Scope of Road Victims' Protection Fund liability for vehicle accidents on private roads and burden of proof for victim's knowledge of missing RCA insurance

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 409 din 05.04.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, s-au respins excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei F.P.V.S., s-a respins acţiunea astfel cum a fost precizată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul F.P.V.S. şi chemata în garanţie S.C. B. S.R.L. ca neîntemeiată, s-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă, ca rămasă fără obiect şi s-a respins cererea reclamantului privind plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Prin Decizia nr. 783/A/2017 din 3 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelantul reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 409 din 05.04.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatul pârât F.P.V.S. şi intimatul chemat în garanţie S.C. B. S.R.L.

S-a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, astfel:

A admis în parte cererea reclamantului, a obligat pe paratul F.P.V.S. la plata către reclamant a sumei de 2.745 RON reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul material şi la plata sumei de 160.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

A obligat pe pârâtul F.P.V.S. la plata către reclamant a sumei de 2.500 RON cheltuieli de judecată în faţa primei instanţe.

A desfiinţat în parte sentinţa, anume cu privire la soluţia dată cererii de chemare în garanţie, şi a trimis spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti cererea de chemare în garanţie formulată de F.P.V.S. împotriva S.C. B. S.R.L.

A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a obligat intimatul-pârât F.P.V.S. la plata către apelantul reclamant a sumei de 2.963 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamantul A., pârâtul B.A.A.R. - Direcţia F.P.V.S. şi chemata în garanţie S.C. B. S.R.L.

1. Reclamantul A., a criticat decizia, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs s-a susţinut că instanţa a făcut o aplicare restrictivă a principiului instituit de dispoziţiile art. 1385 C. civ. conform cărora "prejudiciul se repară integral".

Curtea a reţinut caracterul complex al prejudiciului suferit cu ocazia evenimentului rutier şi a reliefat consecinţele de ordin material şi moral, însă suma acordată cu titlu de daune morale este mult prea mică, reprezentând în fapt o aplicare restrictivă şi nejustificată a principiului reparării integrale a prejudiciului.

Urmările accidentului au fost dramatice şi irevocabile, fiind încadrat într-un grad de handicap pentru întreaga viaţă.

De asemenea, urmările accidentului au avut consecinţe grave şi asupra familiei.

Intensitatea vătămării şi consecinţele acesteia sunt dovedite cu actele medicale şi depoziţia de martor.

Recurentul a criticat decizia şi pentru neacordarea despăgubirilor materiale în cuantumul solicitat arătând că înscrisurile depuse pentru dovada cheltuielilor efectuate sunt în legătură directă cu accidentul şi în mod nelegal au fost înlăturate.

Cheltuielile cu alimentaţia au fost efectuate imediat după accident şi au legătură cu acesta, fiind vorba de o alimentaţie specială impusă de medici.

2. Chemata în garanţie S.C. B. S.R.L. a criticat decizia invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs s-a susţinut că în mod nelegal instanţa a reţinut că accidentul produs la data de 17.10.2013 a fost unul rutier şi nu unul de muncă.

În cauză, accidentul s-a produs pe un drum tehnologic iar vehiculul necirculând pe drumurile publice nu era obligatorie încheierea unei poliţe de asigurare de răspundere civilă (R.C.A.).

Nefiind necesară încheierea poliţei R.C.A., este evident că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 3 pct. 3 din Ordinul C.S.A. nr. 3/2008.

În ceea ce priveşte motivarea instanţei de apel, în sensul că nu poate fi reţinută în cauză nici ipoteza art. 5 alin. (5) din Ordinul nr. 1/2008, conform căruia "Nu pot beneficia de despăgubiri din Fond persoanele care au urcat de bunăvoie în vehiculul vinovat de producerea accidentului, dacă se dovedeşte că acestea ştiau că vehiculul respectiv nu era asigurat (...), întrucât nu există dovezi că reclamantul ar fi cunoscut lipsa asigurării R.C.A.", această motivare este nelegală, din moment ce nu au fost administrate probe pe acest aspect, al cunoaşterii sau necunoaşterii existenţei poliţe R.C.A. de către reclamant, instanţa de apel făcând numai supoziţii pe acest aspect.

