiv şi considerente nu poate fi înlăturat decât prin casarea hotărârii.

Recurentul Oraşul Ghimbav, prin Primar, a susţinut că, în cauză, instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, caz în care se impune modificarea deciziei recurate prin raportare la dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În speţă, voinţa expresă a A., starea de fapt şi de drept invocate de această parte au fost denaturate de către instanţa de apel, care a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului/faptului juridic dedus judecăţii. A. nu a pretins că ar fi titularul unui drept de superficie asupra terenului, ci doar că a dobândit dreptul de proprietate asupra unei construcţii prin edificare. De altfel, instanţa de casare a reţinut că A. invocă faptul juridic al construirii şi că acesta poate fi dovedit în condiţiile dreptului comun. De asemenea, a stabilit că existenţa sau inexistenţa unui acord al proprietarului terenului la momentul edificării construcţiei este esenţială în stabilirea bunei sau relei credinţe a beneficiarului spaţiului comercial, respectiv în statuarea asupra constituirii unui drept de superficie asupra terenului.

Prin urmare, în aceste condiţii, instanţa de apel trebuia să răspunsă cererii A. de a fi socotită ca proprietar al construcţiei în temeiul faptului juridic al construirii. Or, cu toate că reţine practica CEDO cu privire la imposibilitatea constituirii dreptului de superficie prin construire, instanţa de apel depăşeşte limitele sesizării şi constată existenţa sa prin convenţie. Şi în privinţa acestei zise convenţii, nescrise, greşeşte instanţa de apel. Aceasta, deşi observă în mod corect că terenul expropriat, pe care s-a realizat construcţia în litigiu, făcea parte din proprietatea publică a statului şi, deci, era interzis orice dezmembrământ, înlătură principiul consacrat prin Legea nr. 58/1974 şi Legea nr. 59/1974, susţinând că acesta suferă o derogare prin dispoziţiile art. 21 şi 22 din Legea nr. 6/1970. În speţă, principiul inadmisibilităţii dezmembrămintelor terenurilor din perimetrul construibil al localităţilor urbane sau rurale nu este înlăturat din dispoziţiile indicate (art. 21 lit. d) din Legea nr. 6/1970 se referă la terenuri date în folosinţă din fondul funciar al statului, iar art. 21 lit. e) din acelaşi act normativ priveşte transmiterea în proprietate sau repartizarea în folosinţa temporară de imobile din fondul de stat). Legea nr. 58/1974 are caracterul unei legi speciale, ea referindu-se la terenuri din perimetrul construibil al localităţilor, în timp ce Legea nr. 6/1970 are caracterul unei legi generale. Art. 22 din Legea nr. 6/1970 nu are în vedere vreo construcţie pe terenul statului.

Recurentul Oraşul Ghimbav, prin Primar, a mai învederat că, fiind dată cu încălcarea legii, decizia atacată este supusă motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, construcţia edificată pe terenul expropriat s-a realizat de către Statul Român prin intermediul unităţilor sale socialiste. Scopul construcţiei, în acord cu scopul exproprierii, era unul care viza interesul public, iar nu interesul particular al A.. Proprietatea cooperaţiei era o proprietate particulară, recunoscută de Statul Român, dar care nu se confundă cu proprietatea statului, aceasta din urmă fiind în relaţie directă cu scopul exproprierii.

Statul Român nu a atribuit în proprietate şi nu a repartizat cooperativei de consum în folosinţa temporară o parte din imobilul edificat pe terenul expropriat; nu există nicio dovadă a unei asemenea operaţiuni juridice. Art. 22 din Legea nr. 6/1970 nu prevedea un transfer de proprietate de la stat la cooperaţie, ci un transfer de folosinţă temporară; această normă reglementa posibilitatea ca Statul Român să sprijine acţiunile cooperativelor de consum pentru construirea prin mijloace financiare proprii a unor edificii în mediul rural.

