Delictual civil liability for moral damages arising from fiscal administrative acts and insolvency proceedings

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 4 aprilie 2011, sub nr. x/2011, precizată la dosar, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu şi Administraţia Finanţelor Publice Sibiu, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, instituţiile pârâte să fie obligate să-i plătească, în solidar, suma de 1.500.000 RON cu titlu de daune morale, precum şi cheltuieli de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 341 din 18 februarie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Sibiu şi Administraţia Finanţelor Publice a municipiului Sibiu şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâţii, în solidar, la plata sumei de 200.000 RON cu titlu de daune morale către reclamant. A respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut, în esenţă, îndeplinirea în cauză a condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, sens în care, a apreciat, în privinţa faptei ilicite, că aceasta constă în: emiterea Procesului-verbal nr. x din 3 aprilie 1997 de către reprezentanţii Administraţiei Finanţelor Publice a Municipiului Sibiu şi a actelor administrative ulterioare de către DGFP Sibiu şi Ministerul Finanţelor Publice, acte administrative anulate prin hotărârile judecătoreşti depuse la dosar; declaraţia de creanţă nr. 164183 din 5 august 2002, înaintată de Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului Sibiu către Tribunalul Sibiu, prin care aceasta s-a înscris în tabloul creditorilor societăţii SC B. SRL cu suma de 193.145.250 RON, cu toate că pretinsa debitoare nu datora creanţa respectivă şi nici nu se afla în stare de insolvenţă; atitudinea pârâtelor privind refuzul de rambursare a sumelor neplătite, reclamantul fiind nevoit să recurgă la serviciile executorului judecătoresc, cât şi atitudinea procesuală a instituţiilor de control financiar care au pretins compensarea cu o creanţă net inferioară sumei reţinute în mod nedatorat, toate acestea fiind cauzatoare şi de prejudicii morale în condiţiile în care întreaga creanţă nu era datorată; demersurile administrative şi judiciare întreprinse de instituţiile publice pârâte după data de 10 decembrie 2001, prin care au zădărnicit eforturile reclamantului de recuperare a sumelor datorate până în 2006, şi chiar până în anul 2009, astfel cum au rezultat din actele dosarului. S-a considerat ca fiind dovedit şi prejudiciul moral reclamat prin conduita autorităţilor pârâte, precum şi raportul de cauzalitate dintre faptele ilicite şi prejudiciul suferit de reclamant.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul A. şi pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov.

Prin Decizia civilă nr. 179/A din 30 aprilie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva Sentinţei civile nr. 341 din 18 februarie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă; a admis apelurile declarate de apelanţii-pârâţi Ministerul Finanţelor Publice, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov împotriva Sentinţei civile nr. 341 din 18 februarie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă; a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea, ca neîntemeiată, şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a formulat recurs.

Prin Decizia civilă nr. 2889 din 28 octombrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 179A din 30 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Pentru a decide astfel, instanţa de casare a reţinut, în esenţă, că reclamantul a formulat o acţiune în pretenţii, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, solicitând obligarea pârâţilor la plata de daune morale întrucât toate acţiunile abuzive şi litigiile provocate de reprezentanţii instituţiilor pârâte i-au afectat starea de sănătate, situaţia familială, situaţia firmei în care acesta avea calitatea de asociat unic şi administrator, precum şi dreptul la imagine, onoare şi demnitate. În raport de aspectele invocate, s-a stabilit că acţiunea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, în temeiul dispoziţiilor art. 15 lit. f1) din Legea nr. 146/1997.

Ţinând cont că în calea de atac a apelului au fost formulate critici de către reclamant şi de către pârâţi, pentru soluţionarea unitară a cauzei, în vederea respectării principiilor contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, s-a apreciat că se impune casarea deciziei atacate şi trimiterea pricinii spre rejudecare instanţei de apel.

În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 92A din 24 februarie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamantul A. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva Sentinţei civile nr. 341 din 18 februarie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă. A admis apelul formulat de apelantele-pârâte Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov împotriva Sentinţei civile nr. 341 din 18 februarie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că suma la plata căreia au fost obligaţi pârâţii este de 2.000 RON, în solidar. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

Această din urmă decizie a fost atacată cu recurs de către reclamantul A., de pârâţii Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi Ministerul Finanţelor Publice.

Prin Decizia nr. 897 din 14 aprilie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâţii Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 92A din 24 februarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeaşi instanţă.

Pentru a decide astfel, instanţa de casare a reţinut nemotivarea hotărârii recurate (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) sub mai multe aspecte: instanţa de apel nu s-a pronunţat pe motivul de apel referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice; decizia atacată este contradictorie în ceea ce priveşte soluţia dată apelurilor pârâţilor, în sensul că, deşi s-a reţinut identitatea motivelor de apel formulate de aceştia cu privire la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale şi la cuantificarea daunelor morale, precum şi aceleaşi considerente în soluţionarea apelurilor acestor părţi, s-a apreciat că se impune respingerea apelului formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi admiterea apelului pârâtelor Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov.

După casare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 29 iunie 2016, sub nr. x/2011.

În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 771A din 10 noiembrie 2016, a admis apelurile declarate de apelanţii-pârâţi Ministerul Finanţelor Publice, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov împotriva Sentinţei civile nr. 341 din 18 februarie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă. A schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea, ca neîntemeiată. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei. A respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

În motivarea hotărârii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

Critica referitoare la excepţia necompetenţei materiale a primei instanţe, invocată de apelantul-pârât Ministerul Finanţelor Publice, este vădit nefondată. Contrar susţinerilor apelatului, raportul juridic dedus judecăţii nu intră sub incidenţa Legii nr. 554/2004, spre a atrage competenţa instanţei de contencios administrativ, ci este unul civil, fundamentat de parte pe prevederile art. 998 - 999 din C. civ. de la 1864 (act normativ incident în raport de momentul producerii faptelor ilicite acuzate), o atare calificare a demersului judiciar al reclamantului fiind deja dată în speţă şi în recurs, prin Decizia civilă nr. 2889 din 28 octombrie 2014, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a statuat asupra acestei chestiuni, arătând că reclamantul a formulat "o acţiune în pretenţii întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, solicitând obligarea pârâţilor la daune morale, întrucât toate acţiunile abuzive şi litigiile provocate de reprezentanţii instituţiilor pârâte i-au afectat starea de sănătate, situaţia familială şi situaţia firmei în care avea calitatea de asociat unic şi administrator precum şi dreptul la imagine, onoare şi demnitate".

De asemenea, raportat la concluzia privitoare la natura civilă a raportului de drept care face obiectul cauzei deduse judecăţii, nu se poate aprecia că acţiunea în răspundere civilă delictuală promovată de reclamant ar fi inadmisibilă, astfel cum susţin ambii apelanţi-pârâţi având în vedere prevederile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, ca act normativ special incident în materia raporturilor de drept procesual fiscal.

Instanţa de apel a reţinut că aspectul pus în discuţie de apelanţii-pârâţi nu poate determina calificarea acţiunii în pretenţii formulată de reclamant ca inadmisibilă, procesual ori material, câtă vreme temeiul de drept al pretenţiilor este reprezentat, aşa cum s-a arătat, de dreptul comun în materie, iar repararea pretinsei pagube nu se face, deci, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, susţinerile apelanţilor-pârâţi privind încălcarea principiului specialia generalibus derogant sau a regulii electa una via fiind neîntemeiate.

În ceea ce priveşte criticile apelanţilor-pârâţi referitoare la legitimarea procesuală a părţilor, s-a constatat că apelantul-pârât Ministerul Finanţelor Publice a reiterat, în apel, excepţia lipsei calităţii procesuale active, criticând totodată şi împrejurarea că tribunalul nu şi-ar fi motivat soluţia de respingere a acestei excepţii procesuale.