Per a contrario, se poate afirma şi că reclamantul cunoştea că vehiculul era utilizat şi staţionat numai în interiorul carierei şi că nu are poliţa R.C.A., fapt care nu l-a deranjat şi nu l-a împiedicat să urce în vehicul, nefiind obligat să facă acest lucru, fiind foarte bun prieten cu conducătorul vehiculului.

3. B.A.A.R. - Direcţia F.P.V.S. a criticat decizia, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs s-a invocat că în mod nelegal instanţa a apreciat că nu are relevanţă dacă accidentul s-a produs pe un drum public sau în interiorul unei cariere sau dacă accidentul a fost unul colectiv de muncă şi că răspunderea Fondului este atrasă în toate situaţiile.

În mod greşit s-a apreciat că nu există dovezi că reclamantul nu a ştiut că vehiculul nu este asigurat, iar dacă acesta ar fi ştiut "acest fapt nu schimbă rezultatul analizei", în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 1371 C. civ.

Primul motiv de recurs priveşte natura accidentului în urma căruia se solicită despăgubiri, fiind vorba de un accident colectiv de muncă (au suferit vătămări mai mult de 3 persoane, iar şoferul a decedat), petrecut în incinta unei cariere miniere.

Conform art. 3 din Ordinul preşedintelui C.S.A. nr. 1/2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind F.P.V.S., "Fondul acordă despăgubiri persoanelor păgubite prin accidente de vehicule, dacă vehiculul, respectiv tramvaiul, care a provocat accidentul a rămas neidentificat ori nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu toate că legea prevede obligativitatea asigurării", or autovehiculul în cauză nu trebuia asigurat dacă era folosit numai în interiorul carierei, fără să pătrundă pe drumurile publice.

Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, accidentul a avut loc pe un drum tehnologic, fapt ce reiese din coroborarea probelor.

Mai mult, din procesul-verbal de cercetare nr. x din 08.11.2013, întocmit de I.T.M. Gorj, rezultă următoarele:

- evenimentul a avut loc la data de 17.10.2013, ora 09:40 (în timpul programului de muncă);

- evenimentul s-a produs pe un drum tehnologic de acces, dintre sediul social şi sectoarele de producţie (Cariera Roşiuţa);

- accidentul s-a produs în timpul deplasării la locul de muncă, evenimentul se încadrează ca accident de muncă colectiv, care conform art. 5 lit. g) din Legea securităţii şi sănătăţii muncii nr. 319/2006, este definit ca "vătămarea violentă a organismului precum şi intoxicaţie acută profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu şi care provoacă incapacitate temporară de muncă de cel puţin 3 zile calendaristice, invaliditate sau deces"

- persoanele răspunzătoare de încălcarea reglementarilor legale sunt S.C. B. S.A., S.C. C. S.A. şi Complexul Energetic Oltenia S.A. Târgu-Jiu - Sucursala Divizia Miniera Târgu, pentru că a acceptat efectuarea transportului de personal cu acel vehicul neautorizat şi nedestinat transportului de persoane, fără ITP şi asigurare.

Potrivit contractului de servicii încheiat între S.N. G. S.A. şi S.C. B. S.R.L. Motru, aceasta din urmă se obligă să presteze servicii de închiriere vehicule de transport marfa cu şofer, S.N. G. S.A. prin organele sale de conducere (în ziua respectivă fiind vorba de chiar reclamantul A.), hotărând să improvizeze pentru a transporta şi persoane.

Mai mult, aşa cum s-a învederat în faţa instanţei de apel, art. 30 din Legea nr. 319/2006 - Legea sănătăţii şi securităţii în muncă, reglementează accidentul de traseu ca fiind un accident produs de la domiciliu la locul de muncă (sau invers) sau de la locul de muncă la popotă/locul unde se ia o pauză de masă/locul de unde se iau salarii etc. Cu atât mai mult deplasarea descrisă mai sus poate fi considerată un accident de muncă de traseu.