În cauză, nu cooperaţia de consum a construit imobilul în litigiu şi nici nu a participat cu mijloace financiare proprii la această construcţie. Autorizaţia de construire a fost emisă pe numele K., unitate socialistă a statului, iar nu a cooperaţiei; din Memoriul general rezultă că beneficiar a fost I. - întreprinderea specializată a statului pentru gospodărire locativă. Chiar dacă în înscrisul intitulat "Recapitulaţie din devizul general pe beneficiari" apare şi UJCC, acesta nu face nicio dovadă în privinţa proprietăţii sau în privinţa celui ce a suportat cheltuielile de construire. Din devizul general, spaţiile ce fuseseră destinate comerţului, ca activitate, iar nu ca proprietate, au o pondere în totalul cheltuielilor. Această pondere, prin ea însăşi nu spune nimic despre contribuitor şi proprietar. În plus, întrucât autorizaţiile de construire au fost emise în anul 1982, nu au relevanţă dispoziţiile de plată depuse de A. şi care sunt datate în anul 1980. Mai mult decât atât, aceste dispoziţii de plată nu se referă la imobilul în litigiu, ci la întreaga activitate investiţională a A.. Din niciun înscris de la dosar nu rezultă cu certitudine implicarea financiară a A. în construirea parterului comercial. Toate menţiunile invocate ca aflându-se pe documentele epocii privitoare la construcţie şi care fac referire la A. nu confirmă dreptul de proprietate al acestei părţi şi atribuirea în folosinţă a parterului comercial. Totodată, cererea unui terţ - SC D. SA Braşov - de înscriere în CF a dreptului de proprietate al UJCC nu poate fundamenta un drept de proprietate veritabil, după cum nici adresa unui funcţionar al Primăriei Ghimbav.

Cât priveşte existenţa bunei-credinţe, Oraşul Ghimbav, prin Primar a menţionat că niciuna dintre persoanele juridice care au avut şi au în continuare folosinţa imobilului nu poate spune despre sine că este de bună credinţă.

În speţă, cei împotriva cărora s-a formulat cererea de faţă nu sunt posesori, ci simpli detentori precari. Separat de această calitate care-i scoate din sfera de protecţie a legii, aceste persoane nu pot invoca buna-credinţă, date fiind dispoziţiile art. 486 C. civ. Nici A. şi niciuna dintre societăţile comerciale pârâte nu au "posedat ca proprietar, în puterea unui titlu translativ de proprietate". A. nu indică niciun titlu translativ de proprietate, ci doar un prezumtiv drept de proprietate asupra unei construcţii edificate de altul cu banii săi, în timp ce ceilalţi pârâţi invocă contracte de închiriere, care, evident, nu pot fi socotite titluri translative de proprietate.

Or, potrivit art. 1853 C. civ., actele făcute sub nume precar, în calitate de locatar, nu constituie o posesie sub nume de proprietar. Posesiunea exercitată de A. asupra parterului comercial aflat în proprietatea oraşului Ghimbav, prin simpla îngăduinţă a proprietarului, nu constituie o posesie sub nume de proprietar. Nefiind de bună credinţă, pârâţii şi intervenientul principal trebuie să repare paguba cauzată. Simpla deţinere a bunului în temeiul unor acte juridice necontestate de proprietar nu-i scuteşte pe detentori de a plăti lipsa de folosinţă, altfel s-ar ajunge la o îmbogăţire fără just temei a detentorilor în dauna patrimoniului reclamantului.

În motivarea recursului, recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov a susţinut că instanţa de apel, în mod eronat, printr-o interpretare greşită a legii, a respins apelul declarat de această parte. A arătat că nu îşi însuşeşte decizia atacată în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a excepţiilor invocate, sens în care înţelege să reitereze în recurs excepţia lipsei calităţii Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al Statului Român, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice.

Cât priveşte prima excepţie, a învederat că, prin acţiunea introductivă, reclamanta nu a motivat sub niciun aspect, în fapt sau în drept, chemarea în judecată a Ministerului Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român.

Ministerul Finanţelor Publice reprezintă Statul Român în faţa instanţelor de judecată numai în anumite cazuri prevăzute de lege, or, în situaţia de fată, chiar dacă în cartea funciară apare ca proprietar Statul Român, nu este îndeplinită această cerinţă.

Legea nr. 213/1998, care reglementează domeniul public al statului, stabileşte faptul că, în litigiile care au ca obiect domeniul public, Statul Român este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice. După cum rezultă din anexa 1 la Legea nr. 213/1998, privind lista cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ teritoriale, imobilul în cauză nu face parte din proprietatea publică de interes naţional pentru a fi incidente prevederile menţionatului act normativ şi, astfel, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să justifice un interes.

Totodată, prevederile art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice stipulează că ministerul reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ.

Or, imobilul în cauză, aparţinând domeniului privat al statului, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 213/1998, Oraşul Ghimbav, prin Primar, reprezintă Statul Român. Conform art. 119 şi următoarele din Legea nr. 215/2001, Statul Român este reprezentat de unitatea sa administrativ-teritorială Oraşul Ghimbav prin Primar, iar nu de Ministerul Finanţelor Publice.

În legătură cu excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, recurentul a arătat că, prin art. 3 şi 4 din Legea nr. 213/1998, art. 4, 5, 6, 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, sunt prevăzute bunurile care aparţin domeniului public şi domeniului privat al statului şi unităţilor sale administrativ-teritoriale.