Referitor la acest prim aspect, al nemotivării soluţiei adoptate de tribunal, curtea de apel a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost soluţionată motivat la termenul de la data de 16.10.2014, motivele pentru care tribunalul a considerat că este neîntemeiată fiind menţionate în cuprinsul încheierii de şedinţă de la acel termen, prima instanţă referindu-se cu acea ocazie la natura pretenţiilor solicitate de reclamant şi la susţinerile acestuia, în sensul că actele şi faptele pârâtelor i-au provocat prejudicii morale, faţă de care s-a apreciat că este justificată calitatea procesuală activă a reclamantului.

În ceea ce priveşte chestiunea identificării persoanei vizate de actele/faptele pretins cauzatoare de prejudicii, respectiv a stabilirii împrejurării dacă aceste acte sau fapte au fost de natură să aducă un prejudiciu şi în patrimoniul reclamantului, instanţa de apel a constatat că examinarea acestor împrejurări de fapt implică, inevitabil, şi o analiză a fondului pretenţiilor solicitate, fiind chemată, de altfel, să verifice îndeplinirea tuturor condiţiilor în care se poate antrena răspunderea civilă delictuală.

În raport de obiectul prezentului litigiu, legitimarea procesuală activă a celui ce solicită despăgubiri pentru acoperirea unui prejudiciu cauzat printr-un delict civil presupune stabilirea identităţii între persoana reclamantului şi cea în patrimoniul căreia se pretinde că s-a produs prejudiciul a cărui reparare se solicită, fiind îndeajuns pentru stabilirea calităţii procesuale a reclamantului că prin acţiune se susţine că prejudiciul moral constă în suferinţele morale produse acestuia prin atitudinea şi actele abuzive ale pârâţilor şi, după caz, de consecinţele acestor fapte, cum ar fi falimentul societăţii comerciale la care era asociat şi administrator, soluţia primei instanţe, de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active fiind corectă.

De asemenea, soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice este corectă, ţinând seama că prin cererea dedusă judecăţii se susţine că prejudiciul moral a fost produs inclusiv prin aceea că persoanele juridice chemate în judecată au fost vinovate de declanşarea unor procese sau au fost părţi în procesele vizând actele administrativ-fiscale, invocându-se totodată neexecutarea unor hotărâri judecătoreşti conform cărora şi Ministerul Finanţelor Publice avea calitatea de debitor, neimplicarea în concret a acestui pârât în anumite acte pe care reclamantul le consideră abuzive rămânând, prin urmare, doar un aspect al stabilirii netemeiniciei pretenţiilor afirmate, fără legătură cu cadrul procesual subiectiv.

Critica referitoare la intervenirea prescripţiei dreptului la acţiune, susţinută de apelanta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, este nefondată, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune fiind corect respinsă de către tribunal, prin raportare la dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 156/1958.

Având în vedere criticile comune formulate de apelanţii-pârâţi cu referire la fondul cauzei, vizând atât neîndeplinirea în speţă a condiţiilor răspunderii civile delictuale, cât şi aspectul cuantificării daunelor morale acordate de tribunal, aceste din urmă aspecte formând obiect de critică şi în apelul formulat de reclamant, curtea de apel a răspuns acestora prin considerentele comune ce succed.

Prin raportare la situaţia de fapt, stabilită pe baza probelor administrate, şi reţinând că fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, a fost definită în doctrină ca reprezentând o faptă de încălcare a unor norme ale dreptului obiectiv prin care se cauzează prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane, văzând, totodată, celelalte elemente care permit caracterizarea unei fapte ilicite ca reprezentând un delict civil, precum şi condiţiile în care poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a persoanelor juridice, instanţa de apel a constatat că nu sunt îndeplinite în cauză cerinţele deduse din dispoziţiile art. 998 - 999 din C. civ. de la 1864, texte incidente în cauză raportat la data săvârşirii pretinselor fapte prejudiciabile.

Curtea de apel a reţinut că apelantul-reclamant a susţinut că răspunderea civilă delictuală ar trebui angajată pentru atitudinea autorităţilor fiscale în ansamblu, manifestată prin emiterea unor acte administrative ilegale şi efectuarea unor controale repetate ori prin demersuri judiciare ce nu se justificau şi care au fost de natură a-i aduce anumite suferinţe psihice.

Conduita ilicită a intimaţilor-pârâţi s-ar fi concretizat, conform propriilor susţineri ale reclamantului, astfel cum au fost reiterate prin cererea de apel, în întocmirea Procesului-verbal nr. x din 3 aprilie 1997 privind activitatea desfăşurată de SC B. SRL şi nerecunoaşterea efectelor hotărârii judecătoreşti de anulare a acestui act, nerambursarea sumelor plătite nedatorat prin menţinerea obligaţiile fiscale în sarcina sa, implicarea acestora în procedura reorganizării judiciare şi a falimentului societăţii amintite corelată cu refuzul de restituire a sumelor în dauna intereselor atât a societăţii, cât şi a apelantului-reclamant, blocarea conturilor bancare ale societăţii comerciale care ar fi condus nu numai la pierderea profitului, dar ar fi creat şi dificultăţi în onorarea obligaţiilor contractuale şi în plata împrumuturilor bancare contractate, conducând mai departe la declanşarea procedurii de lichidare judiciară.

S-a remarcat pentru început, din prezentarea pe larg a faptelor ilicite, că în tot cursul procesului, prin susţinerile şi apărările invocate, reclamantul nu a înţeles să facă nicio diferenţiere între faptele persoanelor juridice şi faptele angajaţilor acestora, dar, în acelaşi timp, a făcut ample referiri la consecinţele prejudiciabile ale faptelor respective produse în patrimoniul societăţii comerciale pe care a administrat-o şi al cărei unic asociat era, deşi acţiunea în pretenţii a fost formulată în nume propriu, situaţie în care ceea ce trebuia probat era că reclamantul este persoana fizică vătămată prin delictul civil invocat, vătămarea fiind o consecinţă a acelor acţiuni sau inacţiuni ale entităţilor pârâte.

Persoanele juridice, participând la raporturi juridice în calitate de titulare de drepturi şi obligaţii, răspund patrimonial pentru actele şi faptele lor, răspundere care poate îmbrăca şi forma răspunderii civile delictuale.

Răspunderea civilă delictuală poate fi o răspundere pentru fapta proprie, reglementată anterior de prevederile art. 998 - 999 din C. civ. de la 1864, răspundere care poate fi angajată dacă organele acesteia, cu prilejul exercitării funcţiilor ce le revin, au săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.

Art. 35 din Decretul nr. 31/1954, text în vigoare la momentul săvârşirii faptelor acuzate, reprezenta fundamentul acestei idei pentru că "actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor care le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi" (alin. (2), iar "faptele ilicite sau licite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei lor" (alin. (3)).

Într-o asemenea situaţie, cel ce se pretinde victimă va trebui să facă dovada tuturor elementelor răspunderii civile delictuale: faptă ilicită, prejudiciu, raportul de cauzalitate şi vinovăţia, pornind de la fapta organelor persoanei juridice chemată în judecată, în jurisprudenţă şi doctrină fiind recunoscut totodată un drept de regres al persoanei juridice împotriva persoanelor fizice din componenţa organelor de conducere găsite vinovate de faptul prejudiciabil.

Pe de altă parte, în scopul apărării intereselor legitime ale persoanelor prejudiciate, legiuitorul a reglementat, pe lângă răspunderea directă pentru fapta proprie, şi o altă răspundere, indirectă, complementară, a altor persoane, care doar se adaugă şi completează răspunderea autorului direct al prejudiciului, persoana juridică putând răspunde astfel, conform art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864, în calitate de comitent pentru faptele prepuşilor săi.