De altfel, aşa cum reiese din Ordonanţa emisă la 13.01.2015, împotriva administratorului S.C. B. S.R.L., dna D., s-a dispus începerea urmăririi penale pentru infracţiunile de ucidere din culpă şi neluarea măsurilor legale de securitate în muncă (art. 349 din C. pen.).

Este adevărat, potrivit dispoziţiilor art. 48 din acelaşi act normativ, prin lege se stabileşte un asigurător cu răspundere (compensare) în cazul accidentelor de munca, însă nu este vorba de o asigurare R.C.A., în opinia recurentei, singura legătură dintre fond şi acest accident tragic de muncă este un vehicul implicat neasigurat R.C.A.

Prin urmare, faţă de aceste aspecte, accidentul din 17.10.2013, în urma căruia reclamantul a suferit vătămări grave a fost un accident colectiv de muncă, pentru repararea prejudiciilor reclamantul urmând a se adresa unui alt Fond (Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate).

4. Al doilea motiv de recurs se referă la aprecierea greşită, potrivit căreia nu există dovezi că reclamantul ar fi ştiut că vehiculul nu este asigurat R.C.A., iar dacă reclamantul ar fi ştiut, "acest fapt nu schimbă rezultatul analizei".

Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (5) din Ordinul C.S.A., F.P.V.S. nu acordă despăgubiri "persoanelor care au urcat de bunăvoie în vehiculul vinovat de producerea accidentului, dacă se dovedeşte că acestea ştiau că vehiculul respectiv nu este asigurat şi nici cele care, la data producerii accidentului au posibilitatea să îşi recupereze daunele suferite în baza unei asigurări facultative".

Dat fiind faptul că recurenta-pârâtă nu poate face dovada a ceea ce ştia reclamantul, instanţa poate prezuma, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 329 din Noul C. proc. civ., că reclamantul (cu funcţia de şef-adjunct la sectorul 1 unde s-a produs accidentul) ştia de starea tehnică jalnică a autoutilitarei pusă la dispoziţia sectorului respectiv (cu atât mai mult cu cât reclamantul este de profesie inginer mecanic), un vehicul fabricat în 1988 care nu putea fi pus în circulaţie, prin urmare nici asigurat.

Autospeciala marca x nu putea fi asigurat deoarece nu putea fi pus în circulaţie, având starea tehnică expirată, potrivit inspecţiei auto, nu numai că nu corespundea din punct de vedere tehnic, dar a constituit un pericol pentru siguranţa şi viaţa acelor oameni; prin urmare un vehicul care nu putea fi înmatriculat, nu poate avea nici asigurare obligatorie R.C.A. (Fondul fiind chemat să despăgubească acolo unde nu există asigurare, deşi, conform legii, trebuia să existe).

Reclamantul A., inginer la Cariera Roşiuţa, ştia sau trebuia să ştie că acea autospecială nu este destinată transportului de persoane, asumându-şi un risc atunci când a acceptat să fie transportat cu un astfel de vehicul risc ce, din păcate, s-a şi produs.

Accidentul a avut loc din culpa chematei în garanţie S.C. B. S.R.L., pentru că a folosit o autospecială ce, potrivit inspecţiei auto, nu numai că nu corespundea din punct de vedere tehnic, dar a constituit un pericol pentru siguranţa şi viaţa acelor oameni.