În vederea stabilirii regimului juridic al bunurilor aparţinând domeniului public şi domeniului privat al statului şi unităţilor sale administrativ-teritoriale este necesar a se reţine că, pentru bunurile prevăzute la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, conform art. 12 alin. (5) al legii, pe când, în cazul celorlalte bunuri, de organele stabilite de lege în acest scop, potrivit art. 223 C. civ. şi art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009.

În speţă, potrivit probatoriului cauzei, imobilul în litigiu nu face parte dintre din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele prevăzute la pct. I din anexa Legii nr. 213/1998, precum şi din alte bunuri de uz sau de interes public naţional, declarate ca atare prin lege, conform prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, pentru ca statul să fie reprezentat de către Ministerul Finanţelor Publice.

De altfel, imobilul nu face parte nici din domeniul privat al statului, întrucât bunurile aparţinând domeniului privat al statului sunt date în administrarea anumitor organe şi autorităţi prevăzute expres de lege (ministere, organe de specialitate ale administraţiei publice centrale sau locale, autorităţi publice centrale, etc.).

Ca atare, având în vedere că imobilul în litigiu nu constituie un bun de genul celor de mai sus, iar Oraşul Ghimbav, prin Primar, nu a declarat acest imobil ca fiind de uz sau interes public local, potrivit art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, rezultă că acesta se află în proprietatea privată a unităţii administrativ-teritoriale Oraşul Ghimbav, entitate care, potrivit Legii nr. 215/2001, are patrimoniu propriu şi capacitate juridică de a sta în justiţie.

În cauză, reclamantul trebuia să facă dovada că, în prezent, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice exercită un drept de proprietate publică asupra imobilului în litigiu, singura condiţie admisă pentru a se judeca în contradictoriu şi cu acest pârât, raportat la dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 213/1998.

Este irelevant faptul că în cartea funciară este intabulat Statul Român, întrucât în cauză a fost modificat regimul juridic al bunului în litigiu; astfel, înscrierea din cartea funciară cu privire la dreptul statului a devenit caducă, imobilul aparţinând, prin efectul legii, domeniului privat al unităţii administrativ-teritoriale Oraşul Ghimbav, chiar dacă aceasta nu şi-a înscris dreptul în cartea funciară în condiţiile legii; bunul imobil în litigiu ar fi trebuit să fie înscris în inventarul centralizat al bunurilor care alcătuiesc domeniul privat al entităţii juridice menţionate.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă C. a invocat excepţia nulităţii recursurilor declarate în cauză, susţinând, formal, că motivele dezvoltate nu se încadrează în prevederile art. 304 C. proc. civ.

Cât priveşte recursul formulat de recurentul-pârât-reclamant Oraşul Ghimbav, intimata-pârâtă a arătat, în esenţă, că instanţa de apel nu face referire, în dispozitivul hotărârii recurate, la vreun drept de superficie pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.. În cauză, instanţa de apel a avut în vedere prevederile art. 4 şi 6 din Legea nr. 213/1998, cu referire la terenul pe care este amplasată construcţia în litigiu, iar nu spaţiul comercial asupra căruia poartă prezentul proces. De altfel, potrivit art. 1 din Decretul nr. 244/1955, "terenurile proprietatea statului, aflate în administrarea comitetelor executive ale sfaturilor populare, necesare pentru construcţii unităţilor cooperatiste, pot fi transmise fără plată şi fără termen în folosinţa acestora". În speţă, Oraşul Ghimbav nu a probat dreptul de proprietate asupra construcţiei, pentru ca, ulterior, instanţa să admită acţiunea în revendicare. Intimata-pârâtă nu poate fi obligată la plata folosului nerealizat, întrucât a fost de bună-credinţă, a avut convingerea fermă că a perfectat contractul cu proprietarul spaţiului închiriat.

În legătură cu recursul exercitat de către recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, intimata-pârâtă a susţinut că proprietar tabular este Statul Român, sens în care hotărârea trebuie să îi fie opozabilă. În situaţia de faţă trebuie avute în vedere prevederile art. 3 şi 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998.

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul-pârât-reclamant Oraşul Ghimbav, solicitând admiterea căii de atac exercitate de această parte. A arătat că a recunoscut dreptul de proprietate al Oraşului Ghimbav asupra terenului şi spaţiului comercial în temeiul art. 4 şi 6 din Legea nr. 213/1998 şi art. 36 din Legea nr. 18/1991. În cauză, intimata-reclamantă-pârâtă nu dovedeşte, în condiţiile legii, respectiv în baza unei convenţii încheiate cu proprietarul terenului, Statul Român, dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiei în litigiu şi a dreptului de folosinţă asupra terenului, ambele concretizând dreptul real de superficie.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă-pârâtă A. a solicitat respingerea recursului promovat de recurentul-pârât-reclamant Oraşul Ghimbav, ca nefondat.