Răspunderea pentru fapta altuia în materie civilă nu poate avea, însă, decât un caracter derogator, fiind o excepţie de la regula potrivit căreia răspunderea aparţine în primul rând autorului faptei ilicite. Răspunderea delictuală indirectă nu se substituie răspunderii pentru fapta proprie.

În acest sens, s-a statuat în mod constant că victima beneficiază de un drept de opţiune între a solicita repararea prejudiciului direct de la autorul acesteia, a se îndrepta împotriva celor care răspund indirect sau pur şi simplu să cheme şi pe unul şi pe celălalt în judecată, temeiul răspunderii fiecăruia fiind diferit (art. 998 - 999 C. civ., respectiv, art. 1000 alin. (3) C. civ.).

În toate cazurile, în conformitate cu prevederile art. 1000 alin. (3) C. civ., comitentul poate răspunde de prejudiciul cauzat de prepusul său numai dacă în persoana prepusului sunt întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, potrivit art. 998 - 999 C. civ., ţinând seama de caracterul subiectiv al răspunderii civile a celui care a cauzat efectiv prejudiciul.

Curtea, raportându-se, faţă de cele reţinute mai sus, exclusiv la faptele imputate intimaţilor-pârâţi ca reprezentând delictul ce ar fundamenta pretenţiile deduse judecăţii, a constatat că reclamantul trebuia să probeze întrunirea tuturor condiţiilor răspunderii pentru fapta proprie a persoanelor juridice, potrivit art. 998 - 999 C. civ., acesta fiind temeiul juridic al cererii în speţă.

Îi revenea, astfel, reclamantului obligaţia de a dovedi, faţă de temeiul juridic invocat, şi implicarea culpabilă a persoanelor care fac parte din organele de conducere ale entităţilor chemate în judecată în acţiunea pretins ilicită, dovezi inexistente în cauză, cu toate că se susţine că aceste persoane juridice ar fi acţionat cu rea-credinţă.

Instanţa de apel a constatat în acest sens că actele administrative şi controalele efectuate, chiar dacă au avut loc în mod repetat, nu pot fi încadrate în noţiunea de faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie de pârâtele persoane juridice, reclamantul neprobând că acestea s-ar fi realizat cu încălcarea atribuţiilor ori a dispoziţiilor legale ce le reglementau.

Deşi Procesul-verbal nr. x din 3 aprilie 1997 privitor la activitatea desfăşurată de SC B. SRL a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească pronunţată de o instanţă de contencios administrativ şi fiscal, o atare împrejurare nu permite calificarea acţiunii de întocmire a actului administrativ de către organele fiscale, pe baza propriilor constatări făcute în limitele competenţelor atribuite prin lege, ca fiind un delict civil de natură a-l prejudicia pe reclamant, după cum s-a arătat anterior.

De altfel, dispoziţiile legale în materie fiscală obligau autorităţile fiscale să procedeze la compensarea unei creanţe deţinute de contribuabil cu o altă datorie fiscală scadentă, acţiunea organelor abilitate în acest scop, materializată prin Nota de compensare nr. x din 4 decembrie 2003, neputând fi, deci, calificată delict civil, neavând nicio relevanţă pentru această calificare împrejurarea că prin Decizia civilă nr. 1180 din 18 septembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal s-a reţinut nerespectarea dispoziţiilor titlului IV din O.G. nr. 11/1996 privind executarea creanţelor bugetare, dat fiind că pentru suma reţinută la compensare exista titlu executoriu conţinând obligaţia de restituire, apreciindu-se doar că "nu mai sunt îndeplinite" cerinţele pentru a opera compensarea, în condiţiile în care prin aceeaşi hotărâre (depusă la dosar fond) s-a menţinut Procesul-verbal nr. x din 10 decembrie 2001 întocmit de A.F.P., prin care erau stabilite creanţe datorate de societatea comercială către bugetul statului, reprezentând debite şi majorări de întârziere, şi, respectiv, Decizia nr. 12/2014 privind contestaţia împotriva procesului-verbal, prin acesta din urmă reţinându-se că operaţiunea de compensare este una prevăzută de lege.

Tot o operaţiune legală şi, totodată, o obligaţie pentru autorităţile fiscale era şi luarea unor măsuri de punere în executare a titlurilor executorii deţinute, chiar dacă aceasta implica o blocare a conturilor societăţii comerciale care figura ca debitoare, neputând fi reţinută pretinsa rea-credinţă cu care s-ar fi acţionat, atitudine acuzată de reclamant şi în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor procesuale ale pârâţilor în litigiile în care a fost implicat, cu toate că instanţele care le-au soluţionat nu au reţinut calificarea ca atare a exercitării drepturilor procesuale (invocarea de apărări ori declararea de căi de atac) în niciunul dintre procesele menţionate în speţă, instanţe care, pe de altă parte, nici nu au fost sesizate de apelantul-reclamant cu vreo cerere de constatare şi sancţionare a abuzului de drept procesual, conform art. 723 din C. proc. civ. de la 1865.

În acest context, au fost înlăturate şi susţinerile apelantului-reclamant privitoare la caracterul delictual al acţiunilor întreprinse de pârâta Administraţia Finanţelor Publice Sibiu în procedura judiciară de reorganizare şi faliment a societăţii SC B. SRL.

Curtea de apel a reţinut că în Dosarul nr. x/2002 al Tribunalului Sibiu, creditoarea care a cerut deschiderea acestei proceduri a fost Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Sibiu, iar Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului Sibiu s-a înscris ca şi creditoare în momentul în care era iniţiată o acţiune de deschidere a procedurii de insolvenţă prevăzută de lege, acţiune care nu putea fi ignorată, având în vedere finalitatea respectivei proceduri colective care putea rămâne singura cale legală prin care se mai puteau valorifica titlurile executorii înregistrate contra societăţii debitoare, în conformitate cu dispoziţiile legale. În raport de aceste aspecte ale derulării procedurii, nici declararea căii de atac a recursului împotriva Sentinţei civile nr. 2505 din 27 iunie 2003 pronunţate de Tribunalul Sibiu, prin care s-a respins cererea creditoarei de deschidere a procedurii reorganizării judiciare şi falimentului, nu a fost apreciată ca având caracterul unei fapte ilicite, fiind doar o formă de manifestare a unui drept procesual recunoscut părţii în virtutea liberului acces la justiţie.

În ceea ce priveşte neexecutarea benevolă de către pârâţi a obligaţiilor de plată care le reveneau conform hotărârilor judecătoreşti, Curtea a avut în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv statuările din cauza Hornsby c. Greciei, prin care s-a stabilit, pe de o parte, că dreptul la un proces echitabil nu acoperă procedura numai până la pronunţarea unei hotărâri, ci până la executarea acesteia, iar, pe de altă parte, s-a instituit obligaţia statului şi a administraţiei de a se "plia" unei hotărâri pronunţate contra lor. Curtea europeană a subliniat faptul că administraţia constituie un element al statului, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiţiei. Pe cale de consecinţă, dacă administraţia refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor îşi pierd orice raţiune de a fi.

Cu toate acestea, nu a putut fi omisă şi împrejurarea că singura persoană, în calitate de creditoare, care ar fi putut invoca încălcarea obligaţiilor de plată care le reveneau pârâtelor este SC B. SRL, neputându-se reţine că reclamantul ar fi o victimă directă a neexecutării corespunzătoare a debitelor.