S-a invocat că instanţa nu a reţinut şi nu a motivat pentru ce au fost respinse apărările recurentei, privind dispoziţiile art. 1371 din Noul C. civ., potrivit cărora în cazul în care victima a contribuit din culpă la cauzarea ori mărirea prejudiciată sau nu le-a evitat în tot sau în parte deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

Aşa a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Decizia nr. 12/2016 pronunţată în dezlegarea unor chestiuni de drept, dispoziţiile art. 1371 alin. (1) din C. civ. nu instituie condiţia ca victima să săvârşească ea însăşi o faptă ilicită, cum este în cazul făptuitorului, fiind relevantă în ipoteza reglementată de norma juridică în discuţie doar examinarea atitudinii victimei, din perspectiva vinovăţiei acesteia. Prin urmare, în legătură cu cea de-a doua chestiune de drept care face obiectul sesizării, ceea ce interesează este vinovăţia, sub forma intenţiei sau culpei, aşa cum sunt definite prin dispoziţiile art. 16 alin. (2) şi (3) din C. civ., şi nu caracterul licit sau ilicit ai faptei victimei, atât timp cât se reţine existenţa unei fapte culpabile concurente care se înscrie în lanţul cauzal generator al prejudiciului şi care constituie o circumstanţă legală de diminuare a obligaţiei de despăgubire aflate în sarcina făptuitorului.

Recursurile sunt nefondate.

l. Criticile formulate de recurentul-reclamant A. sunt nefondate.

Prejudiciul produs în urma săvârşirii faptei culpabile rezultă din însăşi materialitatea acesteia şi cuprinde două aspecte esenţiale, consecinţele sale fiind atât de natură materială, dar şi de natură morală.

În raport de circumstanţele concrete ale prezentei cauze şi care au fost analizate şi reţinute de către instanţa de apel, pe baza probatoriului administrat, se constată că în mod fondat instanţa a reţinut existenţa unui prejudiciu de natură morală, iar în aprecierea întinderii obligaţiei de despăgubire s-au avut în vedere consecinţele negative ale prejudiciului şi a implicaţiilor acestora pe planul vieţii persoanei vătămate.

În aprecierea cuantumului prejudiciului, instanţa a avut în vedere "valorile lezate, dimensiunea suferinţelor fizice şi psihice la care a fost supus reclamantul şi intensitatea cu care au fost percepute de către acesta şi familia sa".

Acoperirea acestor prejudicii nepatrimoniale se asigură prin compensarea lor cu plata unor sume de bani pentru trauma suferită, iar nu prin reparare, acestea neavând o valoare materială.

Evaluarea cuantumului prejudiciului moral în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii se face în raport de gravitatea vătămărilor, consecinţele produse, durata şi natura tratamentului, perioada convalescenţei, manifestările pe plan psihic, etc.

Având în vedere că instanţa a analizat şi reţinut existenţa unui prejudiciu nepatrimonial (moral) rezultat din vătămarea integrităţii corporale şi a sănătăţii iar în aprecierea cuantumului despăgubirii acordate în compensare a avut în vedere toate criteriile legale şi jurisprudenţiale, critica formulată de reclamant este nefondată.

Nefondată este şi critica privind neacordarea cheltuielilor materiale, în totalitate şi în raport de înscrisurile depuse.

Aprecierea instanţei, conform căreia "cheltuielile invocate de către reclamant drept prejudiciu material, o parte nu au fost dovedite, iar o parte nu ar viza cheltuielile făcute în legătură directă sau indirectă, cu accidentul" reprezintă o chestiune de fapt care nu va putea fi supuse analizei în recurs.

5. Recursurile declarate de chemata în garanţie S.C. B. S.R.L. şi B.A.A.R. - Direcţia F.P.V.S., având motive de recurs comune, sunt nefondate.

În cauza de faţă, se reţine că fapta ilicită în urma căreia a fost produs prejudiciul a cărei reparaţie se solicită prin prezenta acţiune, a fost săvârşită pe drumul de acces din cadrul E., prin conducerea necorespunzătoare a autovehiculului autospecializat DAC, înmatriculat cu număr de înmatriculare x şi care nu poseda poliţă de asigurare la momentul producerii accidentului.

Deplasarea s-a efectuat în baza contractului de prestări servicii nr. x din 4.05.2012 şi actului adiţional, iar în anexa cu parcul activ se regăseşte şi acest autovehicul, înmatriculat sub nr. x, cu denumirea de "automobil mixt transport personal (10-12) locuri şi marfă cu tracţiune integrală".