În esenţă, a învederat că instanţa de apel nu a lărgit cadrul procesual, ci a verificat numai dacă a existat un acord între proprietarul terenului şi proprietarul construcţiei la data edificării, caz în care a reţinut că dreptul de superficie poate fi constituit printr-o convenţie care nu este obligatoriu să îmbrace forma scrisă, fiind suficientă existenţa acordului de voinţă. Statul Român a transmis intimatei-reclamante-pârâte dreptul de folosinţă asupra terenului în baza art. 21 lit. d) şi e) şi art. 22 din Legea nr. 6/1970, în vigoare la data edificării.

A mai susţinut că Oraşul Ghimbav nu a învestit instanţa cu o cerere în constatarea dreptului său de proprietate asupra terenului, ci numai asupra construcţiei. Or, cererea pretins adresată instanţei de judecată ar fi trebuit să se judece în contradictoriu cu proprietarul tabular, dar, în situaţia de faţă, Oraşul Ghimbav nu a înţeles să cheme în judecată Statul Român. Chiar şi în situaţia în care Oraşul Ghimbav ar fi devenit "ope legis" proprietar asupra terenului aferent spaţiului comercial, acesta nu poate pretinde că a dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiei prin accesiune imobiliară, întrucât, din înscrisurile depuse în probaţiune, rezultă cu certitudine că A. este proprietarul construcţiei şi că edificarea s-a realizat cu acordul proprietarului terenului - Statul Român.

În şedinţa publică din 8 decembrie 2017, intimata-pârâtă C. a învederat că înţelege să susţină excepţia nulităţii recursului doar în ceea ce priveşte calea de atac formulată în cauză de către recurentul-pârât-reclamant Oraşul Ghimbav.

În recurs nu s-au administrat probe noi.

Cât priveşte excepţia nulităţii recursului declarat de recurentul-pârât-reclamant Oraşul Ghimbav, invocată de intimata-pârâtă C. prin întâmpinare, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Dispoziţiile art. 303 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar art. 3021 alin. (1) din acest act normativ sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de către recurent.

În ceea ce priveşte respectarea dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează, aşa cum s-a arătat, obligativitatea motivării recursului, se constată că recurentul-pârât-reclamant s-a conformat acestei exigenţe, în sensul că a invocat motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 6 - 9 C. proc. civ. şi a formulat critici concrete care se circumscriu acestor motive de recurs, cu referire la modalitatea de soluţionare a cererilor conexe deduse judecăţii.

În acest context, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului invocată în cauză.

Examinând, în continuare, decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu referire la recursul exercitat de către recurentul-pârât-reclamant Oraşul Ghimbav, prin Primar, Înalta Curte apreciază că acesta nu este fondat pentru argumentele ce succed:

Prin recursul promovat, recurentul-pârât-reclamant a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în sensul că modificarea hotărârii atacate se poate cere "dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut". A arătat că A. nu a învestit instanţa de judecată, prin cererile formulate, cu constatarea vreunui drept de superficie asupra terenului pe care este edificată construcţia.

Cât priveşte această critică, Înalta Curte reţine că, prin norma invocată, recurentul-pârât-reclamant face trimitere la situaţia în care, soluţionând pricina în fond, instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut.

În cazul de faţă, se constată că, prin Sentinţa civilă nr. 159 din 9 octombrie 2015, Tribunalul Braşov a respins, astfel cum a fost completată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A..

Ulterior, Decizia nr. 240 din 16 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă în apel, a fost casată prin Decizia nr. 2032 din 26 octombrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Instanţa de casare a reţinut, în considerente, că instanţa de judecată a fost învestită cu soluţionarea a două cereri conexe, în privinţa reclamantei A. fiind vorba, în principal, de acţiunea în constatarea dreptului de proprietate, prin edificare, asupra construcţiei - spaţiu comercial în litigiu în conformitate cu prevederile art. 111 C. proc. civ., acţiune admisibilă în principiu, întrucât existenţa dreptului este contestată de către Oraşul Ghimbav, reclamantul din cererea conexă, nu şi de Statul Român.

