Supreme Court jurisdiction over appeals against first-instance court decisions: incompetence due to lack of express statutory basis.

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 23 februarie 2015 pe rolul Judecătoriei Piteşti, a fost înregistrată la acţiunea civilă formulată de reclamanta A., domiciliată în Spania, cu domiciliul procesual ales în judeţul Argeş, a chemat In judecată pe pârâtul B., domiciliat în judeţul Argeş, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună: majorarea pensiei de întreţinere datorată de pârât minorului C., stabilită prin sentinţa civilă nr. 1674 din 17.10.2012 pronunţată de Judecătoria Câmpulung în Dosarul civil nr. x/2012, irevocabilă prin neapelare, în cuantum de 87,00 RON lunar, până la majoratul minorului, sumă ce solicită a fi indexată trimestrial cu rata inflaţiei; înfiinţarea popririi asigurătorii pentru suma de 2.700,00 Iei ce reprezenta pensia de întreţinere restantă şi în continuare câte 87 RON lunar până la majoratul minorului asupra sultei în sumă de 83.412,50 RON, sumă pe care pârâtul trebuie să o primească de la reclamantă, conform Deciziei civile nr. 536 din 05.06.2014 pronunţată de Tribunalul Argeş în Dosarul civil nr. x/2012

Prin sentinţa civilă nr. 5953 din data de 28 iunie 2015, Judecătoria Piteşti şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Câmpulung.

Pe rolul Judecătoriei Câmpulung cauza a fost înregistrată în data de 15 septembrie 2015, sub nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 2056 din 29 octombrie 2015 a fost admisă acţiunea reclamantei aşa cum a fost completata, a fost majorată pensia de întreţinere stabilită în sarcina pârâtului prin sentinţa civilă nr. 1674 din 17 octombrie 2012 pronunţată de Judecătoria Câmpulung de la 87 RON lunar la 175 RON lunar, cu începere de la data introducerii acţiunii - 23 februarie 2015 şi până ia majoratul minorului, s-a luat act că pârâtul şi-a exprimat consimţământul pentru întocmirea paşaportului individual ai minorului C., şi de a călători împreună cu mama lui, A., de pe teritoriul României pe teritoriul Spaniei şi că reclamanta a renunţat la judecarea capătului de cerere privitor la înfiinţarea popririi asigurătorii pentru suma de 2.700 RON precum şi ia cererea de validare a popririi.

Prin aceiaşi sentinţă s-a dispus disjungerea capătului de cerere privitor la obligarea pârâtului la plata lipsei de folosinţă a apartamentului proprietatea sa şi fixarea termenului pentru judecarea acestuia Sa 26 noiembrie 2015, cu citarea părţilor.

Cererea astfel disjunsă a fost înregistrată sub nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 2064 din 03.11.2016 pronunţată de Judecătoria Câmpulung, a fost admisă acţiunea reclamantei aşa cum a fost precizată şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 27.110 RON reprezentând lipsa de folosinţă a apartamentului pentru perioada 5 iunie 2014 până la 5 martie 2016, suma de 6.000 RON reprezentând contravaloare întreţinere restantă, precum şi suma de 4.074 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 3861 din 14 decembrie 2017, Tribunalul Argeş, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 2064 din 03.11.2016, pronunţată de Judecătoria Câmpulung în Dosarul nr. x/2015.

A schimbat sentinţa, în sensul că a admis în parte acţiunea reclamantei.

A respins cererea reclamantei A. de acordare a e/val întreţinerii în sumă de 4.074 RON, ca nefondată.

A menţinut în rest sentinţa.

A obligat pe reclamantă A. să plătească pârâtului B. cheltuieli de judecată în sumă de 1.202,5 lei.

Decizia a fost dată cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare.

Împotriva acestei decizii pârâtul a declarat recurs, care a fost înaintat, spre soluţionare, Înaltei Curţi, de Casaţie şi Justiţie.

S-a fixat termen de judecată la 23 mai 2018 în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi ele Casaţie şi Justiţie în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului, în raport de dispoziţiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 5 alin. (3) şi art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este întemeiată pentru următoarele considerente;

Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

2. recursurile în interesul legii;

3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept;

4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa care a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în prima instanţă, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare ia lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume ca Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanţelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispoziţiile art. 483 alin. (4) din C. proc. civ., curţile de apel sunt competente să soluţioneze recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Cum în speţă, judecătoria a fost instanţa învestită cu soluţionarea fondului, iar soluţionarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidenţă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.

O altfel de interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a instanţei supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale (conform art. 126 alin. (2) din Constituţie "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").

În aplicarea acestor norme, competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Argeş revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Piteşti, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competenţa de soluţionare a recursului, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină în favoarea Curţii de Apel Piteşti competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 3861 din 14 decembrie 2017 a Tribunalului Argeş, secţia civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23.05.2018.