De altfel, chiar în ceea ce priveşte dovezile aduse de reclamant referitoare la afectarea serioasă a activităţii societăţii pe care o administra, care ar fi determinat pierderea profitului şi dificultăţi financiare de natură a conduce la declanşarea procedurii de lichidare judiciară, s-a constatat că tribunalul a expus pe larg în considerentele sentinţei concluziile unui raport de expertiză contabilă întocmit într-un alt dosar, în condiţiile în care această probă extrajudiciară nu a fost valorificată ca atare nici în cauza în care a fost administrată, întrucât prin Decizia civilă nr. 2073/CA din 27 octombrie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal (Dosarul nr. x/2007) s-a respins cererea SC B. SRL prin care se solicitau daune reprezentate de profitul nerealizat de societate în perioada 3 aprilie 1997 - 30 martie 2006.

În aceste circumstanţe, Curtea a reţinut caracterul eventual al veniturilor pe care societatea le putea obţine în perioada de referinţă, caracter ce se reflectă şi asupra prejudiciului pe care aceeaşi societate l-ar putea pretinde în raport de obligaţiile fiscale stabilite eronat sau neexecutarea de către pârâţi a obligaţiilor de plată ce le reveneau.

Legate de aspectul avut în vedere anterior sunt şi susţinerile apelantului- reclamant vizând pierderea credibilităţii sale în mediul de afaceri şi imposibilitatea financiară de a onora contracte comerciale care ar fi determinat chiar şi iniţierea unor cercetări penale pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, susţineri ce nu pot fi primite în raport de actele dosarului.

De asemenea, din probele administrate în cauză nu rezultă faptul că SC B. SRL şi-ar fi pierdut drepturile asupra vreunei mărci de fabrică, de comerţ şi de servicii ori că reclamantul şi-a pierdut calitatea de membru al Colegiului de conducere al Camerei de Comerţ şi Industrie a României, respectiv, că ar exista o legătură de cauzalitate între pretinsele fapte reclamate şi pretinsul prejudiciu cu acest obiect. S-a mai reţinut şi că nu s-au administrat înscrisuri doveditoare privitoare la garantarea obligaţiilor societăţii de către reclamant cu bunuri personale sau ale familiei sale şi nici privind sechestrarea acestor bunuri, cum în mod eronat s-a reţinut de către tribunal, numai pe baza depoziţiei unui martor (deşi, în mod facil, reclamantul ar fi putut obţine astfel de înscrisuri).

Pe de altă parte, deşi din declaraţia aceleiaşi martore audiate de prima instanţă, coroborată cu înscrisurile depuse la dosar, rezultă că apelantul- reclamant, în calitate de asociat şi administrator al SC B. SRL, a manifestat o preocupare constantă pentru desfăşurarea activităţii societăţii, pentru afirmarea acesteia şi recunoaşterea produselor sale, pentru atragerea clientelei comerciale ori prin reprezentarea societăţii în cadrul proceselor în care a fost implicată, Curtea a constatat că aceste împrejurări sunt insuficiente pentru a permite concluzia că există o legătură cauzală între faptele acuzate şi persoana reclamantului, întrucât aceste fapte, în măsura în care ar avea un caracter ilicit, privesc exclusiv persoana juridică ca entitate distinctă, titulară de drepturi şi obligaţii civile.

Or, prejudiciul de care se plânge reclamantul, de natură morală, constă, în esenţă, potrivit susţinerilor acestuia, în atingeri ale stării de sănătate datorate stării de stres, de disconfort fizic şi psihic provocate de acţiunile autorităţilor pârâte, dar şi în atingeri aduse demnităţii, onoarei, cinstei şi prestigiului profesional.

Chiar şi în aceste condiţii, instanţa de apel a reţinut că nu s-a probat fără echivoc existenţa unei legături între comportamentul autorităţilor pârâte (respectiv, acţiunile organelor de conducere ale acestora) în raporturile cu societatea comercială şi deteriorarea relaţiilor de familie invocate de apelantul-reclamat, aceasta putând avea drept cauză doar imposibilitatea, obiectivă sau nu, a reclamantului de a păstra un echilibru rezonabil între modalitatea în care îşi exercita activitatea şi modalitatea în care s-a implicat în viaţa de familie, pentru a răspunde, eventual, unor nevoi reale ale celor alături de care a ales să convieţuiască.

Nu s-a dovedit nici afectarea sănătăţii apelantului-reclamant, reţinută de tribunal în primă instanţă, însă, prin nişte considerente contradictorii referitoare la actele medicale prezentate, la lipsa unei legături cauzale între investigaţiile, tratamentele şi operaţiile suferite de reclamant şi prejudiciul moral invocat, dar, în acelaşi timp, prin stabilirea faptului că acele afecţiuni ale reclamantului ar fi fost agravate ca urmare a faptelor imputate pârâţilor, deşi nu s-a administrat vreo expertiză medicală finalizată cu concluzii de specialitate care să confirme o atare statuare şi nici nu au existat acte medicale cu observaţii neechivoce în acelaşi sens, depoziţia martorei neputând constitui un suport probatoriu suficient în legătură cu acest aspect, câtă vreme nici acesta şi nici judecătorul nu deţin cunoştinţele medicale necesare pentru a formula asemenea concluzii.

Faţă de considerentele expuse, Curtea a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant şi, constatând că apelurile declarate de pârâţi sunt fondate, în limitele arătate, le-a admis, cu consecinţa schimbării, în parte, a sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii reclamantului, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei ultime decizii a formulat recurs reclamantul A., solicitând admiterea acestuia şi modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul respingerii apelurilor formulate de pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, admiterea apelului său şi obligarea intimaţilor, în solidar, la plata sumei de 1.500.000 RON, cu titlu de daune morale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu acest proces.

Recurentul a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a arătat următoarele:

Curtea de Apel Bucureşti a constatat că nu sunt îndeplinite în cauză cerinţele deduse din dispoziţiile art. 998 - 999 şi urm. din C. civ. de la 1864, texte incidente în cauză raportat la data săvârşirii pretinselor fapte prejudiciabile.

Recurentul a susţinut că această reţinere este greşită, întrucât nu a pretins nimic ilegal ori necuvenit. Precizează că, văzând prevederile art. 129 C. proc. civ. de la 1865/art. 22 din Noul Cod de procedură, a învestit instanţa să analizeze o situaţie de fapt probată şi argumentată prin cererea introductivă, memoriile de apel, recurs şi prin întâmpinări. Învederează că este supus în mod injust unui tratament agresiv, umilitor şi insuportabil uman din partea pârâţilor din anul 1997 şi până în prezent, fiind în esenţă privat de drepturile legitime şi libertăţile fundamentale ocrotite de lege.

Din această perspectivă, Decizia nr. 771A din 10 noiembrie 2016 este neîndoielnic disproporţionată, vătămătoare şi contradictorie cu soluţia temeinică dispusă de instanţa de fond şi cu Decizia nr. 92A/2015, pronunţată de către un complet din cadrul aceleiaşi secţii a Curţii de Apel Bucureşti. Prin aceste două hotărâri s-a reţinut existenţa, în cauză, a faptelor ilicite şi a prejudiciului moral, complex şi de proporţii ce i-a fost cauzat, precum şi a legăturii de cauzalitate dintre acestea.

Pe acest aspect, solicită Înaltei Curţi să constate că instanţa de apel, prin Decizia nr. 771A din 10 noiembrie 2016, a ignorat că recurentul are drepturi legitime ce au fost grav violate. Arată că prin prisma situaţiei de fapt şi în raport cu societatea este o entitate vie, cu conştiinţă şi răspundere, iar în calitate de salariat al societăţii a deţinut funcţia de director, fiind şi asociat la aceasta. În această calitate producea bunuri pentru dezvoltarea societăţii şi pentru a asigura traiul familiei sale. De asemenea, era împovărat de greutăţile şi grijile privind asigurarea fondurilor băneşti necesare salariilor pentru angajaţi.