Totodată, instanţa de recurs a apreciat că, de esenţa litigiului, în raport de temeiurile de fapt şi de drept invocate de părţile în cauză, este stabilirea situaţiei de fapt privind existenţa sau inexistenţa unei convenţii între proprietarul terenului la momentul edificării construcţiei şi beneficiarul construcţiei, chestiune esenţială în stabilirea bunei sau relei credinţe a beneficiarului spaţiului comercial şi, eventual, cât priveşte statuarea asupra constituirii unui drept de superficie sau de folosinţă asupra terenului.

În aceste condiţii, în acord cu dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., instanţa de apel, în rejudecare, prin Decizia nr. 1113 din 20 iunie 2017, a admis apelul declarat de A. împotriva Sentinţei civile nr. 159 din 9 octombrie 2015 pronunţată de Tribunalul Braşov, a schimbat în parte hotărârea apelată, în sensul că a admis acţiunea formulată şi precizată de către reclamanta A. şi, drept consecinţă, a constatat calitatea de proprietar a acestei părţi asupra imobilului construcţie înscris în CF nr. x Ghimbav sub nr. topo x.

Curtea de Apel Braşov a reţinut că exproprierea în vederea edificării ansamblului rezidenţial la parterul căruia se află şi construcţia în litigiu, concomitent cu întocmirea proiectului în care beneficiar şi plătitor apare şi A., urmată de plata construcţiei de către beneficiar şi predarea către acesta a spaţiului, dovedeşte existenţa acordului de voinţă între proprietarul terenului de la acel moment - Statul Român şi beneficiarul construcţiei, cu privire la constituirea dreptului de superficie.

Instanţa de apel a mai reţinut că atribuirea în folosinţă a terenului pe durata de viaţă a construcţiei a fost recunoscută de către Oraşul Ghimbav, ceea ce reprezintă, în esenţă, chiar dreptul de superficie contestat. Apelanta A. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului construcţie, iar apelantul Oraşul Ghimbav nu are decât dreptul de proprietate asupra terenului (construit conform art. 4 şi 6 din Legea nr. 213/1998), drept gravat de cel al proprietarului superficiar.

Prin urmare, având în vedere prevederile art. 315 C. proc. civ., precum şi menţiunile din dispozitivul deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a verificat numai dacă a existat un acord între proprietarul terenului şi proprietarul construcţiei de la momentul edificării, aşadar a soluţionat cererea reclamantei A. în limitele învestirii, caz în care nu sunt aplicabile prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Împrejurarea că hotărârea instanţei de apel (prin care s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate al A. asupra construcţiei în litigiu, fără a se face vreo menţiune referitoare la titularul dreptului de folosinţă asupra terenului) nu poate fi executată, nu are relevanţă în ceea ce priveşte analiza efectuată în recurs din perspectiva art. 304 pct. 6 C. proc. civ. de altfel, interesul în invocarea unei astfel de apărări nu aparţine recurentului-pârât-reclamant Oraşul Ghimbav, ci, eventual, în condiţiile în care A. ar fi formulat recurs în cauză, proprietarului construcţiei în litigiu.

Recurentul-pârât-reclamant a susţinut în recurs şi faptul că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, de natură a atrage aplicarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ., date fiind cele reţinute în dispozitiv faţă de considerente. Astfel, deşi instanţa de apel constată în considerente că această parte este titulara dreptului de proprietate asupra terenului, totuşi respinge acţiunea prin care reclamantul din cererea conexă a solicitat să se constate dreptul său de proprietate asupra suprafeţei pe care este edificată construcţia - spaţiu comercial de la parterul bl. 19.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea hotărârii se poate cere când aceasta "cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

În speţă, cererea conexă formulată de reclamantul Oraşul Ghimbav, prin Primar, a privit constatarea dreptului de proprietate asupra spaţiului comercial de la parterul blocului înscris la A+34 sub nr. topo x, iar nu asupra terenului pe care este ridicată această construcţie. Reclamantul Oraşul Ghimbav a menţionat, în cererile formulate, că acest spaţiu este înscris în CF ca fiind proprietatea Statului Român, însă, prin efectul Legii nr. 213/1998, imobilul construcţie a intrat în domeniul privat al unităţii administrativ teritoriale Ghimbav .

Prin Sentinţa civilă nr. 159 din 9 octombrie 2015, Tribunalul Braşov a constatat că reclamantul Oraşul Ghimbav a dobândit prin lege dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF nr. x Ghimbav sub nr. topo x, cu referire la spaţiul comercial în litigiu, iar nu în ceea ce priveşte terenul pe care este edificată această construcţie.

Exercitând calea de atac a apelului, reclamantul Oraşul Ghimbav nu a contestat soluţia instanţei de fond sub aspectul nepronunţării asupra unei eventuale cereri de constatare a dreptului de proprietate asupra terenului, sens în care hotărârea instanţei de apel, ulterior a instanţei de recurs, a vizat doar stabilirea regimului juridic al construcţiei pretins edificate de A.