Legalitatea înmatriculării şi respectiv menţinerea în circulaţie a autovehiculului, în condiţiile O.U.G. nr. 195/2002, nu pot fi analizate în prezenta cauză.

Autovehiculul fiind înmatriculat, persoana deţinătoare avea obligaţia să încheie contract de asigurare pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor pentru/şi accidente de autovehicule pe teritoriul României art. 4 şi art. 48 din Legea nr. 136/1995, în forma în vigoare la data producerii accidentului.

Instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 26 din Ordinul nr. 14/2001, conţinând Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicul emis de C.S.A. în vigoare la data producerii accidentului, conform căruia:

"(2) Indiferent de locul în care s-a produs accidentul de vehicul - pe drumuri publice, pe drumuri care nu sunt deschise circulaţiei publice, în incinte şi în orice alte locuri, atât în timpul deplasării, cât şi în timpul staţionării vehiculului asigurat, asigurătorul R.C.A. acordă despăgubiri până la limita de despăgubire prevăzută în poliţa de asigurare R.C.A. pentru:

1. prejudiciul produs de dispozitivele sau instalaţiile cu care a fost echipat vehiculul, inclusiv pentru prejudiciul produs din cauza desprinderii accidentale a remorcii, semiremorcii ori a ataşului tractat de vehicul;

2. prejudiciul produs din culpa conducătorului vehiculului asigurat, inclusiv în cazurile în care la data accidentului conducătorul vehiculului: - a condus vehiculul fără consimţământul explicit sau implicit al asiguratului: - nu este titularul unui permis care să îi dea dreptul să conducă vehiculul respectiv; - nu a respectat obligaţiile legale de ordin tehnic cu privire la starea şi siguranţa vehiculului respectiv;

3. prejudiciul produs prin fapta lucrului, când prejudiciul îşi are cauza în însuşirile, acţiunea sau inacţiunea vehiculului, prin intermediul altui lucru antrenat de deplasarea vehiculului, prin scurgerea, risipirea ori căderea accidentală a substanţelor. materialelor sau a obiectelor transportate."

Pe de alta parte, dispoziţiile art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, definesc accidentul de circulaţie ca fiind evenimentul care întruneşte cumulativ următoarele condiţii: s-a produs pe un drum deschis circulaţiei publice, a avut ca urmare decesul sau rănirea mai multor persoane, în eveniment a fost implicat cel puţin un vehicul în mişcare, s-a produs ca urmare a încălcării unei reguli de circulaţie.

Din analiza acestor dispoziţii rezulta o distincţie clara între "accidentele de vehicule" şi "accidentele de circulaţie".

Astfel, în vreme ce art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002 defineşte "accidentul de circulaţie", care este prin esenţa sa unul produs pe un "drum public", dispoziţiile Legii nr. 136/1995 şi ale Ordinului nr. 14/2011 vizează "accidentul de vehicul", accident care nu este în mod necesar şi neapărat unul de circulaţie şi produs pe un drum public, ci doar un accident "produs prin intermediul vehiculului" sau "produs de vehicul" şi care trebuia asigurat.

Conform art. 3 alin. (1) din Ordinul nr. 1/2008 emis de C.S.A. pentru punerea în aplicare a Normelor privind F.P.V.S., în vigoare la data producerii accidentului, Fondul acordă despăgubiri persoanelor păgubite prin accidente de vehicule, dacă vehiculul, respectiv tramvaiul, care a provocat accidentul a rămas neidentificat ori nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu toate că legea prevedea obligativitatea asigurării. Alin. (3) stabileşte că dacă pentru vehiculul, respectiv tramvaiul, care a provocat accidentul nu a fost îndeplinită obligaţia de a încheia asigurarea R.C.A., Fondul acordă persoanelor prejudiciate despăgubiri atât pentru daune materiale, cât şi pentru vătămări corporale sau decese. Potrivit alin. (4) Fondul intervine ca garant pentru respectarea obligaţiei de despăgubire tară însă a putea opune persoanelor păgubite beneficiul de discuţiune în raport cu persoanele vinovate de producerea accidentului.