Această situaţie reală a fost distrusă şi compromisă de către pârâţi prin actele şi demersurile ilicite ce au fost desfiinţate de către Tribunalul Sibiu, Curtea de Apel Alba Iulia şi Curtea Supremă de Justiţie, astfel că este cu neputinţă a se reţine că rolul reclamantului în cauză este unul decorativ şi lipsit de relevanţă, astfel cum a procedat instanţa de apel pronunţând Decizia nr. 771 A/2016.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a răstălmăcit cu încălcarea legii realitatea situaţiei de fapt, ignorând, pe de o parte, cele 6 hotărâri definitive şi irevocabile ale Curţii de Apel Alba Iulia, favorabile B., cât şi Decizia nr. 4094 din 10 decembrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, iar, pe de altă parte, propriile considerente pentru care a respins toate excepţiile ridicate de către pârâţi.

Nu în ultimul rând, instanţa de apel, prin decizia recurată, neglijând răspunderea pârâţilor, a dezvoltat o motivare total nereală şi nelegală, potrivit căreia autorităţile statului pârâte ar fi acţionat asupra societăţii şi a reprezentantului legal al acesteia "în numele legii".

Această teză este lipsită de suport juridic, chiar curtea de apel constatând în cauză:

"După o expunere a situaţiei de fapt, instanţa de apel a concluzionat că faptele comise de pârâţi reprezintă fapte ilicite comise cu vinovăţie, întrucât pârâţii, în calitate de instituţii publice, aveau datoria să cunoască şi să aplice dispoziţiile legale ce le guvernează activitatea", acest raţionament fiind de necontestat.

Din această perspectivă, acţiunea autoritarilor "în numele legii ori în interesul public" nu are suport legal, iar decizia recurată este greşită întrucât la data de 10 noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie, prin decizia nr. 4094, a desfiinţat în totalitate actul administrativ ilegal al Administraţiei Finanţelor Publice Sibiu. După această dată, potrivit art. 371 din C. proc. civ. de la 1865, pârâţii trebuiau să se supună legii şi să restituie ceea au luat în mod nelegal din patrimoniul societăţii şi, implicit, din patrimoniul recurentului asociat în cadrul acesteia.

În esenţă, pârâţii erau obligaţi să pună în executare hotărârea Curţii Supreme de Justiţie.

În acest context, se arată că, la momentul efectuării controlului, autorităţile pârâte aveau cunoştinţă de starea societăţii şi de performanţele realizate de reclamant în cadrul acesteia. Ca atare, cunoşteau că supun controlului: o societate profitabilă şi prosperă aflată în plin proces de dezvoltare; o societate care se bucură de încrederea şi aprecierea clienţilor la nivel naţional; o societate privată care, la data de 31 decembrie 1996, avea un profit net de 343.674.463 ROL şi nu avea nicio datorie la stat, aspect constatat de către Curtea de Apel Alba Iulia şi de către Curtea Supremă de Justiţie, pe bază de expertiză contabilă şi tehnică validată; o societate care la sfârşitul anului 1997, după declanşarea acţiunilor de control, a realizat un profit net de 511.720.000 ROL, reprezentând 16,04% din cifra de afaceri de 3,19 miliarde ROL; o societate care ocupa locul I pe judeţ în domeniul de activitate, aflându-se şi în primele 6 societăţi la nivel naţional. Aceste performante i-au conferit societăţii: faimă şi prestigiu naţional; calitatea produselor a impus în piaţă brandul - marca "B." înregistrată la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi a câştigat şi consolidat clientelă de pe întreg cuprinsul ţării, dând forţă materială şi financiară, adică societatea avea o consistenţă convingătoare şi o serioasă bază în măsură să justifice şi să-i motiveze dezvoltarea viitoare; administratorul asociat în persoana reclamantului A., datorită rezultatelor arătate, a fost ales şi îndeplinea funcţia de membru al Colegiului de Conducere al Camerei de Comerţ şi Industrie a României, adică s-a probat prin fapte şi documente de raportare expertizate desfăşurarea unei activităţi legale şi profitabile.

Astfel, palmaresul şi rezultatele economico-financiare dovedesc activitatea societăţii sub conducerea reclamantului, cât şi ce au ruinat pârâţii, constituindu-se în argumente juridice, raportat la Constituţia României, prevederile legislaţiei CEDO incidente speţei, cererea introductivă, cererea precizată, întâmpinări şi răspunsuri, memoriile de apel şi de recurs.

În esenţa, legea nu trebuie înfrântă, astfel cum se întâmplă în cazul de faţă prin Decizia nr. 771A/2016.

În aceste condiţii, nu se poate considera că "efectele ori consecinţele" acţiunilor autorităţii pârâte, situate în toate cazurile în afara limitelor îngăduite de lege (concluzia aparţine instanţelor de judecată), ar afecta doar interesul exclusiv al societăţii şi că, în speţă, recurentul, potrivit considerentelor din decizia recurată, nu ar fi suferit vătămări, deci nu ar fi îndreptăţit să emită pretenţii.

Concluzia instanţei de apel este vătămătoare şi străină de realitate şi de lege, întrucât instanţele de judecată, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile aflate la dosar, au constatat că pârâţii au blocat conturile societăţii, deteriorând ireversibil relaţiile exemplare pe care le-a avut cu băncile, unde creditele ori liniile de credit angajate contractual le-a garantat cu bunurile familiei. Recurentul susţine că povara răspunderii şi teama că, în final, disproporţionatele acţiuni ale pârâţilor vor conduce la pierderea caselor i-au dezechilibrat climatul în familie, fiind părăsit de către soţie şi copii.

Solicită instanţei de recurs să constate că aprecierile din decizia recurată a Curţii de Apel Bucureşti, care se referă la "...atitudinea autorităţilor fiscale în ansamblu ", respectiv la "conduita ilicită a intimaţilor pârâţi", sunt eronate, sens în care instanţa a reproşat nefondat recurentului-reclamant că "nu a înţeles să facă nicio diferenţiere între faptele persoanelor juridice şi faptele angajaţilor acestora".

Dimpotrivă, susţine că în demersurile sale a făcut distincţia clară între autorităţile pârâte şi mandatare ale reprezentanţilor lor în raport cu el şi cu societatea în care are calitatea de asociat şi administrator.

Pe acest aspect, învederează faptul că nu confundă persoana juridică, atribuţiile acesteia în raport cu persoana fizică, contribuabil sau nu, prin raportare la faptele acestora.

Din această perspectivă, atât cererea introductivă, cât şi memoriile de apel şi de recurs, precum şi întâmpinările ori, după caz, răspunsurile la întâmpinările pârâţilor nu au fost studiate şi nici apreciate în conformitate cu legea, de către instanţa de apel.

Faptele ilicite ale persoanelor juridice, cât şi faptele salariaţilor acestora mandataţi, aşa cum au statuat instanţele de judecată au un caracter abuziv, fiind vătămătoare şi, în esenţă, nelegale, purtând semnătura şi parafa autorităţilor pârâte. Din acest motiv au fost desfiinţate de către instanţe, cu precizarea că măsurile stabilite nu au fost respectate de către pârâţi şi astfel s-a ajuns la executarea silită.

În decizia recurată, curtea de apel, în alin. (2) pag. 35, se contrazice, arătând că:

"Persoanele juridice (în speţă MFP şi subordonaţii DRGFP Braşov şi AJFP Sibiu), participând la raporturi juridice (în speţă, izvorâte din decizii ori acte administrativ fiscale semnate nominal şi parafate de către reprezentanţii conducerilor instituţiilor pârâte) în calitate de titulari de drepturi şi obligaţii, răspund patrimonial pentru actele şi faptele lor, răspundere care poate îmbrăca şi forma răspunderii civile delictuale."