Drept consecinţă, prin Decizia nr. 1113 din 20 iunie 2017, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, analizând pe fond acţiunea formulată şi precizată de către Oraşul Ghimbav, a respins-o, reţinând că proprietarul construcţiei în litigiu este A.

Faţă de considerentele expuse anterior, Înalta Curte apreciază că hotărârea recurată nu cuprinde motive contradictorii, instanţa de apel pronunţându-se în cauză în limitele învestirii sale, asupra obiectului dedus judecăţii - constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra spaţiului comercial înscris în CF nr. x Ghimbav sub nr. topo x.

Recurentul-pârât-reclamant Oraşul Ghimbav a arătat, totodată, că decizia instanţei de apel este dată cu interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, situaţie în care sunt incidente prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că prin motivul de recurs prevăzut de textul menţionat se poate invoca încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Pentru a fi incident acest motiv de recurs este necesar ca "interpretarea greşită" făcută de instanţă să vizeze un act juridic, iar nu un fapt juridic ori limitele deduse judecăţii, respectiv interpretarea probelor administrate. Ca atare, pentru a verifica în ce măsură se aplică dispoziţiile de mai sus, trebuie stabilită modalitatea în care judecătorii fondului au apreciat asupra clauzelor convenţiei în cauză, au făcut distincţie între clauzele clare şi cele obscure inserate în cuprinsul acesteia, fără a trece dincolo de intenţia părţilor, dând actului o altă calificare decât aceea pe care ele au avut-o în vedere.

În opinia recurentului-pârât-reclamant, analiza poartă, din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ., asupra valabilităţii convenţiei cât priveşte constituirea dreptului de superficie, iar nu asupra calificării naturii juridice a acordului exprimat de către proprietarul terenului.

Or, în aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că ipoteza susţinută de către recurentul-pârât-reclamant poate fi cenzurată, în această fază procesuală, prin prisma art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la interpretarea şi aplicarea prevederilor Legii nr. 6/1970.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, prin decizia de casare, instanţa de trimitere avea a analiza existenţa sau inexistenţa unei convenţii între proprietarul terenului la momentul edificării construcţiei şi beneficiarul construcţiei, precum şi eventuala statuare asupra calităţii de beneficiar al construcţiei indiferent cine a realizat efectiv lucrările, cine a fost finanţatorul lucrărilor efectuate la spaţiul comercial în litigiu şi din ce fonduri.

În speţă, instanţa de apel, în rejudecare, a recunoscut în favoarea reclamantei A. existenţa unui drept de proprietate asupra construcţiei, această parte fiind plătitorul şi beneficiarul spaţiului comercial în litigiu, edificat cu acordul proprietarului terenului de la cel moment, Statul Român.

În cauză, exproprierea a fost realizată de către stat pentru asigurarea spaţiului locativ în comuna suburbană Ghimbav (la data edificării construcţiei, Oraşul Ghimbav era "comuna suburbană Ghimbav"), în vederea construirii unui subansamblu de blocuri, în parte cu spaţiu comercial.

Aşa cum rezultă din extrasele de CF (situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, necontestată de părţi), această expropriere s-a realizat anterior edificării construcţiei, în beneficiul Statului Român, care şi-a şi intabulat dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1.909 mp.

Ca atare, în situaţia de faţă, terenul a fost expropriat în scopul ridicării subansamblului de blocuri, în parte cu spaţiu comercial, beneficiarul spaţiului comercial fiind reclamanta A., astfel încât nu se poate afirma că nu a existat consimţământul proprietarului terenului pentru ridicarea construcţiei.

În acest sens sunt şi dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 6/1970 cu privire la organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum, norme care reglementează posibilitatea atribuirii dreptului de folosinţă asupra terenurilor către organizaţiile cooperaţiei de consum, precum şi pe cea a construirii, prin mijloace financiare proprii ale cooperaţiei de consum şi cu contribuţia membrilor cooperatori, a unor edificii în mediul rural, aspecte de drept deduse judecăţii în litigiul pendinte.

Astfel, potrivit art. 21 lit. d) din Legea nr. 6/1970 din acelaşi act normativ, "Statul sprijină organizaţiile cooperaţiei de consum în realizarea obiectivelor lor, prin: (...) d) atribuirea de terenuri în folosinţa din fondul funciar al statului".

Conform art. 22 din Legea nr. 6/1970, Statul (...) "sprijină acţiunile cooperativelor de consum pentru construirea, prin mijloace financiare proprii ale cooperaţiei de consum şi cu contribuţia membrilor cooperatori, a unor edificii în mediul rural".