În mod legal s-a reţinut că legislaţia referitoare la asigurările de răspundere civilă auto şi la F.P.V.S. nu vizează "accidentele de circulaţie" sau accidentele produse pe "drumurile publice" aşa cum sunt acestea definite de O.U.G. nr. 195/2002, ci în mod direct şi necircumstanţiat "accidentele de vehicul" şi respectiv riscurile menţionate în mod explicit.

Legiuitorul român a prevăzut că angajarea răspunderii civile poate fi antrenată indiferent de locul în care a fost produs accidentul de vehicul, nu doar pe un drum public şi nu doar ca urmare a unui accident rutier în sensul legii circulaţiei pe drumurile publice.

Sunt neîntemeiate şi susţinerile referitoare la incidenţa în speţă a dispoziţiilor Legii nr. 319/2006 - legea sănătăţii şi securităţii în muncă - referitoare la accidentul de traseu, respectiv accidentul de muncă şi care presupune angajarea răspunderii unui alt asigurător.

Calificarea accidentului ca:"accident de muncă" sau "accident de traseu" nu are relevanţă în prezenta cauză în condiţiile în care s-a reţinut că autovehiculul era înmatriculat, exista obligaţia încheierii poliţei de asigurare şi s-a produs riscul asigurat, fiind astfel antrenată răspunderea Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii.

Critica privind interpretarea şi aplicarea greşită în cauză de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1371 alin. (1) din C. civ., art. 5 din Ordinul C.S.A. nr. 1/2008, precum şi incidenţa Deciziei nr. 12/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este nefondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 1371 alin. (1) din C. civ. "în cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o."

Această normă legală face posibilă diminuarea obligaţiei autorului faptei ilicite, atunci când acesta apreciază că şi victima a contribuit, cu intenţie sau din culpă, la cauzarea sau la mărirea prejudiciului. Autorul faptului prejudiciabil va putea fi obligat la dezdăunare numai în raport cu "contribuţia" sa la producerea prejudiciului, pentru restul de daună fiind răspunzătoare victima, ca urmare a acţiunii sau inacţiunii sale concurenţiale.

Din interpretarea prevederii legale redate reiese că legiuitorul român a stabilit drept condiţie pentru reţinerea unei participări a victimei la producerea prejudiciului, săvârşirea de către aceasta a faptei cu o anumită formă a vinovăţiei, intenţie sau culpă. Efectul aplicării acestei reguli îl constituie diminuarea cuantumului despăgubirilor datorate de persoana responsabilă numai la partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

Deşi este necesar ca acţiunea sau inacţiunea victimei să îmbrace una din formele de vinovăţie, culpă sau intenţie, din considerente de echitate în stabilirea despăgubirii acordate, analiza dinamicii producerii faptei prejudiciabile trebuie efectuată şi din perspectivă obiectivă, stabilind contribuţia efectivă a victimei la producerea daunei. Din această perspectivă, nu prezintă nicio relevanţă atitudinea psihică a victimei faţă de propria sa faptă şi urmările ei, ci interesează în ce măsură cel responsabil poate fi obligat la despăgubire.

Analizând mecanismul angajării răspunderii delictuale, cauza producerii prejudiciului o constituie săvârşirea unei acţiuni sau inacţiuni prin care victima, alături de o altă persoană, a contribuit într-o anumită măsură la producerea acestui rezultat. Omisiunea victimei de a lua anumite măsuri de natură să prevină şi să evite producerea prejudiciului constituie tot o cauză de natură să limiteze răspunderea celui vinovat la implicarea sa efectivă. Cauza prejudiciului rămâne fapta ilicită săvârşită de făptuitor, pentru care acesta trebuie ţinut sa răspundă.