Între faptele vătămătoare ale acestora şi rezultatul produs, reprezentat de prejudiciul moral complex şi de proporţii cauzat şi suferit pe nedrept de către reclamant, există în realitate o legătură neîndoielnică de cauzalitate.

În acest context, este de remarcat teza evocată de curtea de apel în decizia recurată, referitor la răspunderea directă pentru fapta proprie şi răspunderea indirectă a altor persoane, care se adaugă şi se completează cu răspunderea autorului direct al prejudiciului, care în toate cazurile aparţine instituţiei care aprobă documentul, deleagă persoana şi dispune acţiunea, sens în care "victima" beneficiază de un drept de opţiune.

Recurentul a ales să cheme în judecată, pentru repararea integrală a prejudiciului, instituţia persoană juridică, adică pârâţii, aceştia având posibilitatea, la rândul lor, de a sancţiona angajatul.

Prin decizia recurată, curtea de apel a încălcat dispoziţiile legale în vigoare, ignorând faptul că reclamantul a probat în cauză întrunirea tuturor condiţiilor răspunderii pentru fapta proprie a persoanelor juridice, cât şi îndeplinirea condiţiilor privind angajarea răspunderii delictuale a pârâţilor, atât în conformitate cu art. 998, art. 999 şi următoarele din C. civ., raportat la prevederile Constituţiei României, cât şi în conformitate cu legislaţia CEDO în materia incidentă cazului pe aspectele vizând: actul vătămător, procesul echitabil, termenul rezonabil, instanţa imparţială, ingerinţele disproporţionate, speranţa legitimă, dreptul de proprietate, drepturile fundamentale ale persoanei ocrotite de lege, demnitatea, onoarea, imaginea, prestigiul şi prestanţa în societate şi în familiei, încălcate de către pârâţi.

Astfel, contrar concluziilor greşite ale instanţei de apel, expuse în decizia recurată, prin cererea introductivă, prin probele administrate la fond, prin întâmpinare, prin răspunsul la întâmpinările pârâţilor, prin memoriile de apel şi de recurs, a dovedit că acţiunile pârâţilor au fost săvârşite cu rea-credinţă, cu exces de putere, cu încălcarea atribuţiilor şi a dispoziţiilor legale care le reglementează activitatea şi în cuprinsul cărora nu se regăsesc ori este interzisă: distrugerea agentului economic/comercial producător de bunuri de consum; schimbarea ilegală şi abuzivă a obiectului de activitate; imputarea şi prelevarea ilegală la buget a unor sume de bani considerabile din patrimoniul agentului economic; depunerea de declaraţie de creanţă falsă şi fără titlu executoriu în scopul falimentării unei societăţi comerciale consolidate financiar în condiţiile în care autorităţile fiscale pârâte cunoşteau faptul că, potrivit Deciziei nr. 4094/2001 a Curţii Supreme de Justiţie, aveau faţă de societatea B. SRL calitatea de debitoare cu suma de 343.764.464 ROL.

Din aceste considerente, decizia curţii de apel este vătămătoare pentru reclamant, legea ocrotind demnitatea, onoarea, imaginea, pregătirea profesională, culturală şi prestanţa socială. Astfel, este evident faptul că un act administrativ în baza căruia a fost schimbat în mod abuziv şi nelegal obiectul de activitate al societăţii, prelevând la bugetul statului sume considerabile de bani, în speţă suma de 343.764.464 ROL, este un act ilicit, izvorând culpabil din voinţa şi faptele săvârşite ilegal de către pârâţi.

Depunerea cererii, respectiv a declaraţiei de creanţă în scopul compromiterii reprezentantului societăţii şi scoaterea societăţii de pe piaţă ori respingerea recursului promovat în Dosarul de faliment nr. x/2002 al Tribunalului Sibiu, iniţiat de CJAS Sibiu la sugestia AFP (fondurile erau administrate de finanţele jud. Sibiu), sunt acţiuni făcute cu rea-credinţă de către pârâta AFP Sibiu, care din 3 aprilie 1997 era debitoarea societăţii B., şi nu invers.

Refuzul pârâţilor de a restitui timp de 14 ani sumele de bani datorate, precum şi cenzurarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă ingerinţe vătămătoare în viaţa şi activitatea recurentului, fiind situate în afara legii.

Toate aspectele invocate impun neîndoielnic concluzia că, în cauză, există legătura de cauzalitate între faptele ilicite ale pârâţilor şi prejudiciul moral suferit injust de către recurent, prin urmare considerentele deciziei instanţei de apel pe aceste aspecte sunt greşite.

De remarcat, în plus, este faptul că, deşi pârâţii nu contestă actul abuziv constând în Procesul-verbal nr. x din 3 aprilie 1997, susţin că au acţionat potrivit legii.

Pe acest aspect, este evident că, pentru încălcarea legii prin acte ilicite ori prin fapte delictuale, se aplică sancţiuni.

Prin urmare, dacă la nivelul Uniunii Europene, legislaţia şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului sancţionează statele care nu respectă "drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului", cum este şi cazul de faţă, este evident că judecătorii curţii de apel, în calitate de judecători naţionali potrivit art. 11 şi art. 20 raportat la art. 148 alin. (2) din Constituţia României, erau obligaţi să se conformeze dreptului european, care se impune cu prioritate dreptului intern. Astfel, curtea de apel trebuia să pronunţe o hotărâre echitabilă, temeinică, fondată şi legală, în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

În speţă, recurentul-reclamant nu a beneficiat de o astfel de analiză, prin urmare Decizia nr. 771A/2016 este injustă şi dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

În acest context, sunt greşite concluziile instanţei de apel din decizia recurată referitoare la desfiinţarea actelor administrative fiscale de impunere ori a actelor de compensare ilegale cu datorii inexistente. Tot astfel, se impune a fi privite şi respingerea acţiunilor din Dosarul de faliment nr. x/2002 al societăţii B. şi cu privire la distrugerea mărcii "Cudac", refuzul de a pune în executare hotărârile Tribunalului Sibiu, ale Curţii de Apel Alba Iulia, respectiv cu referire la cenzurarea de către pârâţi a Deciziei nr. 4094/2001 a Curţii Supreme de Justiţie.

Aceste împrejurări, situate - aşa cum instanţele au statuat - în toate cazurile şi fără excepţie în afara limitelor îngăduite de lege, răstoarnă teza potrivit căreia acţiunile pârâţilor sunt "... o formă de manifestare a unui drept procesual recunoscut părţii în virtutea liberului acces la justiţie", consolidând certitudinea faptului că instanţa nesocoteşte că pârâţii încearcă să zădărnicească accesul reclamantului la acest principiu de drept.

În speţă, concluzia instanţei de apel cu referire la accesul liber al autorităţilor pârâte la justiţie este greşită.

De asemenea, sunt greşite şi considerentele instanţei cu privire la lipsa prejudiciului moral cauzat în patrimoniul reclamantului, reţinându-se greşit că în cauza recurentul nu acţionează ca reprezentant - parte vătămată.

Relevant este şi faptul că instanţa de apel, în întreaga motivare a hotărârii recurate, a apreciat contradictoriu în sensul că deşi a reţinut dreptul la prejudiciu "pentru perioada de referinţă" l-a atribuit doar "aceleiaşi societăţi", nu şi reclamantului asociat, neglijând inadmisibil faptul că societatea intră într-un declin economic (partenerii contractuali reziliază contractele şi cer penalităţi, dobânzi şi daune; băncile declară scadente creditele şi execută bunurile gajate ale familiei reclamantului; angajaţii îşi cer drepturile salariate şi alte drepturi), iar asociatul acesteia, reclamantul, din raţiunea tuturor considerentelor arătate, se degradează fizic, moral şi psihic. Aceste condiţii sunt suficiente ca să-i afecteze grav starea de sănătate.