În prezenta cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile înscrise în Legile nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, ale căror efecte generale interziceau constituirea unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, aceasta întrucât, conform art. 30 - 32 din Legea nr. 58/1974, respectiv art. 44 - 47 din Legea nr. 59/1974, prin aceste prevederi legale este reglementată dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităţilor urbane şi rurale, nu situaţia edificării unei construcţii pe terenul aparţinând Statului Român.

Înalta Curte mai reţine că, într-adevăr, la momentul edificării construcţiei terenul făcea parte din proprietatea socialistă de stat, având un regim juridic aparte, însă, ulterior, după anul 1990, aşadar şi la momentul formulării cererii de chemare în judecată, au fost adoptate mai multe acte normative cu consecinţe juridice asupra regimului juridic al bunurilor aflate în proprietatea statului, inclusiv asupra construcţiilor. Chiar terenul pe care este edificată construcţia a intrat în proprietatea privată a recurentului-pârât-reclamant de faţă, în temeiul Legii nr. 213/1998, împrejurare necontestată de către A.

Or, în atare condiţii, orice referire la proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia excede analizei prezentului recurs, aplicarea noţiunilor în cauză putând fi cenzurată doar situaţiilor intervenite după adoptarea Constituţiei din 1991.

Recurentul-pârât-reclamant a mai susţinut, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost dată cu încălcarea legii, întrucât construcţia edificată pe terenul expropriat s-a realizat de către Statul Român, prin intermediul unităţilor sale socialiste, iar scopul construcţiei, în acord cu scopul exproprierii, era unul care viza interesul public, iar nu interesul particular al A.. Prin urmare, proprietatea cooperaţiei era o proprietate particulară, recunoscută de Statul Român, dar care nu se confundă cu proprietatea statului, aceasta din urmă fiind în relaţie directă cu scopul exproprierii.

A învederat că Statul Român nu a atribuit în proprietate şi nu a repartizat cooperativei de consum în folosinţa temporară o parte din imobilul edificat pe terenul expropriat, astfel că nu există nicio dovadă a unei asemenea operaţiuni juridice, iar art. 22 din Legea nr. 6/1970 nu prevedea un transfer de proprietate de la stat la cooperaţie, ci un transfer de folosinţă temporară; această normă reglementa posibilitatea ca Statul Român să sprijine acţiunile cooperativelor de consum pentru construirea prin mijloace financiare proprii a unor edificii în mediul rural.

În cauză, aşa cum rezultă din probele administrate, nu cooperaţia de consum a construit imobilul în litigiu şi nici nu a participat cu mijloace financiare proprii la această construcţie.

În ceea ce priveşte critica legată de titularul construcţiei în litigiu, Înalta Curte apreciază că recurentul-pârât-reclamant se raportează în susţinerile sale la conţinutul probelor administrate, în acest sens fiind dezvoltate motive de netemeinicie ale hotărârii recurate, aspect incompatibil cu structura actuală a recursului în reglementarea dată de dispoziţiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Relativ la celelalte aspecte invocate, privind incidenţa normelor care se referă la organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum, Înalta Curte reţine că, anterior, a procedat la analiza legalităţii deciziei recurate prin raportare la dispoziţiile din Legea nr. 6/1970 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., caz în care nu se mai impune reluarea argumentelor deja prezentate.

Mai mult, constată că, în cauză, instanţa de apel nu a arătat, în considerente, că Statul Român a atribuit în proprietate şi a repartizat A. în folosinţă temporară o parte din imobilul edificat pe terenul expropriat pentru a cenzura legalitatea acestui raţionament juridic prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile în materie.

Înalta Curte mai reţine că instanţa de apel nu a analizat pe fond cererea privind plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului în litigiu, formulată de recurentul-pârât-reclamant, aceasta întrucât a considerat, în mod legal, că intimata-reclamantă-pârâtă A. este beneficiarul construcţiei edificate pe terenul care aparţinea Statului Român la momentul ridicării construcţiei.

Curtea a constatat că prezumţia instituită de dispoziţiile art. 492 şi 494 C. civ. a fost răsturnată, în sensul că s-a dovedit faptul că imobilul în litigiu a fost edificat urmare a finanţării din fondurile proprii ale A., iar, prin recunoaşterea dreptului de superficie în favoarea acestuia, normele invocate nu mai sunt aplicabile. Rezultă, prin urmare, că atât cererea de constatare a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, cât şi cererile de obligare a pârâţilor la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a imobilului şi la plata lipsei de folosinţă sunt nefondate.