Aceste aspecte au fost avute în vedere şi la pronunţarea Deciziei nr. 12/2016 a Înaltei Curţi, publicată în Monitorul Oficial nr. 498 din 07.2016, prin care s-a decis că:

"Dispoziţiile art. 1371 alin. (1) din C. civ. se interpretează în sensul că, autorul faptei va fi ţinut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit şi ea cu vinovăţie la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă."

Motivând soluţia reţinută în dispozitivul deciziei, Înalta Curte a statuat în considerente că:

"Dispoziţiile art. 1371 alin. (1) din C. civ. nu instituie condiţia ca victima să săvârşească ea însăşi o faptă ilicită, cum este în cazul făptuitorului, fiind relevantă în ipoteza reglementată de norma juridică în discuţie doar examinarea atitudinii victimei, din perspectiva vinovăţiei acesteia; (...) sub forma intenţiei sau culpei, aşa cum sunt definite prin dispoziţiile art. 16 alin. (2) şi (3) din C. civ., şi nu caracterul licit sau ilicit al faptei victimei, atât timp cât se reţine existenţa unei fapte culpabile concurente care se înscrie în lanţul cauzal generator al prejudiciului şi care constituie o circumstanţă legală de diminuare a obligaţiei de despăgubire aflate în sarcina făptuitorului. (...).

Aşadar, daca există o vinovăţie comună a autorului infracţiunii şi a victimei, întinderea despăgubirilor la a căror plată va fi obligat autorul va fi direct proporţională cu ponderea contribuţiei sale la producerea prejudiciului."

Hotărârea instanţei supreme respectă principiul de drept potrivit căruia răspunderea civilă delictuală operează pentru cea mai uşoară culpă, această formă de răspundere fiind mult mai largă decât răspunderea penală, existând o distincţie clară între cele două laturi ale cauzei.

Instanţele de judecată, învestite cu soluţionarea cauzelor având ca obiect răspundere civilă delictuală în care se invocă existenţa unei contribuţii a victimei la producerea prejudiciului, trebuie să analizeze, pe lângă alte aspecte, şi atitudinea, acţiunile sau inacţiunile victimei înainte, în timpul şi după producerea faptei ilicite, pentru o determinare corectă a contribuţiei sale la producerea prejudiciului.

Potrivit dispoziţiilor art. 5 din Ordinul C.S.A. nr. 8/2008 nu se acordă despăgubiri "persoanelor care au urcat de bună-voie în vehiculul vinovat de producerea accidentului, dacă se dovedeşte că acestea ştiau că vehiculul respectiv nu este asigurat".

Această cauză de neacordare a despăgubirilor este condiţionată de dovedirea acestei stări de fapt, iar potrivit art. 249 C. proc. civ. "dacă legea nu dispune expres altfel, cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească". Aşadar, sarcina probei revine celui care face o afirmaţie în faţa instanţei.

Pârâtul, invocând cunoaşterea de către reclamant a faptului că vehiculul nu era asigurat, avea obligaţia de a face dovada acestui fapt psihologic.

Reţinerea instanţei că nu există dovezi că reclamantul ar fi cunoscut lipsa asigurării R.C.A. priveşte o stare de fapt şi care nu mai poate fi cenzurată în recurs.

Prezumţiile fiind probe indirecte, reprezentând concluziile trase de lege sau de judecător de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut, pentru stabilirea raporturilor juridice sau stărilor de fapt, este necesar să se apeleze la inducţia sau la deducţia realităţilor, pe calea raţionamentelor de la cunoscut la necunoscut.

Or, în cauză, instanţa a reţinut că nu există probe directe din care să se deducă că reclamantul a ştiut că vehiculul nu era asigurat iar această statuare priveşte netemeinicia hotărârii şi nu legalitatea.

Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ. a se respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A., de pârâtul B.A.A.R. - Direcţia F.P.V.S. şi de chemata în garanţie S.C. B. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 783/A/2017 din 3 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Decizia este definitivă şi se va comunica părţilor, conform dispoziţiilor art. 427 alin. (1) din C. proc. civ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 mai 2018.