Chiar şi aşa, în situaţia reţinută de către instanţă în decizia recurată, pierderea "veniturilor" este certă şi nu "eventuală", acest aspect reprezentând o stare de stres vătămătoare din punct de vedere moral şi material pentru reclamant.

Mai arată recurentul că în prezenta cauză nu a avut un rol decorativ, dimpotrivă a deţinut în cadrul societăţii calitatea de salariat şi conducător al acesteia, răspunzând atât pentru aceasta cât şi faţă de salariaţi, partenerii contractuali şi instituţiile bancare; era soţ şi tată, deci avea familie şi copii la şcoală cărora trebuia să le asigure cele necesare traiului şi educaţiei.

Toate aceste aspecte justifică o legătură directă de cauzalitate între prejudiciu moral suferit injust de recurent timp îndelungat şi faptele săvârşite cu rea-credinţă de către pârâţi.

În raport de doctrina CEDO, arată că pe toate aspectele puse în discuţie şi ignorând întregul material probator aflat la dosar, instanţa a pronunţat o hotărâre greşită, care este susceptibilă de a fi criticată pe calea recursului.

La redactarea şi motivarea Deciziei nr. 771 din 10 noiembrie 2016, judecătorul nu a ţinut seama de legislaţia CEDO şi de prevederile art. 24 C. proc. civ., încălcându-se practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin pronunţarea în cauză a unei hotărâri netemeinice, supusă motivelor de recurs.

În acelaşi sens a procedat curtea de apel referitor la declaraţia martorei audiate în cauză, fiind de evidenţiat următoarele aspecte: martora a relatat în faţa instanţei de fond adevărul; prin acest mijloc de probă s-au dovedit suferinţele, stările sufleteşti, momentele limită şi dificile în care reclamantul în multe rânduri s-a aflat, stresul, tensiunea şi teama pentru viitorul familiei, care au afectat starea de sănătate a recurentului-reclamant; pe de o parte, depoziţia nu putea fi înlăturată în apel, iar, pe de altă parte, suferinţele reclamantului la care martora a fost prezentă nu pot fi atribuite unei entităţi juridice, cum eronat reţine instanţa de apel în decizia recurată.

Sunt, de asemenea, eronate considerentele instanţei de apel cu referire la "legătura între comportamentul autorităţilor pârâte şi afectarea stării de sănătate a reclamantului", în condiţiile în care a fost ignorată declaraţia martorei şi mai ales probele aflate la dosar, reprezentând documente medicale.

Potrivit argumentelor menţionate în recurs, raportat la lege, judecătorul este cel chemat să aprecieze şi să cuantifice prejudiciul moral cauzat recurentului vreme îndelungată.

În asemenea împrejurări, considerentele instanţei din decizia recurată reprezintă aprecieri nelegale, cu precizarea că stările de stres şi tensiune, de teamă şi nesiguranţă la care recurentul fost supus vreme îndelungată, îngrijirea precară constând în lipsa de medicamente şi hrana prescrisă medical, drumurile efectuate între Bucureşti-Sibiu-Alba Iulia, însumând sute de mii de kilometri parcurşi pentru a se prezenta în faţa instanţelor de judecată, programul de muncă impus de împrejurări au amplificat afecţiunile şi au agravat starea de sănătate a reclamantului.

Raportat la cele arătate în prezentul recurs, apreciază că tribunalul, ca instanţă de fond, a analizat cauza cu atenţia cuvenită, pronunţând o hotărâre echitabilă, temeinică şi legală.

În aceeaşi ordine de idei, este de menţionat şi faptul că atât Tribunalul Bucureşti, cât şi Curtea de Apel Bucureşti, în ciclurile procesuale anterioare, au constatat îndeplinite cerinţele la care se referă art. 998 şi art. 999 şi urm. din C. civ. de la 1864, precum şi existenta prejudiciului moral şi legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi faptele delictuale ale pârâţilor şi drept consecinţă au procedat la evaluarea cuantumului prejudiciului pe care l-au acordat reclamantului în sumele menţionate în Sentinţa civilă nr. 341 din 18 februarie 2013 şi Decizia nr. 92/A/2015.

Pentru argumentele expuse şi în conformitate cu temeiul de drept invocat în recurs, solicită admiterea recursului, cu consecinţa modificării Deciziei nr. 771A/2016, întrucât motivarea şi dispozitivul acesteia sunt netemeinice şi nelegale, cu obligarea pârâţilor la plata daunelor morale solicitate în petit, precum şi a cheltuielilor de judecată.

Intimaţii Ministerul Finanţelor Publice şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înaintea ultimului termen de judecată, respectiv la data de 20 noiembrie 2017, recurentul a depus la dosar note scrise, prin care a reluat motivarea din cererea de recurs, solicitând, în final, admiterea căii de atac şi obligarea, în solidar, a pârâţilor la plata daunelor solicitate prin acţiunea introductivă de instanţă. Ca motive de nelegalitate, a susţinut, alături de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., şi incidenţa pct. 7 al art. 304 C. proc. civ.

La termenul de dezbateri asupra recursului, în şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2017, recurentul a reiterat motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., din perspectiva neanalizării de către instanţa de apel a temeiului de drept din acţiunea introductivă de instanţă, astfel cum a fost precizată, în care s-a făcut referire la dispoziţiile constituţionale. A reproşat, în acest sens, instanţei că nu a motivat soluţia pe aspectele privind drepturile şi libertăţile fundamentale, demnitatea, onoarea, prestanţa şi prestigiul, care au fost afectate de către pârâţi în decursul celor 20 de ani.

Înalta Curte reţine că motivul de nelegalitate reglementat prin dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează nemotivarea hotărârii judecătoreşti şi reprezintă un motiv de ordine publică.

Textul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia "Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, care este însă obligată să le pună în discuţia părţilor", dă posibilitatea invocării unor motive de ordine publică şi în afara termenului de motivare a recursului, până la închiderea dezbaterilor în recurs, de către oricare dintre părţi, precum şi, din oficiu, de instanţa de recurs, care este, însă, obligată a le supune dezbaterii părţilor, pentru asigurarea principiului contradictorialităţii.

Astfel, în ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deşi a fost invocat de către recurent la termenul de judecată din data de 23 noiembrie 2017, aşadar, peste termenul legal de exercitare a recursului, urmează a fi analizat de instanţă în raport de dispoziţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., evocate anterior.

Analizând aspectele deduse judecăţii prin intermediul recursului, inclusiv prin raportare la motivul de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., formulat de recurent la termenul de judecată din data de 23 noiembrie 2017, Înalta Curte constată următoarele:

Motivul de ordine publică întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în susţinerea căruia recurentul a invocat neanalizarea, de către instanţa de apel, a temeiului juridic al acţiunii sale, astfel cum a fost precizată, dat de dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile fundamentale, demnitatea, onoarea, prestanţa şi prestigiul, are un caracter neîntemeiat.

În speţă, reclamantul a învestit instanţa cu o acţiune prin care a solicitat obligarea pârâţilor la plata de daune morale pentru prejudiciul pretins cauzat prin fapte ilicite ale pârâţilor, ce i-ar fi adus atingere stării de sănătate, situaţiei familiale şi societăţii pe care o administra, demnităţii, onoarei, cinstei şi prestigiului profesional.

Prin cererea de chemare în judecată s-au indicat, ca temei de drept, dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ., precum şi prevederile constituţionale referitoare la dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică (art. 22), dreptul la apărare (art. 24), dreptul la viaţă intimă, familială şi privată (art. 26), dreptul la ocrotirea sănătăţii (art. 34), dreptul la proprietate privată (art. 44). Aceste din urmă dispoziţii au fost reluate prin cererea precizatoare, depusă în faţa instanţei de fond, care se regăseşte la dosarul tribunalului.