În atare condiţii, verificarea legalităţii deciziei recurate prin raportare la prevederile art. 1853 C. civ. nu se mai impune în lipsa unui raţionament juridic de analizat, care să vizeze existenţa bunei sau relei credinţe a părţilor pârâte şi, drept consecinţă, existenţa obligaţiei de plată a contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului în litigiu.

Cum, în cauză, recurentul-pârât-reclamant nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra spaţiului comercial în litigiu, acesta nu poate solicita pârâţilor şi intervenientul principal să repare paguba cauzată, în calitatea lor de detentori precari ai imobilului în cauză.

Prin recursul formulat, recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov a contestat soluţia dată excepţiei lipsei calităţii Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al Statului Român, prin raportare la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, în vigoare la data introducerii acţiunii, "Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop".

În sensul acestei reglementări, dacă legea nu stabileşte alte organe care să reprezinte statul, când acesta participă în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii, reprezentarea este asigurată de Ministerul Finanţelor Publice.

Înalta Curte reţine că, în cauză, conform extrasului de carte funciară nr. x Ghimbav, s-a probat faptul că dreptul de proprietate asupra imobilului înscris sub nr. topo x este intabulat în favoarea statului şi, prin urmare, acesta este subiect titular de drepturi şi obligaţii civile.

În speţă, calitatea de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice, care rezultă din lege, nu poate fi contestată, cât timp nu s-a făcut dovada că un alt organ ar avea această calitate, astfel că excepţia a fost respinsă legal.

În legătură cu excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte apreciază că trebuie avută în vedere prezumţia instituită prin înscrierea în cartea funciară a dreptului real în favoarea Statului Român, care are caracter relativ şi poate fi răsturnată prin dovada contrară.

Prin urmare, era necesar ca, la data învestirii instanţei cu judecarea acţiunii în rectificare de carte funciară, pârâtul să aibă calitatea de titular al dreptului de proprietate înscris în cartea funciară, pentru a putea fi chemat în judecată. Evidenţele de publicitate imobiliară denotă faptul că Statul Român este titularul tabular şi, cum prezenta acţiune tinde la rectificarea acestora, a fost justificată, în speţă, identitatea între calitatea de pârât şi cea de titular al obligaţiilor civile.

Susţinerea recurentului-pârât, în sensul că legitimarea procesuală pasivă o are Oraşul Ghimbav, prin Primar, nu are niciun suport, astfel cum s-a reţinut şi de către instanţele anterioare, la dosar nefiind depus vreun înscris/extras de carte funciară, din care să rezulte că imobilul se află în patrimoniul acestui pârât.

Invocarea ulterioară a prevederilor Legii nr. 215/2001 ori ale Legii nr. 213/1998 în dovedirea dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, pentru a justifica calitatea procesuală pasivă a Oraşului Ghimbav, prin Primar, nu este suficientă pentru a înlătura calitatea de parte în cauză a Statului Român, în raport de limitele deduse judecăţii prin cererile conexe, respectiv soluţia pronunţată de instanţa de apel.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurentul-pârât Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov nu este fondat, în ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În speţă, intimata-pârâtă C. a făcut dovada cheltuielilor de judecată efectuate, în cuantum de 8.000 RON, astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar recurs.

Întrucât recurenţii au căzut în pretenţii, căile de atac exercitate de către pârâtul-reclamant Oraşul Ghimbav prin Primar, respectiv pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov fiind respinse de instanţa de recurs, şi având în vedere dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte îi va obliga pe aceştia la plata sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C., reduse proporţional cu valoarea pricinii şi munca îndeplinită de avocatul părţii în cauză.

Prin concluziile puse după închiderea dezbaterilor asupra fondului, intimata A. a solicitat obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată suportate de această parte în primul ciclu procesual, în fond, apel şi recurs.

Înalta Curte va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimata A., întrucât această parte nu a înţeles, în măsura în care aceste pretenţii au fost adresate instanţelor de judecată care au soluţionat pricina în fazele procesuale anterioare şi au rămas nesoluţionate, să conteste, sub acest aspect, hotărârea recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului formulat de recurentul-pârât-reclamant Oraşul Ghimbav, invocată de intimata-pârâtă C..

Respinge recursurile formulate de recurentul-pârât Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, şi de recurentul-pârât-reclamant Oraşul Ghimbav, prin Primar, împotriva Deciziei civile nr. 1113/A din 20 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, ca nefondate.

Obligă pe recurentul-pârât Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, şi pe recurentul-pârât-reclamant Oraşul Ghimbav, prin Primar, la plata sumei de 4.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă C., reduse conform dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimata-reclamantă A..

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 decembrie 2017.

Procesat de GGC - LM