Împrejurarea că reclamantul a indicat, ca temei juridic al pretenţiilor solicitate, alături de dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ., şi prevederile constituţionale referitoare la respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, nu este de natură să modifice izvorul pretenţiilor sale, care se situează în materia răspunderii civile delictuale, câtă vreme s-a reclamat săvârşirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu.

Dispoziţiile constituţionale invocate nu îşi pot avea justificare şi incidenţă pentru stabilirea sediului materiei, ci numai în mod incidental, pentru a se demonstra că fapta ilicită a adus atingere unui drept subiectiv (în absenţa căruia nu s-ar putea stabili vreun prejudiciu).

Aşa fiind, se reţine că pretenţiile deduse judecăţii se circumscriu unei acţiuni în răspundere civilă delictuală de drept comun, pentru care sediul materiei este dat de dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., o atare calificare a demersului judiciar al reclamantului fiind deja dată în speţă prin decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual, respectiv Decizia nr. 2889 din 28 octombrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Or, prin decizia ce face obiectul prezentului recurs, instanţa de apel a analizat acţiunea reclamantului prin prisma elementelor răspunderii civile delictuale, susţinute de art. 998 - 999 C. civ., deci a temeiului juridic ce constituie izvorul pretenţiilor deduse judecăţii, ajungând la concluzia inexistenţei faptei ilicite a pârâţilor, caz în care nu i se poate imputa o eventuală nemotivare sub aspectele invocate de recurent.

Astfel, condiţiile răspunderii civile delictuale sunt cumulative, aşa încât neîntrunirea fie şi numai a uneia dintre ele face imposibilă antrenarea acestei răspunderi, fără a mai fi necesară verificarea celorlalte. Aşa fiind, întrucât, în speţă, instanţa de apel a reţinut inexistenţa faptei ilicite a pârâţilor, devenind astfel inutilă examinarea celorlalte condiţiilor ale răspunderii civile delictuale, nu se poate imputa acestei instanţe că nu a avut în vedere şi nu şi-a motivat soluţia prin raportare la dispoziţiile constituţionale invocate de reclamant prin acţiune, întrucât acestea vizau incidental elementul prejudiciu, a cărui analiză nu se mai impunea în absenţa reţinerii faptei ilicite a pârâţilor.

Din perspectiva întrunirii, în cauză, a elementelor răspunderii civile delictuale a fost invocată, prin cererea de recurs, contradictorialitatea Deciziei civile nr. 771A din 10 noiembrie 201 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, atacată în prezenta cauză, cu sentinţa civilă nr. 341 din 18 februarie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi cu Decizia civilă nr. 92A din 24 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Sentinţa civilă nr. 341 din 18 februarie 2013 a Tribunalului Bucureşti este hotărârea pronunţată în cauză în primă instanţă, iar Decizia civilă nr. 92A din 24 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti a fost pronunţată în apel într-un ciclu procesual anterior, fiind casată prin Decizia nr. 897 din 14 aprilie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie, secţia I civilă.

Contrar susţinerilor recurentului, nu poate fi reţinută pretinsa contradictorialitate a deciziei recurate cu sentinţa instanţei de fond, întrucât instanţa de apel, ca instanţă de control judiciar, este chemată să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă (art. 295 alin. (1) C. proc. civ.), sens în care poate păstra ori schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată (art. 296 C. proc. civ.), deci, poate ajunge la o altă soluţie decât prima instanţă.

În ceea ce priveşte susţinerile privind contradictorialitatea deciziei recurate cu Decizia civilă nr. 92A din 24 februarie 2015 a Curţii de Apel, acestea nu pot fi primite, recurentul ignorând că Decizia civilă nr. 92A din 24 februarie 2015, pronunţată de instanţa de apel într-un ciclu procesual anterior, a fost casată în recurs prin Decizia nr. 897 din 14 aprilie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, or potrivit art. 311 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârea casată nu are nicio putere". Aşa fiind, în aplicarea textului legal menţionat, recurentul nu se poate prevala în prezentul recurs de considerentele unei hotărâri care, odată ce a fost casată, nu mai produce niciun efect.

Recurentul contestă concluzia din decizia recurată privind inexistenţa faptei ilicite a autorităţilor pârâte, susţinând că, în cauză, chiar Curtea de Apel a constatat că, ... faptele comise de pârâţi reprezintă fapte ilicite, comise cu vinovăţie, întrucât pârâţii, în calitate de instituţii publice, aveau obligaţia să cunoască şi să aplice dispoziţiile legale ce le guvernează activitatea". Constatarea la care se raportează recurentul vizează, însă, statuările Curţii de Apel din Decizia civilă nr. 92A din 24 februarie 2015. Precum s-a arătat deja, această decizie a fost casată prin Decizia nr. 897 din 14 aprilie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, astfel că, prin efectul dispoziţiilor art. 311 alin. (1) C. proc. civ., nu se pot formula critici întemeiate pe o hotărâre casată.

Văzând celelalte critici formulate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că acestea nu se pot încadra în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurent, sau în vreun alt caz de casare sau de modificare dintre cele expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

Dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reglementează ipotezele în care hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Or, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecăţii nu se regăsesc critici care să poată fi circumscrise ipotezelor reglementate de acest caz de nelegalitate.

Astfel, recurentul nu face decât să afirme că instanţa de apel a constatat greşit neîndeplinirea, în cauză, a condiţiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., exprimându-şi dezacordul faţă de soluţia dispusă, fără, însă, a arăta, în concret, prin raportare la prevederile legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală şi la argumentele reţinute de instanţa de apel, cu ce anume a greşit această instanţă atunci când a considerat că nu sunt întrunite aceste elemente.

Din perspectiva cerinţelor necesare atragerii răspunderii civile delictuale, recurentul prezintă faptele pentru care a solicitat, prin cererea de chemare în judecată, plata de daune morale, susţinând, în esenţă, că sunt "atitudini neîndoielnic situate în afara legii", fără a indica norma de drept material care ar fi fost nesocotită şi fără a aduce contraargumente în ceea ce priveşte considerentele reţinute de instanţa de apel pe acest aspect.

Legat de această chestiune, au fost făcute, de către recurent, o serie de aprecieri privind conduita autorităţilor pârâte şi obligaţia lor de a răspunde pentru faptele imputate. Aceste aserţiuni nu sunt, însă, structurate din punct de vedere juridic pentru a putea permite încadrarea lor în vreunul dintre cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în faza procesuală a recursului.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului privind aprecierea probelor în legătură cu elementele răspunderii civile delictuale, cu referire la hotărârile judecătoreşti irevocabile pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia în favoarea SC B. SRL, Decizia nr. 4094 din 10 decembrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ, declaraţia martorei audiate la fond şi documentele medicale, se reţine că acestea vizează reevaluarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel în raport de dovezile administrate în cauză, punând în discuţie o problemă de temeinicie a hotărârii, care scapă controlului instanţei de recurs.

Faţă de actuala structură a recursului, în reglementarea dispoziţiilor C. proc. civ., art. 304 permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua, în acest scop, probele - aşa cum tinde, în realitate, recurentul -, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin prisma situaţiei de fapt pe care aceasta o constată. Aceasta, deoarece motivul de casare care permitea verificarea aspectelor de fapt ale litigiului în raport de probele administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea C. proc. civ.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul exercitat de reclamantul A. nu poate fi primit, întrucât, aşa cum s-a arătat în precedent, parte din critici au un caracter neîntemeiat, iar parte din ele sunt neîncadrabile în drept, neputându-se identifica argumente care să permită instanţei configurarea lor în cazurile de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.

În consecinţă, recursul va fi respins, ca nefondat, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 771A din 10 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 decembrie 2017.

Procesat de GGC - LM